Mickael vine cu paşi mari şi apãsaţi, se opreşte brusc lângã mine şi mã mãsoarã din cap pânã în picioare de la cei aproape doi metri pe care îi are. Poartă doar un short de surfer cu motive hawaiene care îi cade cool pânã dupã genunchi şi în picioare are nişte flip-flops, fãcuţi sigur la comandã. Are un piept enorm, fãrã urmã de pãr iar de gâtul cât o oalã agaţă o mulţime impresionantã de coliere artizanale cu pandantive de piatrã, scoici şi colţi de animal paleolitic, care mai mult ca sigur cã îi transmit energia sacrã a pãmântului sau a mãrii. În mâinile pline de muşchi tatuaţi cu animale fantastice care aruncă fum şi flãcãri pe cioc agaţă neputincioasã o placã de surf neagrã care aruncă nişte lumini ciudate în soare, de parcã ar reflecta o altã lume.
de Dinu Ioan Drog
În ciuda soliditãţii aparente, pare cã este gata sã se rupã din clipă în clipă în mâinile puternice ale lui Mickael. Sunt întrebat într-o englezã cu accent prusac dacã nu aş vrea s-o cumpãr, pentru cã el a terminat sezonul de surf şi în curând va pleca spre Tarapoto, în junglã, ca sã facã o dietã cu ayahuasca pentru a intra în contact direct cu Pachamama-Gaia-Terra şi, în funcţie de disponibilitate, poate cu alte câteva personaje mitologice. Atunci când accentueazã „board” şi „ayahuasca” mi se pare cã uriaşul de pe Rhin este un pic peltic. Zâmbesc.
Îmi aruncã o privire de gheaţã şi îmi spune cã, dacã vreau, aş putea totuşi sã ating placa, dar cã trebuie s-o fac cu mare bãgare de seamã, ca nu cumva sã ştirbesc perfecţiunea cerii cu care este uniform unsã. Placa strãluceşte în bãtaia soarelui şi a vântului şi îmi pare cã emanã o luminã neagrã ca de mormânt. E ceva straniu cu placa asta. Mã uit mai bine şi vãd pe ea nişte chestii scrise, nu înţeleg nimic, zâmbesc cu grijã şi mã gândesc cã or fi, poate, rune. De la distanţã, stãpânit de un sentiment aproape religios de reverenţã şi de fricã, de parcă m-aş afla în faţa unor moaşte, îndrãznesc şi îmi întind degetele tremurânde ca s-o ating. Închid ochii pentru un moment şi îmi chircesc gura într-o grimasã cvasi-extatică, parcă eram de câţiva ani doar şi bunicã-mea mã cara prin bisericile bucureştene, punându-mã sã pup sfintele icoane ortodoxe, ca sã-mi ispãşesc pãcatele.
Brusc, atingerea suprafeţei lucitoare şi reci a plãcii de surf mă face sã-mi amintesc de senzaţia tactilã de groazã şi în acelaşi timp de excitare pe care am avut-o acum multã vreme când, puşti fiind, am pus mâna pentru prima şi ultima oarã pe un sicriu. Era al lui bunicu-miu, era frumos, fãcut la comandã cu ultima pensie. Avea forme ascuţite, un pic alungit în capete, cu mânere argintii care contrastau puternic cu lacul negru strãlucitor. Pãrea foarte greu. Nu pot sã-l uit. Lucea în mijlocul sufrageriei de la etajul 5 dintr-un bloc pestilenţial din cartierul Militari. Era, bineînţeles, pus pe masã, unde de obicei, de fiecare Crãciun, serveam sarmalele delicioase fãcute de cãtre o mãtuşã şi salatã de beuf invariabil excesiv de sãratã fãcutã de cãtre o altã mãtuşã. Îmi amintesc perfect că pe vremea aia sicriul mi se pãrea cã are forma şi culoarea unei nave spaţiale inamice din Rãzboiul Stelelor şi îmi imaginam cã de acolo, din interior, deşi nu puteam sã vãd nimic din pricina staturii mici, bunicu-miu sta pe spate cu ochii deschişi şi se uitã fix la candelabrul din tavan, cu aerul misterios al lui Darth Vader între douã respiraţii şi cã, într-un final, spre surprinderea audienţei, îl va topi în întregime cu puterea concentrãrii. Apoi se va ridica din navã spaţialã cu mişcãri lente, se va uita cu dispreţ la bunicã-mea (care în sfârşit tãcea!), se va duce cu paşi mici la cuier sã-şi punã pãlãria pe cap şi îşi va lua eterna sacoşã de rafie cu mânere roase, ca sã se punã la coadã la lapte/margarină/ouã, la parterul blocului vecin.
La semnul discret al lui taicã-miu, ca un adevãrat jedi, voi accepta misiunea de a lupta cu el, ca sã-l trimit înapoi de unde dracului plecase/venise. Nu era potrivit, aveam o înmormântare de fãcut şi pe de altã parte, cumpãrãturile fuseserã deja fãcute. Ştiu cã pentru astfel de potenţiale situaţii belicoase purtam permanent la brâu o mini sabie rudimentarã, tãiatã dintr-un lemn ordinar gãsit în curtea interioarã a blocului, gata de luptã în cazul în care vreun duşman din blocul C7 bis ar fi vrut sã-mi ia viaţa. O vopsisem cu tempera de culoare galbenã, iar mânerul era acoperit cu bucãţi de staniol din colecţia privatã, pentru a-i da aerul extraterestru al sabiei eroului meu, Obi, care de pe afişul lipit pe uşa dormitorului îmi confirma în fiecare searã strategiile de apãrare şi de atac pentru ziua urmãtoare.
În ziua înmormântãrii eram acolo, lângã sicriul cel mare şi negru, cu sabia galbenã în mânã, pregãtit sã înfrunt mortul/moartea. În ciuda solemnitãţii momentului, îmi fãceam de lucru pe lângã sicriu, jucându-mã de-a cavalerii jedi. Agitãm periculos sabia, însoţind, bineînţeles, fiecare mişcare cu un şuierat ascuţit scos printre dinţi, care tãia strident notele cântecelor religioase şi ale bocetele vecinelor sentimentale de bloc. Şi inevitabilul s-a produs: la refren am pălit-o în moalele capului pe una dintre mãtuşi, stricând frumuseţe de coc şi de armonie muzicalã. Dupã un moment de consternare generalã, replica rudelor mele nu s-a lãsat aşteptatã. S-au oprit toţi brusc din falseuri şi, pânã sã mã pocneascã taicã-miu, o altã mãtuşă (cred cã aia cu salata de beuf mega-sărată) a luat iniţiativa justiţiarã, m-a luat creştineşte de moaţe, m-a scuturat bine sã-mi vinã mintea la cap şi apoi, cu aer scârbit, m-a dat pe mâna maicã-mii, care a arãtat mai multã blândaţe, din moment ce educaţia fusese deja aplicatã şi primitã. Şi da, îmi amintesc perfect că sicriul-navă-spaţială avea parcã aceeaşi textură cu blestemata asta de placã. Cred cã totuşi strãlucea mai tare, bunicu-miu avusese o viaţã de sfânt, mai ales de când paralizase pe partea stângã şi nu mai putea articula. Fusese un om foarte bun şi activ la viaţa lui.
Foto: Surftide.co.uk
Dinu Ioan Drog: Acum aproape un an de zile m-am decis că trebuie sa încerc să pun mai multă culoare şisubstanţă în viaţă, să fac ce doresc cu adevărat, să realizez un vis. După multe proiecte gândite şi răzgândite ani de zile, după multe aşteptări, mai mici, mai mari, venise momentul să iau o decizie radicală, fără virgulă. După ani de studii de drept şi de economie în România şi Germania, după cinci ani de avocatură în Bucureşti, după 31 de ani de Românie neliniştită, mă uitam şi mă vedeam cum arăt: obosisem, aveam capul greu, îmi mirosea gura a doină. La început am ezitat, îmi era un pic teamă. Am tras apoi aer în piept şi mi s-a limpezit mintea. Mi-am cumpărat rapid un bilet “one way” cu destinaţia Argentina, am pus în rucsac câteva filme româneşti şi aşa a început totul.