Cum să laşi totul în urmă: Scântei politice în creierii munţilor

0

Ca de obicei, pornim la 5 dimineaţa pe frig şi ceaţă deasă; urcăm relativ lejer până la pasul  Punta Cuyoc (5000 m), dar de la Guanacpatay (4.300 m) până la Miradorul San Antonio (5.200 m) trecem printr-un calvar. Este un urcuş pieptiş care ţi se pare că se va termina curând după ce vei atinge vârful muntelui, pe care îl percepi înconjurat de un halou de lumină vie. Însă odată ajuns pe o platformă de pietre, îţi dai seama că a fost doar o păcăleală, o iluzie, vârful este încă departe, iar drumul începe din nou să urce spre nori, parcă şi mai înclinat, şi mai drăcesc. În comparaţie cu celalate zile, măcar e un pic mai cald şi nu mai bate vântul. Ca de obicei, Amir este în frunte, conduce coloana care astăzi se menţine unită, nici unul nu dezertează, nici măcar să facă pipi. Mă uit spre fata de la Conservatorul din Haifa şi o văd cum se agaţă cu mâini tremurânde de rucsacul celui din faţă. Sperietura de ieri se pare că i-a prins bine.

de Dinu Ioan Drog

Durerile de cap şi starea de ameţealã din cauza altitudinii din primele zile au dispãrut. Armando îmi dãduse nişte frunze de coca pe care le mestec conştiincios, scuipând elegant din când în când bucãţile mai tari pe marginea drumului. Oded se uitã la mine cu o privire dezgustatã, nu înţelege cum îmi poate plãcea „chestia aia verde şi urât mirositoare.” Mã aproprii de Armando şi legãm o conversaţie. Îmi spune cã a fãcut traseul ãsta de zeci de ori, ştie fiecare colţ, fiecare piatrã, fiecare groapã. Cunoaşte mai toţi munţii din Huayhuash pe care i-a escaladat în diverse ocazii cu diverse alte grupuri. Îmi povesteşte cã odatã a rãmas blocat cu un spaniol 28 de zile într-o crevasã pe un perete în aşteptarea îndreptãrii vremii. Te uiţi la el şi ai zice cã te prosteşte, dar pânã la urmã îţi spune atâtea amãnunte, cã ajungi sã îl crezi.

De la Miradorul San Antonio, ca într-o carte poştalã, vedem cinci vârfuri de peste 5000 m, toate acoperite cu zãpadã: Carnecero, Tupisio, Siula, Irupaha şi Rashac. Este o privelişte care îţi taie respiraţia. Pentru câteva minute toţi evreii tac, stau şi admirã fãrã sã zicã nimic. Plutonul a amuţit. Timpul pare cã se suspendã de vârfurile munţilor şi rãmâne acolo, blocat între gheţuri. De odatã însã, Amir se aproprie de mine şi îmi face semn cum cã trebuie sã îmi comunice ceva important. Mã gândesc la ce poate fi mai grav. Poate cã a izbucnit un alt rãzboi şi trebuie sã ne întoarcem cu toţi în cazarme gata sã zbrobim inamicul. Sau poate cã Israelul a dispãrut ca stat şi trebuie sã începem lupta de gherilă în munţii Perului. Amir îmi confirmã în englezã cã da, este vorba de un conflict, dar nu unul armat, ci unul de idei. Se pare cã unii dintre evreii din grupul pe care l-am întâlnit ieri în apa termală au exprimat într-o discuţie cu oameni din plutonul nostru nişte pãreri politice deviaţioniste de la politica oficialã a statului evreu. Se pare cã sunt gata sã cedeze pãmânt „sfânt” palestinienilor, numai ca sã se facã pace. Acceptã încetarea stãrii permanente de conflict prin crearea unui stat palestinian independent. Ceea ce – în opinia lui Amir – este revoltãtor şi total inaceptabil. Un adevãrat evreu care îşi iubeşte ţarã nu poate gândi aşa, e un act clar de trãdare a intereselor naţionale. Îmi spune pe un ton serios cã nu trebuie sã mai vorbim cu ei, sunt nişte elemente periculoase care trebuie izolate pentru a nu contamina şi alte minţi. Sunt pur şi simplu nişte „evrei antisemiţi”.

