Cum să laşi totul în urmă: Quillabamba, un orăşel din mijlocul junglei

1

Orăşelul Quillabamba din provincia Cusco are un aer tropical; cu piaţeta lui dreptunghiulară, plină de palmieri supli şi atent îngrijiţi, unde, la miezul zilei, îşi găsesc adăpost bătrâni şi papagali, ferindu-se de soarele arzător, cu aerul său umed şi cald, mirosind a iarbă proaspăt tăiată şi a pământ reavăn care emană o boare lăptoasă, aproape invizibilă.

de Dinu Ioan Drog

Poate tocmai de aceea îmi aminteşte de Hoi-An, oraşul vietnamez. Atmosfera est-asiatică e intensificată de mototaxiurile zgomotoase, huruitoare, care trec în viteză pe lângă tine, claxonând ca nebunii. Nu ştii niciodată dacă şoferii demenţi ai acestor „tuk-tukuri” aspirante vor să te ducă undeva sau vor pur şi simplu să te distreze făcându-te una cu şoseaua. În regiunea superioară Urubamba, Gringos cocoşaţi de rucsaci pot fi o pradă uşoară. În orice caz, dincolo de pericolele obişnuite dintr-un oraş de junglă, mă simt foarte uşurat că am plecat din aglomeratul şi, pe timp de noapte, răcorosul Cusco. Acolo aproape că am avut o cădere nervoasă într-o noapte, când am fost nevoit să-mi pun al patrulea rând de haine pentru a face faţă temperaturilor scăzute. Mi-a ajuns atâta „invierno altiplanico” şi, ironia ironiilor, chiar îmi lipseau sentimentul de a mă scălda din nou în propria sudoare şi ciupiturile afurisite ale silenţioşilor ţânţari „ninja” din călătoria noastră în lăptoasă. Simţeam că a venit momentul să merg mai departe.

După ce m-am cazat într-un „hospedaje” ieftin, mă îndrept direct spre piaţa din Quillabamba, să iau ceva de mâncare. Se întunecă, dar, spre deosebire de Cusco, aerul e cald, iar briza înmiresmată îmi bate în faţă. Iau o gură serioasă de aer, o ţin câteva momente în plămâni, bucurându-mă. Gâtul mi se curăţă şi simt picăturile mici de sudoare caldă alunecându-mi pe spate. Încep să respir din nou normal. Deasupra capului zboară nişte ţânţari mici, încercând să-mi mănânce urechile şi creierul. Încerc să-i alung şi încep din nou să transpir, cu mare plăcere. Privesc în jur, străzile sunt agitate, pline de arome şi mirosuri, condimente picante din oalele puse la fiert, apoi un iz izbitor de pişat şi rahat, flori tropicale şi, numaidecât, un damf de cadavru în descompunere. Quillabamba e plină ochi de oameni agitaţi, care merg de colo colo, cu sau fără direcţie, vânzând totul şi nimic, împingând cărucioare grele sau cărând bagaje greoaie spre destinaţii necunoscute. Ameţesc numai uitându-mă la mişcările lor browniene. Transpir din nou. La fiecare colţ de stradă se află câte un stand ambulant cu mâncare, cu neon strălucitor, unde o bătrână, o „madre” amestecă lesne în vreo oală, gătind cine ştie ce mâncăruri delicioase şi, desigur, igienice. Sunt mort de foame. Piaţa e închisă. Lângă şandramaua din tablă acoperită cu folie de plastic văd o haită de câini vagabonzi mîncînd din nişte pungi de plastic din gunoi, şi o bătrână cu vase pline de portocale coapte. Poate că erau de-adevăratelea. Pe trotuar pare să ardă ceva. Mă concentrez şi prin fumul dens, lăptos, zăresc un cărcuior cu mâncare unde o „madre” face ceva bun. Miroase a peşte cu cartofi. Cina e gata. Mă apropii de cărucior să văd mai bine şi, dintr-o dată, văd o farfurie venind spre mine, aproape aterizând-mi pe cămaşă. Masa e servită.  Până la urmă, nu sunt cartofi, ci yucca, şi nici peşte nu e, ci porc. Înfulec cu înghiţituri mari şi transpir ca un porc gras. Înainte ca „madre” să mă mai lovească cu o porţie, şi să mă întrebe de unde sunt, îi plătesc şi o iau din loc. În drum spre hospedaje, ţânţarii ajung, până la urmă, la creier. Renunţ la această bătălie.

 

Foto: Flickrhivemind.net

Dinu Drog: Acum aproape un an de zile m-am decis că trebuie sa încerc să pun mai multă culoare şisubstanţă în viaţă, să  fac ce doresc cu adevărat, să realizez un vis. După multe proiecte gândite şi răzgândite ani de zile, după multe aşteptări, mai mici, mai mari, venise momentul să iau o decizie radicală, fără virgulă. După ani de studii de drept şi de economie în România şi Germania, după cinci ani de avocatură în Bucureşti, după 31 de ani de Românie neliniştită, mă uitam şi mă vedeam cum arăt: obosisem, aveam capul greu, îmi mirosea gura a doină. La început am ezitat, îmi era un pic teamă. Am tras apoi aer în piept şi mi s-a limpezit mintea. Mi-am cumpărat rapid un bilet “one way” cu destinaţia Argentina, am pus în rucsac câteva filme româneşti şi aşa a început totul.


 

 


Un comentariu

  1. Pingback: Cum să lași totul în urmă: Bilanțul după un an prin America Latină | TOTB.ro - Think Outside the Box

Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger