Cum să lași totul în urmă: Gânduri aiurea și căldură

1

Când am ajuns să despielițez a cincea vânătă, transpirasem deja câteva kilograme şi mă pregăteam să tai ceapa în cuburi mici de tot. Aveam degetele fripte, era cumplit de cald şi romul Medellin de lângă mine se topea rapid. În dimineaţa de Ajun mă trezisem în gură cu un gust vag, dar sigur de sarmale cu mămăligă şi smântână, iar ochii îmi erau roşii ca după o beţie cu ţuică.

 

de Dinu Ioan Drog

Dacă îi închideam, mai puteam încă să văd piftiile cum dansau pe masă atunci când le împungeam cu furculiţa într-un gest gastronomic rebel. Îmi aminteam cum din colţ salată de boeuf mă privea maliţios cu nişte ochi verzi de castraveţi muraţi.

Totuşi, deşi încercam, nu putem să detectez nicio urmă olfactivă de porc. Fusese un vis românesc atipic, fără cârnaţi. M-am trezit imediat, m-am uitat în oglindă, am strâns din dinţi şi am luat cea mai îndrăzneaţă decizie a sfârşitului de an. Vroiam să-mi impresionez gazdele cu orice preţ. După cea de-a doua îmbucătură, doña Marta m-a întrebat cum se cheamă pe româneşte, eu am răspuns tare „să-la-tă de vi-ne-te”, ea a repetat de câteva ori că pentru sine dând din cap a aprobare, s-a uitat la Camilo care mestecă în linişte ca o alpaca şi apoi a chemat o vecină. Doñei Silvia îi era la început teamă, a privit cu neîncredere „la cosa” de culoare şi consistenţă dubioasă, a întrebat din ce e, a gustat un pic, a închis ochii şi apoi a ţipat în gura mare şi plină fără pic de ruşine: „Ayay, que ricoooo!”;

·         Doña Marta l-a primit cum se  cuvine, ca pe un vechi prieten plecat de mult de acasă şi revenit printre ai lui. L-a pus direct pe masă şi m-a chemat să facem cunoștință. E de ţară, îmi spune în timp ce îl inspectează din lateral ridicându-i o aripă. Hrănit doar cu grăunte de o rudă de lângă Santa Marta. Vezi ce culoare sănătoasă are, mă întreabă. Eu mă uit, dau din cap şi îi spun în glumă că nimic nu e mai sănătos decât un curcan mort dar crescut la curte. Ea râde zgomotos şi îmi spune că pot să-i mănânc totuşi piciorul stâng. Ceea ce am şi făcut mai spre seară, cu mişcări lente, savurând fiecare îmbucătură fără pic de remuşcări vegetariene;

·         Cele două sticle de vin alb Torrontes din Cafayate, Argentina au avut viaţă scurtă în noaptea de Crăciun, fiind sacrificate alături de curcanul  de curte. În timp ce beam cu Camilo şi ascultăm o salsa suavă, mi-am amintit de îngheţată cu aromă de vin pe care o mâncasem chiar în Cafayate pe la începutul anului cu nişte evrei. Categoric prefer însă vinul cu gheaţă şi evreii în Israel;

·         De Crăciun, pe lângă piciorul stâng al curcanului pus pe orez de coco cu patacones (banane zdrobite şi prăjite), m-am mişcat destul de bine. Vinul argentinian şi romul columbian m-au aruncat în braţele vânjoase dar experte ale doñei Marta şi doñei Silvia, care, după ce au devorat salata de vinete în câteva minute, m-au învârtit mai toată seara pe ritmuri de Bobby Cruz şi Willie Colon. Într-o pauză de respiro doña Silvia m-a complimentat spunându-mi că nu a mai întâlnit un gringo cu nişte picioare atât de flexibile şi m-a întrebat cu ce se ocupă părinţii;

·         Cei trei nepoţi ai doñei Marta erau în vacanţă în Santa Marta. Nişte simpatici. Cel mai mare, Nicolas, avea 17 ani, era cel mai chipeş şi cel mai jucăuş dintre toţi. Avea trei prietene în acelaşi timp pe care le scotea la o prăjitură prin rotaţie fără ca niciuna să îşi dea seama de concurenţă. Mi-a zis, zâmbind ştrengăresc, că e o artă. După cină de Crăciun a ieşit să ia aer şi s-a întors acasă plângând, cu pula-n sânge. Probabil din cauza boostului de energie dat de carnea de curcan de curte încercase să sară peste un gard aşa cum văzuse el pe youtube că fac tipii cool dar nu a calculat bine înălţimea, a căzut exact pe cânt şi a făcut buba. Eu şi cu Cămilo ne uităm la el cum suferă, empatizam şi ne durea sufletul. Cămilo i-a oferit nişte gheaţă să o pună jos şi eu i-am dat toată sticla de rom pentru partea de sus. Probabil aşa văzusem eu prin westernuri că bărbaţii adevăraţi rezista în faţa durerii. L-au luat rapid la spital şi a fost operat de urgenţă. Cel mic a rămas cu mine şi cu Cămilo acasă şi a plâns toată seara cu sughiţuri spunându-ne printre lacrimi şi muci ca sigur aveau să îl adoarmă şi să îi tăie puta fratelui mai mare. Eu mă trezesc că-l consolez cu o tâmpenie: păi dacă nu a fost cuminte?! Până la urma Nicolas avea să îşi piardă doar un testicol, ceea ce nu e totuşi mai puţin dramatic;

·         După ce nu a mai rămas nimic din curcan şi după ce salată de vinete şi vinul erau deja istorie, ne-am culcat cu toţii. De odată, în miezul nopţii aud nişte strigăte afară şi mă trezesc. Ca printr-un vis am auzit că doña Marta tipă să ies repede din cameră, spunându-mi să pun mâna pe ceva pentru că au intrat hoţii în casă. Am ieşit în chiloţi afară nu înainte de a pune bine sub pat cortul şi izoprenul. În mâna aveam băţul de trek cu vârful bine ascuţit. Cămilo era turbat de furie şi aproape gol. Fugea în stânga şi dreapta având în mână un pistol cu capse pe care îl agita periculos. Ţipa ca un aninal rănit: donde estas, hijo de puţă??? Doña Marta a apărut în capot în spatele lui, avea părul vâlvoi şi era înarmată cu un cuţit de bucătărie. Am făcut joncţiunea în dreptul sufrageriei şi am început căutarea. Eu m-am aşezat strategic în spatele lui Cămilo lăsându-l pe el să fie lider. Am început căutarea prin  fiecare colţ al proprietăţii însă nici urmă de hoţ. Cămilo îmi spunea că sigur hoţul era încă pe acolo, însă stătea ascuns ca un şobolan. După circa o oră de căutare febrilă eu am propus să încetăm şi să vedem dac mai e ceva de băut. Nu de alta, dar obosisem;

·         În drum spre deşertul din La Guajira şoseaua era plină de contrabandişti care vindeau benzină ieftină adusă din Venezuela unde poţi să faci plinul maşinii cu preţul unei sticle mari de apă. Nişte copii din Cabo de la Vela m-au văzut pe plajă cum goleam conţinutul de culoare galben-maronie dintr-un Tetrapak într-o sticlă de plastic şi m-au întrebat dacă este „gasolina”. Era de fapt nişte rom cubanez ieftin cumpărat de prin Santa Marta dar judecând după gust nu erau prea departe de adevăr;

·         În Cabo de la Vela am ajuns pe după-amiaza, era cald şi am găsit destul de uşor un loc pe plajă unde să stau peste noapte. Mi-era groaznic de sete, m-am instalat în hamac cu picioarele răscrăcănate şi am comandat o bere rece. Mi s-a adus poate cea mai mică bere care există în lume. Era o sticluţă de 220 cl pe care de abia o puteam ţine între două degete. Era „hecha en Socialismo” (adusă din Venezuela) şi avea ca logo pe etichetă un cap imens de urs polar. Se chema, cum altfel, „Polar”. Pe lângă faptul că nu am înţeles legătura între Venezuela şi Polul Nord/Sud (mă gândesc că se pregăteşte în secret o revoluţie bolivariana ca să elibereze urşii polari de exploatarea feroce a focilor imperialiste) m-am întrebat dacă urşii în cauză chiar ştiu de  chestia asta ridicol de mică care le face speciei o reclamă teribil de proastă;

·         În Venezuela e frumos. Pe lângă peisajele fantastice, femeile superbe şi calde (clişeu confirmat!) şi romul ieftin şi bun, se construieşte socialismul în ritmuri de salsa, statul da mâncare ieftină la popor şi oamenii voteza cu spor pe cine dă, că aşa e elegant. Între timp, şoselele sunt jalnice, străzile acoperite de gunoaie, clădirile dau să cadă. În Maracaibo am văzut însă o activitate suspectă în miezul zilei când de obicei se cam opreşte orice mişcare: mai multe echipe curăţau cu avânt muncitoresc o arteră centrală, plantând flori şi marcând drumul în ritm frenetic. L-am întrebat pe şofer care este motivul şi am aflat că oamenii muncii din oraş se pregătesc pentru vizita de lucru  a tov. Chavez. Deci se poate;

·         Pe undeva prin Venezuela la un moment dat am cumpărat de pe strada nişte fructe. Le vindea o señora neagră de cam 50 de ani cu o fustă colorată şi nişte sâni negrii enormi. Am cumpărat nişte ananas proaspăt şi i-am spus fără să mă gândesc dar uitându-mă doar în ochii ei: „gracias, mi amor!!”. E clar.

 

 

Dinu Ioan Drog: Acum aproape un an de zile m-am decis că trebuie sa încerc să pun mai multă culoare şisubstanţă în viaţă, să  fac ce doresc cu adevărat, să realizez un vis. După multe proiecte gândite şi răzgândite ani de zile, după multe aşteptări, mai mici, mai mari, venise momentul să iau o decizie radicală, fără virgulă. După ani de studii de drept şi de economie în România şi Germania, după cinci ani de avocatură în Bucureşti, după 31 de ani de Românie neliniştită, mă uitam şi mă vedeam cum arăt: obosisem, aveam capul greu, îmi mirosea gura a doină. La început am ezitat, îmi era un pic teamă. Am tras apoi aer în piept şi mi s-a limpezit mintea. Mi-am cumpărat rapid un bilet “one way” cu destinaţia Argentina, am pus în rucsac câteva filme româneşti şi aşa a început totul.

 

Puteţi citi şi:

Cum să lași totul în urmă: Maladia tropicală sau de ce eşti atât de curvă, Santa Marta?

Cum să lași totul în urmă: Columbia – între plăceri și enervări

Cum să lași totul în urmă: Bilanțul după un an prin America Latină

Cum să lași totul în urmă: Escalada primului ghețar – Cotopaxi

Cum să lași totul în urmă: Începe aventura vulcanică – Cotopaxi, Ecuador

Cum să laşi totul în urmă: Surful şi meditaţia se întâlnesc pe o placă

Cum să laşi totul în urmă: Scântei politice în creierii munţilor

Cum să laşi totul în urmă: Proba de rezistenţă a călătorului

Cum să laşi totul în urmă: Expediţia începe în frig şi frică

Cum să laşi totul în urmă: Quillabamba, un orăşel din mijlocul junglei

Cum să laşi totul în urmă: Canionul Colca, printre cactuşi şi gheizere

Cum să laşi totul în urmă: Tăietorul de lemne din ţinutul unde plouă la ordinea zilei

Cum să laşi totul în urmă: Un Apfelstrudel în”Bavaria”chiliană

Cum să lași totul în urmă: Numele primei mele născute va fi Valdivia

Cum să lași totul în urmă: Un Palomino auriu

Cum să lași totul în urmă: Voluntar într-o fermă din Chile

 

 

 

 


Un comentariu

  1. Pingback: Cum să laşi totul în urmă: Belize it or not | TOTB.ro - Think Outside the Box

Leave A Reply