Ziua 6

Plecãm pe o vreme bunã şi ajungem în satul Huayllapa (3600 m) unde ne refacem proviziile şi mâncãm prânzul. Se încinge iar o cântare şi mã simt ca la o nuntã evreiascã, aşa cum vezi prin filme. Amir este acompaniat de fata cu fluier, care pare cã şi-a recãpãtat suflarea dupã efortul din zilele trecute. Pe tot drum am continuat cu Oded lecţiile de supravieţuire în România. Cred cã acum se poate descurca destul de bine în Pantelimon cu bagajul de cuvinte pe care le-a învãţat. La rândul meu am memorat câteva expresii în evreieşte care îmi pot folosi prin Haifa, atunci când comand un falafel sau mã enerveazã moaca vreunui arab. Dupã un drum pe care îl strãbatem la pas, campãm în Huatiniaq, lângã o lagunã lipitã de un munte de peste 4000 m. Apusul de soare este incredibil. Cerul deseneazã nişte nori în culori ireale în contrast puternic cu nuanţele închise ale muntelui şi cu albastrul lagunei. Mã reîntâlnesc cu un cuplu de elveţieni- cãlãtori prin America de Sud – care au mãgar şi şerpaş personal. Îmi confirmã pãrerea cã peisajele din Huayhuash sunt mai spectaculoase decât cele din Alpi. Aflu cã au ajuns în Argentina cu o navã de transport din Franţa şi cã fiecare a plãtit cam 3000 de euro.

Ne pregãtim de cinã şi, ca de obicei, îl ajut pe Armando cu tãiatul legumelor. Gãtim supã de quinoa. La felul doi avem orez cu linte şi un pic de salatã. De odatã, unul dintre evrei vine cãtre mine cu o figurã preocupatã şi mã întreabã pe ton serios ce cred despre conflictul cu celãlalt grup, cu facţiunea trãdãtoare de neam şi ţară. Eu îi zic cã e mai mult decât normal sã aibã o părere politică diferitã, că în democraţie nu poate exista delictul de opinie. Că, de pildã, dacã eu nu sunt de acord cu politica statului evreu faţã de arabi, considerându-l un stat poliţienesc, sau dacã, de exemplu, nu îmi place vreo carte de Amos Oz sau cum face filme Gitai, asta nu mã transformã automat într-un antisemit. Mã priveşte cu ochi mari şi am impresia cã ar vrea sã îmi spunã ceva, dar se rãzgândeşte şi pleacã. Eu continuu sã tai nişte roşii în cuburi şi le arunc în oalã de supã care dã în clocot. Cina este excelentã, însã atmosfera este tensionatã, ceva nespus pare cã pluteşte în aer şi este gata sã explodeze. Se mãnâncã în tãcere şi la final se dezlãnţuie discuţia despre actul de trãdare al facţiunii pro-palestiniene. Toţi vorbesc însufleţit, exprimându-şi pãrerea pe un ton ridicat şi gesticulând cu mişcãri ample. Când tocmai ce credeam cã furtuna emoţiilor s-a mai domolit un pic în intensitate, Amir, fiind persoana cu cel mai mare grad în armata israelianã, are ultimul cuvânt şi pune gaz pe focul întregii tevaturi. Oded îmi traduce cã propune nu doar izolarea „trãdãtorilor cu idei de stânga”, dar lanseazã chiar ideea de a se publicaã pe Internet o listã cu numele lor, în aşa fel încât sã fie cunoscuţi şi de cãtre alţii, sã fie expuşi, denunţaţi, supuşi oprobriului public. Sã fie judecaţi pe Facebook. Îl întreb pe Oded dacã nu cumva e o glumã proastă. Mi se spune cã nu, Amir nu e omul glumelor, a luptat în infanterie. La auzul acestor vorbe, zâmbesc amar, le spun noapte bunã şi mã duc sã mã culc.

Ziua 7

Trecem prin Gashpapampa şi ajungem la Yaucha (4800 m) dupã un drum destul de uşor în care nu s-au înregistrat dezertãri sau alte probleme. Admirăm laguna Jahuacocha (4066 m) şi apoi coborâm prin Pampa Llamac (4300 m) spre satul Llamac (3300 m) de unde luăm autocarul care ne duce înapoi spre Huaraz.  În Huaraz ne strângem sã mâncãm o pizza şi, luându-mã dupã jovialitatea întregului pluton, mi se pare cã incidentul cu facţiunea pro-palestiniana a fost dat uitãrii. Pânã la urmã am fãcut poate cel mai frumos trek din lume. Asta conteazã.

Foto: Qoyllur-tours.com

 

Dinu Ioan Drog: Acum aproape un an de zile m-am decis că trebuie sa încerc să pun mai multă culoare şisubstanţă în viaţă, să  fac ce doresc cu adevărat, să realizez un vis. După multe proiecte gândite şi răzgândite ani de zile, după multe aşteptări, mai mici, mai mari, venise momentul să iau o decizie radicală, fără virgulă. După ani de studii de drept şi de economie în România şi Germania, după cinci ani de avocatură în Bucureşti, după 31 de ani de Românie neliniştită, mă uitam şi mă vedeam cum arăt: obosisem, aveam capul greu, îmi mirosea gura a doină. La început am ezitat, îmi era un pic teamă. Am tras apoi aer în piept şi mi s-a limpezit mintea. Mi-am cumpărat rapid un bilet “one way” cu destinaţia Argentina, am pus în rucsac câteva filme româneşti şi aşa a început totul.

 

 



Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger