Cum să laşi totul în urmă: Expediţia începe în frig şi frică

1

Dupã trei ore de aşteptare, plecãm cu un autocar pe la 10 dimineaţa. Suntem doar trei, pe cont propriu, fãrã agenţie de turism, fãrã ghid, bucãtar, majordom sau altceva: Artur, un munţoman experimentat din Cracovia, Magda, o fatã veselã dintr-un sat pierdut de pe graniţa germano-poloneză şi eu, din România, Drumul Taberei. Suntem entuziaşti. Ca la orice început de drum pe o zi cu soare. Cumpãrasem înainte din Huaraz mâncare suficientã sã ne ajungã pentru primele 5 zile din trekul pe care trebuia sã îl facem în 12 zile. Cu sacii în spinare.

de Dinu Ioan Drog

Ne-am informat cã o sã dãm peste un sat undeva pe drum şi cã de acolo putem sã ne refacem proviziile. Suntem pregãtiţi. Artur are o busolã. Eu închiriasem un sac de dormit care sã reziste pânã la -18 grade. Magda cumpãrase o sticlã de vodcã localã ieftinã. Devenim şi mai entuziaşti. Fiecare dintre rucsacii noştri cântãreşte cam 20 kg cu tot cu mâncare, haine şi echipament.

Restul turiştilor din autocar sunt foarte bine organizaţi în douã grupuri. Toţi sunt bine fãcuţi, poartă pantaloni scurţi şi pãrul şi mai scurt. Sunt israelieni sau, mai simplu, evrei. Toţi tineri, invariabil neliniştiţi dupã trei ani de armatã profesionistã, luptând pentru o cauzã dreaptã împotriva unori arabi cam strâmbi. În autocar, în faţa mea am un cap cu ceva mai mult pãr. Oded ştie câteva cuvinte în limba românã pe care le învãţase de la un prieten care studiase medicina la Iaşi. Mã înjură de mama de câteva ori cu un zâmbet candid pe faţă, iar eu îi spun cã are un accent destul de bun, trebuie doar sã mai exerseze la inflexiuni.

Ajungem în Matacancha (Quartelhuain 4100 m), dupã 6 ore de drum prãfos şi o orã de aşteptat ca sã se elibereze drumul din cauza unui camion cãzut pe jumãtate într-o râpã. Era plin de motorinã. Ne punem sã îl scoatem din belea. Reuşim dupã câteva heirupuri şi concluzionam cã tocmai am evitat un major dezastru ecologic care ar fi distrus ecosistemul din zonã. Sãrbãtorim, Magda scoate sticlã de vodcã, evreii nu se bãga, s-a fãcut deja noapte şi e frig.  Da sã plouã. Ne punem corturile şi deodatã simţim cum nu mai plouã. Acum ninge liniştit cu fulgi umezi şi noaptea curge printre corturi. Magda bate un cui şi scoate din nou sticla aburitã din sac, a mai rãmas puţin, Artur are ochii roşii de efort şi de frig. Nu îl contrazic. Batem alte cuie şi corturile sunt puse. Îmi frec mâinile, îmi trag cãciula pe ochi, inima îmi bate tare, o simt în urechi. E frig şi suntem sus, aproape de el, de muntele cel mare. Mâncãm paste cu vodcã şi parcã nu mai simţim frigul. Eu încep sã leg ceva polonezã, îmi amintesc de înjurãturile unor prieteni polonezi din Hamburg şi cred cã sunt haios. E de la altitudine sau poate cã aşa sunt eu. Dupã alte douã glumiţe şi alte trei pahare, mã bag în sac şi încerc sã adorm, e frig în cort, mã încolãcesc şi mã învârt pe toate pãrţile, poate mã încãlzesc sau poate cã uit cã sunt. Mã doare capul. Gândurile cã nu voi putea rezista fizic 12 zile cu un rucsac în spate de 20 kg îmi revin în minte ca nişte valuri îngheţate care mi se sparg de toţi neuronii. Îmi simt inima sărindu-mi în zãpadã de afarã, încep sã intru în panicã. Îmi suflu aer cald în mâinile reci. Nu pot sã îmi înving frica. E frig afarã şi frica mi-a îngheţat pe şira spinãrii.

Ziua 2

De dimineaţã, dupã o noapte nedormitã în frig şi frică, trebuie sã iau o decizie. Întreb pe unul dintre ghizi dacã nu m-ar putea primi în grupul de evrei. Nu mai ninge. Dupã câteva ezitãri, ghidul mã acceptă. Va trebui sã plãtesc doar şerpaşul şi ghidul. Evreii mã acceptã şi ei. Un bãiat negricios cu barbã deasã care pare un luptãtor Hezbolach mã priveşte cu aer serios şi îmi dicteazã termenii şi condiţiile acceptãrii în comunitate. Îşi drege glasul şi îmi spune cã nu voi avea parte de viaţã socialã. În grupul lor se va vorbi doar în evreieşte. Cã voi mânca numai humus, falafel şi labne. Cã mã voi odihni de shabat. Apoi a încãlecat pe un cal şi a plecat. Oded se uitã la profetul cu barbã, apoi la moaca mea de „goi” perplex.  Începe sã râdã sã zgomotos mişcându-şi trupul de dimensiuni reduse şi mã întreabã: „Ce faci?”.  Începe sã plouã parcã cu noroi. Simt frigul de ieri încã înfipt în oase. Artur primeşte vestea cu aer stoic, tace cu privire de sticlã şi pare o statuie greceascã. Facem împãrţeala mâncãrii. Magda mã priveşte uimitã cu ochi în care vãd lucirile reci ale începutului de fricã. Va abandona şi ea trek-ul dupã doar 4 zile şi se va întoarce în Huaraz cu un alt şerpaş. Ploua des şi enervant, cerul e de culoarea pãmântului. Urcãm cu toţi spre prima trecere,  Cacanan Punta (4700m). Pantofii mei de trekking iau apă, geaca vietnamezã începe sã dea semne de obosealã pe la cusãturi şi mã ud pe spate. E frig şi ceaţã. Vântul bate din toate direcţiile. Tac, îndur şi car mai departe. Cu un rucsac mai uşor în spate, mã mişc destul de bine. Mâncarea şi cortul sunt cãrate de cãtre mãgari. Trec pe lângã mine, mã ocolesc cu mişcãri abile şi dau ritmat din urechile înmuiate de ploaie. Unul dintre ei se întoarce şi mã priveşte cu ochi limpezi. Un alt mãgar.

Ajungem lângã laguna Carhuacocha (4138m) şi punem corturile lângã apã. Se însenineazã şi munţii încep parcã sã capete parcã alte nuanţe. Peisajul îţi taie respiraţia. Suntem înconjuraţi de vârfuri de peste 5000 m, iar în spatele lagunei troneazã un munte care îşi reflectă contururile înzãpezite în clarul apei. Se face noapte şi din ce în ce mai rece. Îl cunosc de abia acum pe ghidul grupului, Armando, un peruan cu faţã de copil jucãuş. Este din Huaraz şi va cãra în fiecare zi un rucsac de cel puţin 30 kg. Este specialist în escalada pe gheaţã şi acceptã vesel când îi propun sã tai ceapã. Încep sã plâng şi mã încãlzesc un pic.

 

Foto: Pixadus.com

 


Un comentariu

  1. Pingback: Cum să lași totul în urmă: Escalada primului ghețar – Cotopaxi, Ecuador | TOTB.ro - Think Outside the Box

Leave A Reply