Cred cã aveam cam 13 ani când am descoperit în biblioteca familiei, undeva pe un rând de cãrţi ascuns în spatele literaturii “grele”, cartea “Expediţia Kon-Tiki” scrisã de entnologul-explorator Thor Heyerdahl. Îmi amintesc şi acum destul de clar cã am devorat-o în puţine zile, imaginându-mi cum aş fi fãcut parte din echipajul fantasticei expediţii care a pornit de undeva de pe malul Perului pânã în insulele Marchize, traversând Oceanul Pacific într-o plutã de lemn cu vele, încercând să demonstreze originea preincaşă a culturilor polineziene.
de Dinu Drog
La vârsta aceea, trãiam cu frenezie în plinã epocã a literaturii şi a filmelor de aventuri. Întorcându-mã de la şcoalã, era o rutinã faptul de a lua prânzul în sufragerie, ascultând la pick-upul est-german discurile cu povestirile “Copiii cãpitanului Grant”, “Steaua Sudului”sau “Ocolul Pãmântului în 80 de zile” din care şi acum îmi sunã în urechi vocea inconfundabilã a lui Radu Beligan. Pe seară, dupã ce terminãm miuţa cu vecinii din cartier, nu dormeam fãrã sã citesc pe nerăsulflate câteva pagini din cãrţile lui Jules Verne, colecţia cartonată de culoare albã sau “Comoarã din insulă” de Stevenson. Uneori, când eram norocos şi reuşeam un schimb bun de casete video cu vreun vecin de bloc, îl secondam pe “Indiana Jones” în saltul peste o prãpastie sau o salvam de crocodili pe Catherine Turner din “Giuvaierul Nilului”, pentru cã sincer, pe atunci “mega-eroul” Michael Douglas mi se pãrea antitalent şi cam antipatic. Mã culcam şi visam cu ochii deschişi sã cãlãtoresc cât mai departe, sã navighez pe marile lumii, sã explorez lumi dispãrute aşa cum o fãceau eroii din cãrţi sau din filme. Voiam sã fiu ca ei. Cine oare nu şi-a dorit în copilãrie sã fie la fel ca eroii din filme, cãrţi sau desene animate? De multe ori mã trezeam învârtind cu ochii închişi globul pãmântesc de pe birou, ca apoi sã-l opresc cu degetul, uitându-mã în ce parte a lumii m-a aruncat oare destinul. Luam apoi “Enciclopedia Statelor Lumii” şi citeam tot felul de date şi informaţii cu privire destinaţia nimeritã. Pe atunci ştiam cu ochii închişi toate statele lumii cu fiecare capitalã, ba chiar şi chestii mai bizare cum ar fi capitala statului american Montana sau Colorado. Ştiu cã poate pãrea ciudat, dar pe vremea aceea nimeni nu mã putea încurca, indiferent dacã m-ar fi întrebat care este producãtorul mondial numãrul unu de mangan, de batate sau de siliciu. Nu-mi amintesc exact, dar sunt sigur cã într-una dintre acele cãlãtorii virtuale pe meridianele lumii am ajuns din întâmplare şi prin Bolivia, undeva pe malul lacului Titikaka.
Paulino Esteban mã întâmpină în drum cu o greblã în mânã şi mã pofteşte sã-mi dau jos rucsacul din spate. Îi pare tare greu. Are ochii negrii, tenul mâncat de vânturile reci ale lacului Titikaka şi doi dinţi rãmaşi, cu care mestecã încontinuu frunze de coca. Miroase a alge şi a stuf umed. Pe cap poartã un fes colorat cu motive aymara, iar în picioare sandale de plastic de 10 bolivianos. E mic de staturã, mã priveşte de jos dar foarte hotãrât. Înainte sã îi zic ce vreau, scuipã o parte din frunzele mestecate şi îi spune ceva în aymara unei “chola” ce poartã fuste largi, plisate iar pe cap o pãlãrie gen “Chaplin”. Mã invitã sã iau loc pe prispa colibei de chirpici, bucãtãria gospodãriei din care iese un abur cald, condimentat. Mã uit înãuntru şi vãd douã oale fierbând, iar pe jos o grãmadã de solzi care reflectã nişte raze sidefii. Supã de peşte, de “pejerey”, în care o vãd pe Maria, soţia lui Esteban, aruncând nişte pãtrunjel. Sunt servit cu un ceai de coca fierbinte foarte dulce. Îi spun cã vreau sã stau la el pentru câteva zile şi sã-l ajut la orice treabã din gospodãrie. M-ar interesa sã particip la construirea unei bãrci de stuf. Paulino mã ascultã şi mestecã în continuare frunze de coca, iar o dârã finã de lichid verde i se scurge pe la colţul stâng al gurii. Dupã ce termin, îmi arată unde voi sta. O colibã din stuf înfiptã pe nişte picioare de lemn deasupra lacului. Este muzeul lui personal. Înãuntru sunt douã mese pline de cãrţi, unele cu dedicaţie din partea lui Thor Heyerdahl, un numãr National Geographic din 1971, câteva replici în miniaturã ale bãrcilor pe care le-a construit pentru expediţii şi doi saci de quinoa. Apoi dispare pentru câteva minute ca sã reapară cu o altã greblă în mânã. Aşa l-am cunoscut pe maestrul de bãrci Paulino Esteban şi aşa a început prima mea zi de muncã pe malul lacului adânc spãlat de vânturi reci.
Dupã ce am terminat de strâns din curte un munte de paie uscate, Paulino a cumpãrat de peste gard, de la o vecinã, o sticlã de Kola Quina şi mã invitã sã ne aşezãm şi sã povestim. E o zi superbã, doi nori pierduţi se reflectă în apele clare ale lacului, iar dintr-un colţ, vârful Illimani ne priveşte cu un ochi înzãpezit. Din stufãrişul din faţa noastrã se aud zgomote de aripi negre, sunt “choka”, un fel de raţe sãlbatice negre cu cioc portocaliu. Paulino trãieşte de 20 de ani în Huatajata, un sat liniştit de pescari aymara de pe malul lacului Titikaka,cu câteva case rãsfirate pe douã dealuri chele din care se iţesc doi copaci ca douã fire de pãr stinghere. A venit din insula Suriki dupã ce i-a murit prima nevastã, rãpusă de cancer când avea doar 23 de ani. Vorbea frumos despre ea, mi-a zis cã era frumoasã, avea “pies como una vaca”. Apoi a cumpãrat un lot de pãmânt pe malul lacului, şi-a gãsit o altã nevastã din partea locului, pe Maria, a fãcut 5 copii, 3 fete şi 2 bãieţi, şi şi-a continuat meseria pe care o învãţase de la tatãl sãu, care la rândul lui o învãţase de la…. Nici nu-şi mai aminteşte câte bãrci de stuf a construit pânã acum. Trebuie sã fie multe. Numerele nu prea conteazã prin pãrţile astea. Cine stã sã socoteascã?
Dupã ce expediţia Ra I a eşuat înainte de destinaţie pentru cã structura bãrcii de stuf construite de meşterii africani nu a rezistat forţei oceanului, legendarul Thor Heyerdahl l-a adus în Maroc pe meşterul Paulino sã-i construiascã o nouã barcã, conform tehnicii folosite de constructorii încã. Expediţia Ra II a reuşit sã ajungã în insulele Barbados, dupã mai bine de o lună de navigat pe apele Atlanticului, demonstrând cã, încã înainte de Cristofor Columb, ar fi putut existã legãturi între cele douã continente. Au urmat alte expediţii, alţi aventurieri, alte bãrci de stuf construite aşa cum o fãceau meşterii încã acum sute de ani. Paulino cãlãtorit prin Europa, India, insula Paştelui şi a devenit la rândul lui o legendã.
Foto: AP
Dinu Drog: Acum aproape un an de zile m-am decis că trebuie sa încerc să pun mai multă culoare şisubstanţă în viaţă, să fac ce doresc cu adevărat, să realizez un vis. După multe proiecte gândite şi răzgândite ani de zile, după multe aşteptări, mai mici, mai mari, venise momentul să iau o decizie radicală, fără virgulă. După ani de studii de drept şi de economie în România şi Germania, după cinci ani de avocatură în Bucureşti, după 31 de ani de Românie neliniştită, mă uitam şi mă vedeam cum arăt: obosisem, aveam capul greu, îmi mirosea gura a doină. La început am ezitat, îmi era un pic teamă. Am tras apoi aer în piept şi mi s-a limpezit mintea. Mi-am cumpărat rapid un bilet “one way” cu destinaţia Argentina, am pus în rucsac câteva filme româneşti şi aşa a început totul.