Cum să lași totul în urmă: Escalada primului ghețar – Cotopaxi

1

ZIUA 2 – 9.02 am: Mã trezesc primul. Cei doi dorm încã. 9.05 am: Termin periajul dinților. 9.07 am: Îmi pregãtesc mic dejunul deja obișnuit: fulgi de ovãz cu banane și mãr pe care le pasez un pic. Mâncare de cosmonauți pe care mi-o prepara și maicã-mea când eram mic. Minus bananele. 9.30 am: Cei doi se trezesc. Fac câteva mișcãri de înviorare. Aproape se sincronizeazã. Apoi se spală pânã la brâu cu apã rece. 9.33 am: Cei doi iau micul dejun. Mãnâncã hulpav niște cârnați cu pâine.

de Dinu Ioan Drog

9.45 am: Aflu de la proprietarul cabanei cã azi, 30 septembrie, se celebreazã un an de la un fel de putsch ratat împotriva lui Rafael Correa, actualul președinte al Republicii Ecuador cu pedigree de stânga bolivariano-revoluționară.

10.56 am: Apare Guillermo împreunã cu cei doi ghizi, Julian și Fausto. Onomastica sud-americană nu înceteazã sã mã amuze. Cred cã ești rușinea satului dacã ești mascul și nu te cheamã Wilfred, Wilson, Kevin, Jayson sau Frederik. Nu pot sã uit de numele epopeic al unui ecuadorian simpatic pe care l-am cunoscut în Vilcabamba: Hannibal Augusto Perez Sanchez.

11.04 am: Probăm bocancii. Eu am unii meseriași, marca „Vasque”, probabil franțuzești. Observ cã Jakob are unii marca „Scarpa”. Îi spun cã sunt românești. Pãlește.

11.17 am: Plecãm spre refugiu.

13.29 pm: Ajungem la refugiu.

14.45 pm: Luãm prânzul și ne întâlnim în cabană cu o pereche de canadieni din Quebec. Vorbesc chestia aia oribilã, „francezã de staul”, cum o descria un amic. Eu aș interzice-o și i-aș pune sã învețe română, sunã mai bine. Cei doi vor urca în același timp cu noi și oricum vor abandona. Sunt sigur cã e și din cauza accentului.

15.14 pm: Începem un crash-course de escaladă pe gheațã cu Julian. Ne asigură cã știe drumul pe de rost, l-a fãcut cam de 4.000 de ori, în 30 de ani de experiențã. Încã îi mai place muntele. Este singura chestie stabilã din viața lui. Pentru mine este primul ghețar din viața mea.

16.03 pm: De la refugiu se vede toatã valea printre nori. Vremea este bunã. Speram sã ținã cu noi pe drum și mai ales sus, pe vârf.

16.45 pm: Nici unul dintre noi nu mai are rãbdare. Am vrea sã plecãm acum spre vârf. Se simte un fel de tensiune în atmosferã.

17.03 pm: Începe sã se facã noapte. Este senin.

18.23 pm: Mâncãm cina, paste cu ceva sos. Am remușcãri pentru ziua de ieri, așa cã beau ceai dupã ceai, ca un disperat. Fausto face o glumițã de cabanã, spunându-mi cã o sã topesc ghețarul dacã mai beau mult ceai.

19.01 pm: Ne punem sã dormim. E frig. În 5 ore ar trebui sã ne trezim și sã începem urcușul. Nu reușesc sã dorm nicio secundã. Am emoții.

20.56 pm: Mã tot învârt de pe o parte pe alta, gândindu-mã dacã o sã rezist fizic, dacã o sã fac edem pulmonar, dacã o sã cad în vreo crevasã în centrul Pãmântului, dacã o sã înghit o piatrã vulcanicã, dacã o sã mã ard cu lavã pe degete, dacã….

21.34 pm: Cumva reușesc sã îmi liniștesc mintea. Respir adânc și mã gândesc la o plajã din Caraibe cu apã turcheză, câțiva palmieri, un șezlong și un mojito. Viziunea asta kitsch mã ajutã. Am încredere cã pot sã îl fac. Mã simt în formã fizicã și psihicã bunã.

23.15 pm: Mâncãm mic-dejunul înainte de plecare. Ne echipãm complet. Eu am bocanci cu crampoane, parazãpezi, port 3 perechi de pantaloni, 2 perechi de șosete, 2 perechi de mãnuși, patru straturi pe corp, iar pe cap am o cagulã, un fes și frontalã. Am și un piolet în mâna dreaptã. Mâna stângã o pun cu grijã în buzunar.

23.46 pm: Suntem toți gata. Ne încurajãm reciproc strângându-ne în brațe. Putem sã o facem!! Vamos chicos, carajo!

ZIUA 3

12.04 am: Începem urcușul printr-o zonã nasoalã de pietriș. Cu pași mici. Mi se pare enervant. În ciuda vâjâitului constant, nu știu cum dracu`, dar Julian mã aude și mã corecteazã imediat: muntele nu poate fi enervant. Cu alte cuvinte, eu sunt ãla enervant. Tac și merg mai departe. Cu pași mici.

12.06 am: Îmi amintesc cã Armando, ghidul din Huayhuash, îmi povestise că o turistã englezã a încercat sã îi înfigã un piolet în cap unui ghid, în timp ce fãcea escalada. Femeie emotivã.

01.37 am: Începe zona de zãpadã și de gheațã. Vântul bate tare. Îmi îngheațã mâinile. Ne punem toți crampoanele. Ale mele opun rezistențã. Transpir. Pânã la urmă, reușesc sã le fixez bine. Sunt legat cu o coardã de Fausto, care deschide drumul.

02.34 am: Începem o porțiune abruptã. Trebuie sã mã proptesc în vârfurile bocancilor ca sã avansez. Cei doi merg în ritm constant. Mã ambiționez. Îmi trece dupã câțiva pași mai vârtoși. Revin pe pãmânt și respir din greu.

02. 56 am: Se pune de un fel de ninsoare-lapoviță cu ceațã, care îmi îngheațã creierul.

03.34 am: Traversãm prima mare crevasă. Trebuie sã trecem pe celalată parte peste o scândurã îngustã. Bine cã e noapte și nu vãd nimic dincolo. E doar un nimic negru și foarte mult. Mult nimic negru.

03.56 am: Primul perete de gheațã. Pioletul în acțiune. Gheața scârțâie. Ajung sus și îmi trebuie câteva minute ca sã îmi revin.

04. 23 am: Traversãm a doua crevasă. Sar, Fausto mã trage peste și mã înfig în munte. Îmi simt plãmânii între dinți, iar stomacul îmi pulseazã în urechi. Vreau sã rãmân acolo.

04. 54 am: Mã gândesc cã o sã mor. De-abia mai pot sã merg. Vreau sã mã așez în zãpadã, sã îmi fac un culcuș și sã dorm un pic. Mã dor picioarele și îmi simt plãmânii ca niște bombe cu ceas care stau sã explodeze din clipa în clipã. Fac zece pași mici și apoi mã opresc sã respir. Fausto are rãbdare de sfânt. Mã așteaptã din vârful pantei, unde a ajuns fãrã niciun efort, aproape plutind, mã privește cu ochi blânzi și apoi mã trage dupã el. Mã trage sus.

05.34 am: Fac o pauzã cam mare dupã 13 pași succesivi. Mã gândesc iar ca o sã mor. Avansãm spre cer. ªi dacã mor, ce se întâmplã, moartea e viațã dar cu semnul minus? Mai avem un pic pânã la capãt, îmi spune Fausto.

05.38 am: Mã uit în spate și vãd undeva jos, departe, printr-o pâclã deasã niște lumini difuze. Fausto îmi spune cã este Quito. Mai este puțin și ajungem.

06.12 am: Dupã ce Fausto mã trage dupã el prin zãpada ca pe un cadavru înghețat, ajung SUS. SUNT ACOLO, SUNT SUS, SUNT PE COTOPAXI!

06.13 am: Ne îmbrãțișãm. Nu zicem nimic. Ne privim și râdem ca niște copii mici care au primit ce și-au dorit de Crãciun. Cei doi au ochii roșii, lucitori. Râd și în același timp îmi vine sã plâng. Pânã la urmă, cedez și plâng cu sughițuri. Îl iau pe Fausto în brațe și îl strâng tare la piept. Atât de tare, că toracele îi pocnește cu zgomot înfundat. Fausto tace și parcã nici nu respiră. Simt cum îmi îngheațã apã în ochi. Apoi nu mai simt odatã nimic, nicio durere, decât ușurare și libertate. Mã așez în fund și admir priveliștea în tãcerea cerului. Nu mai am corp, dar sunt acolo și acum. Sunt doar eu.

06. 23 am: Apare soarele de dupã o linie finã de nori. Toatã atmosfera se lumineazã. Craterul se golește de nori și se poate vedea de pe o laturã o dârã fumegândã care se pierde în cer. Vreau și eu sã fiu fum.

06.28 am: Îi fac lui Julian niște poze cu steagul ecuadorian în brațe, stând culcat în zãpadã într-o poziție de „reclining Buddha”. Râde ca un copil în fața unei prãjituri. E fericit de parcã ar fi fãcut vârful pentru prima oarã.

06.34 am: Începem sã coborâm. Soarele devine din ce în ce mai puternic. Zãpada parcã ne arde ochii.

07.45 am: Continuãm sã coborâm prin zãpadã. Nu se mai terminã. Merg mai mult în virtutea inerției. Mã doare fiecare os din corp, fiecare mușchi, fiecare celulã.

08.45 am: Ajungem în zona de pietriș și începem sã facem un moon-walk pânã la cabanã. La început e distractiv, apoi pare cã nu se mai terminã odatã.

09.24 am: Ajungem într-un final la refugiu. Îmi tremurã genunchii. Îmi tremurã mâna pe ceașcã de ceai. Îmi tremurã curul pe scaun. Îmi tremurã tot corpul. Niciodatã nu mi-am simțit corpul atât de greu și de prezent cã pânã acum. Cred cã aș putea pune degetul pe fiecare celulã, aș putea atinge fiecare terminație nervoasã. În mod paradoxal, deși îl simt, parcã sunt în afara corpului privindu-l ca pe un dulap mare și scârțâitor.

09.25 am: Ne îmbrãțișãm încã o datã. Cei doi sunt la fel de terminați. Stãm și ne privim fãrã sã spunem nimic. Am fãcut-o. Am urcat pânã la final. Am fost acolo sus. Acolo pe vulcan. Pe Cotopaxi!

Foto: Dinu Ioan Drog

 

Dinu Ioan Drog: Acum aproape un an de zile m-am decis că trebuie sa încerc să pun mai multă culoare şisubstanţă în viaţă, să  fac ce doresc cu adevărat, să realizez un vis. După multe proiecte gândite şi răzgândite ani de zile, după multe aşteptări, mai mici, mai mari, venise momentul să iau o decizie radicală, fără virgulă. După ani de studii de drept şi de economie în România şi Germania, după cinci ani de avocatură în Bucureşti, după 31 de ani de Românie neliniştită, mă uitam şi mă vedeam cum arăt: obosisem, aveam capul greu, îmi mirosea gura a doină. La început am ezitat, îmi era un pic teamă. Am tras apoi aer în piept şi mi s-a limpezit mintea. Mi-am cumpărat rapid un bilet “one way” cu destinaţia Argentina, am pus în rucsac câteva filme româneşti şi aşa a început totul.

 

Puteți citi și:

Cum să lași totul în urmă: Începe aventura vulcanică – Cotopaxi, Ecuador

Cum să laşi totul în urmă: Surful şi meditaţia se întâlnesc pe o placă

Cum să laşi totul în urmă: Scântei politice în creierii munţilor

Cum să laşi totul în urmă: Proba de rezistenţă a călătorului

Cum să laşi totul în urmă: Expediţia începe în frig şi frică

Cum să laşi totul în urmă: Quillabamba, un orăşel din mijlocul junglei

Cum să laşi totul în urmă: Canionul Colca, printre cactuşi şi gheizere

Cum să laşi totul în urmă: Tăietorul de lemne din ţinutul unde plouă la ordinea zilei

Cum să laşi totul în urmă: Un Apfelstrudel în”Bavaria”chiliană

Cum să lași totul în urmă: Numele primei mele născute va fi Valdivia

Cum să lași totul în urmă: Un Palomino auriu

Cum să lași totul în urmă: Voluntar într-o fermă din Chile



Un comentariu

  1. Pingback: Cum să lași totul în urmă: Bilanțul după un an prin America Latină | TOTB.ro - Think Outside the Box

Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger