Cum să laşi totul în urmă: Doña Marta, Armando şi Maria

0

Stăteam în mica curte din spatele casei sub un copac plin de flori roşii şi îmi sorbeam cu zgomot cafeaua privind spre nicăieri. Era fierbinte, neagră şi foarte tare. Cafea columbiană. Îmi ardea buzele. Era de dimineaţă într-o zi de duminică un pic cam răcoroasă pentru Sân Andres, un sat pierdut printre nişte dealuri înalte, acoperite cu vegetaţie tropicală undeva prin Columbia. În centrul satului puteai admira biserica din chirpici, spoită cu alb şi catolică. Satul era cunoscut mai degrabă pentru civilizaţia Tierradentro (acoperită încă de un mister total) din care au rămas doar câteva morminte îngropate în stâncă, unele dintre ele acoperite de nişte desene stranii şi câteva vase de lut care demonstrează o tehnică deosebită pentru acele timpuri străvechi. Aşa zicea în pliantul colorat şi plin de informaţii utile plus câteva pete de dulceaţă (maracuya?) pe care îl găsisem pe masa de pe terasă.

de Dinu Ioan Drog

De deasupra capului o pereche de papagali coloraţi mă priveau dând din cap iar printre ficuşi, de la vecinii de lângă, adia o salsa care îţi mângâia urechile ca un vânt cald de vară. De odată, din spatele meu, s-au auzit nişte acorduri nervoase de viori şi notele grave ale unui pian. Am tresărit şi m-am ridicat să văd despre ce este vorba. Am intrat în dormitorul gazdei mele şi misterul s-a risipit imediat. Doña Marta stătea în fotoliul de culoare albastră cu modele florale roşii cu pisica în braţe şi trăia intens scenele din „Armando”, noua telenovelă de pe canalul naţional pe care o urmărea cu religiozitate în fiecare dimineaţă înainte să dea de mâncare la găini. Mi-a făcut un semn scurt să stau pe scaun şi să tac din gură. Fără să îşi dezlipească ochii din ecran mi-a rezumat succint cele întâmplate.

Se pare că Maria, amanta lui Armando, cea cu „ochi verzi de pisică şi buze groase ca de vacă”, l-ar fi ameninţat că-i va dezvălui soţiei acestuia relaţia amoroasă dacă Armando nu va accepta să o părăsească. Pe soţie adică. Maria îl conjura pe Armando să fugă cu ea la nu ştiu ce hacienda din nu ştiu ce provincie amazonică şi să înceapă o nouă viaţă alături de ea. Îl dorea doar pentru ea, nu îl mai putea împărţi cu altă femeie. Îndurase destul. Se împlineau deja trei ani de când se îndrăgostise şi până acum Armando o dusese de nas, promiţându-i marea cu sarea. Venise momentul să acţioneze ca o femeie adevărată, să pună piciorul în prag.

Armando era un bărbat în floarea vârstei, brunet, cu o mustaţă subţire şi neagră care îi potenţa virilitatea latino. Doña Marta îl considera un om bun la suflet, dar cam nehotărât. Se îndrăgostise nebuneşte de Maria, dar o iubea şi pe Caterina, soţia lui cu care avea trei copii, toţi sănătoşi. Sfâşiat între cele două iubiri, nu putea accepta propunerea Mariei, ar fi  însemnat (cum altfel?) să-şi calce pe nişte principii de viaţă. Însă ameninţarea, şantajul acesteia l-au scos complet din minţi. În ciuda bunătăţii şi calmului său proverbial, în momentele acelea îşi pierduse total capul, fiind cuprins de un acces de nebunie. Îl vedeam cum îşi propteşte bărbăteşte mâinile în jurul gâtului Mariei, încercând să o sugrume. Armando avea gura îngheţată într-un rictus, mustaţa mică îi vibra nervos sub nările umflate de rabie, o mică dâră de salivă îi cădea graţios din colţul gurii şi ochii îi scăpărau ce altceva decât flăcări, scântei, pasiune. „Se vede în ochii lor că încă se iubesc”, zice doña Marta oarecum cu părere de rău. În punctul culminant al dramei, după ce lui Armando îi căzuse pălăria de panama în praf şi după ce Maria, excitată şi cu ochii scoşi din orbite, se prăbuşise la pământ ca o cârpă sud-americană, ca în orice film bun, acţiunea s-a oprit brusc, lăsând în suspans o ţară, un continent întreg, un mapamond.

A început apoi să ruleze o reclamă la o marcă locală de şampon în care o doamnă în bikini minimalişti a început să-şi spele părul negru, lung şi mătăsos cu mişcări suave sub o cascadă tropicală plină de spumă. La final s-a întors spre cameră, ne-a zâmbit umedă cu ochi calzi, lucitori, fără nicio urmă de şampon. Într-un gest aproape identic, după ce a urmărit tăcută reclama, doña Marta s-a întors brusc către mine şi mi-a spus pe un ton grav, aproape ameninţător: „Trebuie să îi facă felul căţelei! Nevastă-sa bănuieşte ceva şi a pus pe un om să-i urmărească. Va afla şi apoi îl va omorî….”. „Dar cred că Maria îl iubeşte, nu-i aşa? Cel puţin aşa pare, se simte pasiunea, dragostea…”, întreb eu pe un ton serios, preocupat.

Doña Marta îşi dă ochii peste cap într-un gest teatral. Se pare că nu am înţeles nimic. Sunt un gringo naiv. „Maria nu urmăreşte decât să pună mâna pe averea lui. Armando e un tip bogat. Cum crezi că îl iubeşte, e teatru, face totul pentru bani, vrea să îi distrugă casa! E un idiot! Sper să o omoare, căţea în călduri!”, îmi spune aproape fără să respire. Verdictul era foarte clar. Încep să mă îndoiesc de ce spusesem, mă simt ca un prost pentru că nu am înţeles nimic. Doña Marta era o femeie care la cei optzecisicinci de ani şi patruzeci de kilograme pe care le avea ştia cu siguranţă ce spune, nu se încurcă în detalii inutile, în metafore poetice gratuite. Avusese o viaţă dură, trei soţi de care divorţase după ce începuseră să bea şi şase copii în total, doi de la fiecare bărbat. Toţi copiii sănătoşi, la casele lor, unii prin Popayan iar alţii prin Cali. Avea unsprezece nepoţi şi trei strănepoţi. Unii dintre nepoţi studiau medicină, alţii ortodontologia. Ca dovadă mi-a zâmbit şi mi-a arătat fericită noua placă dentară, bătând-o uşor cu unghia degetului arătător. Un zgomot surd. Era făcută de unul dintre ei, „un băiat foarte bun şi harnic”. Făcuse o lucrare bună, de calitate. „O să mă ţină şi după moarte”, îmi zice, şi apoi izbucneşte într-un râs zgomotos.

Apoi doña Marta mi-a arătat nişte poze vechi şi aproape că nu am recunoscut-o. Mi-a spus că la fiecare divorţ a slăbit în medie cam zece kilograme. Rămăsese acum un sac de câteva kile de oase şi zgârciuri acoperite cu o piele moale, ridată, care atârna flasc ca un cearşaf ud pus pe sârmă la uscat. „Bărbaţii mei mi-au furat ani buni din viaţă! Asta mi-a fost mulţumirea după ce i-am hrănit şi spălat”, îmi spune cu o voce groasă care nu prea rima cu lipsa de putere pe care ai fi putut să o presupui uitându-te la fizicul ei fragil. „Dar nu le port ranchiună, am trecut peste, sunt doar nişte fii de căţea!”. O filozofie de viaţă sănătoasă, m-am gândit în sinea mea.

După consumarea celor trei divorţuri şi după ce toţi copiii au crescut şi au plecat la oraş, doña Marta rămăsese singură în casă. Îi ţinea companie o pisică neagră şi grasă pe care o chema Mercedes. Nu îşi mai amintea de unde a venit şi nici câţi ani are. „Detalii inutile”, îmi spune. Pe cer a apărut soarele şi s-a făcut brusc cald. Era o zi importantă. Aveau loc alegeri locale în San Andres de Cauca. Am întrebat-o pe doña Marta cine candidează, ce fel de oameni sunt. S-a întors din fotoliu cu o mişcare bruscă, s-a uitat la mine cu ochi mari şi mi-a zis pe un ton răstit: „Toţi sunt nişte hoţi! Să-i ia dracu!” şi apoi a plecat cu mişcări rapide în bucătăria de lângă, lăsând în urma să o dâră fină de lavandă. Era miezul zilei şi se făcuse cald afară. Fără să mă privească, doña Marta stătea în picioare în bucătărie cu faţa către tabloul cu Fecioara Maria sorbind cu zgomot dintr-o cafea fierbinte care sigur că îi ardea buzele. Cafea columbiană.

Foto: Dinu Ioan Drog

 

Dinu Ioan Drog: Acum aproape un an de zile m-am decis că trebuie sa încerc să pun mai multă culoare şisubstanţă în viaţă, să  fac ce doresc cu adevărat, să realizez un vis. După multe proiecte gândite şi răzgândite ani de zile, după multe aşteptări, mai mici, mai mari, venise momentul să iau o decizie radicală, fără virgulă. După ani de studii de drept şi de economie în România şi Germania, după cinci ani de avocatură în Bucureşti, după 31 de ani de Românie neliniştită, mă uitam şi mă vedeam cum arăt: obosisem, aveam capul greu, îmi mirosea gura a doină. La început am ezitat, îmi era un pic teamă. Am tras apoi aer în piept şi mi s-a limpezit mintea. Mi-am cumpărat rapid un bilet “one way” cu destinaţia Argentina, am pus în rucsac câteva filme româneşti şi aşa a început totul.

 

Puteţi citi şi:

Cum să lași totul în urmă: Bilanțul după un an prin America Latină

Cum să lași totul în urmă: Escalada primului ghețar – Cotopaxi

Cum să lași totul în urmă: Începe aventura vulcanică – Cotopaxi, Ecuador

Cum să laşi totul în urmă: Surful şi meditaţia se întâlnesc pe o placă

Cum să laşi totul în urmă: Scântei politice în creierii munţilor

Cum să laşi totul în urmă: Proba de rezistenţă a călătorului

Cum să laşi totul în urmă: Expediţia începe în frig şi frică

Cum să laşi totul în urmă: Quillabamba, un orăşel din mijlocul junglei

Cum să laşi totul în urmă: Canionul Colca, printre cactuşi şi gheizere

Cum să laşi totul în urmă: Tăietorul de lemne din ţinutul unde plouă la ordinea zilei

Cum să laşi totul în urmă: Un Apfelstrudel în”Bavaria”chiliană

Cum să lași totul în urmă: Numele primei mele născute va fi Valdivia

Cum să lași totul în urmă: Un Palomino auriu

Cum să lași totul în urmă: Voluntar într-o fermă din Chile



Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger