Cum să lași totul în urmă: Columbia – între plăceri și enervări

3

Likes:  aerul care este încă respirabil, deşi este un oraş măricel (2.5 milioane) cu destul de multe maşini;  lipsa înjurăturilor dintre şoferi, deşi se conduce cu o mână pe volan şi cealaltă pe claxon. Nu se gesticulează. Nu se scuipă;  lipsa gunoiului de pe stradă (pentru standardele sud-americane) şi prezenţă discretă a unor doamne în halate şi cu masca de ninja care dau din matura la orice oră din zi şi noapte; oamenii prietenoşi cu turiştii şi care imediat vor să afle din ce ţară eşti. Până acum am fost în ordine din: Ungaria, Bulgaria, Yugoslavia (la mişto), Belarus şi Republica Ozgheta (o ţară extrem de bogată pe care am pus-o pe lângă Republica Ceha); oamenii care sar în ajutorul turiştilor în nevoie. De câteva ori am rămas pierdut în intersecţie căutând o adresă. La un moment dat, o doamnă în vârstă a venit rapid spre mine, m-a luat de mână şi mi-a arătat pe unde trebuie să o iau. Era roşu, nu m-a trecut strada. O altă doamna m-a auzit că am oftat după ce m-am aşezat pe un scaun. Mi-a recomandat o combinaţie de suc de ananas şi morcov pentru un boost de energie. O vânzătoare negresa dintr-un supermarket m-a întrebat dacă e frig în România şi mi-a recomandat să zâmbesc mai des.

–  oamenii care îţi zâmbesc mai tot timpul şi după ce de abia reuşeşti să spui două cuvinte în spaniolă se simt datori să îţi laude nivelul cunoştiinţelor de limbă străină. Într-o cârciumă, un domn respectabil mi-a zis că sunt foarte inteligent. I-am dat imediat de băut o bere şi am rămas să dezvoltăm subiectul;

–  viaţa de cartier unde găseşti de orice: mici ateliere, supermarketuri, minimarketuri de colţ de stradă, cârciumi, terase, restaurante, băcanii, cafenele etc. Nu trebuie să vii în centrul oraşului ca să îţi pingeleşti nişte pantofi. Găseşti tot în cartier. Oamenii sunt mândrii de cartierele lor. Doamna care mi-a cârpit ciorapii mi-a zâmbit şi mi-a zis că nu a mai ajuns în centrul oraşului de vreo 23 de ani. Părea sănătoasă;

–  vânzătorii ambulanţi care împing nişte cărucioare enorme pline de fructe exotice şi strigă prin megafoane făcându-şi reclamă la marfaaaaaaaaaaaa;

–  vânzătorii de pe stradă de la care poţi să cumperi orice se produce în China sau în Bangladesh, poţi să negociezi preţul iar după ce cumperi şi mulţumeşti frumos cum ai învăţat acasă şi ţi se răspunde imediat cu zâmbetul pe buze: „A la orden!”;

–  şoferii de autobuze care ascultă salsa romantică dată la maxim şi fredonează versurile alături de pasageri;

–  cartierele populare pe seara, pentru că aproape fiecare casă îşi scoate echipamentul audio pe geam ca să încânte trecătorii cu ritmurile muzicale îndrăgite iar mai toate uşile sunt larg deschise ca să circule liber megawaţii;

–  saloanele de biliard şi de carambol din cartierele populare unde domni eleganţi se strâng pe seara, dau o bilă, beau un „tinto” (cafea) sau un „perico” (cafea cu lapte) şi comentează rezultatele ultimei etape de futbol;

–  dupa-amezile de weekend când doamnele de cartier ies la shopping îmbrăcate ca pentru opera, dau ture parcului central până când găsesc o bancă liberă, îşi comandă o cafea şi un pastel de la ghereta din colţ şi apoi stau şi comentează vestimentaţia trecătorilor;

–  iarba deosebit de ieftină şi de bună (numai floare) şi aroma romului „Caldas” băut pe stradă în picioare în faţa barului care pune muzica latino;

–  sistemul de metrou foarte elegant şi curat şi mai ales mesajele civilizatoare pe care le auzi în difuzoare graţie unei voci feminine extrem de senzuale: „Vă rugăm să fim civilizaţi şi să nu scuipăm pe jos”, „Vă rugăm să ne respectăm bătrânii şi să le oferim locul”, „Vă rugăm să folosiţi barele pentru a vă susţine şi nu pentru a vă sprijini….aceata este Cultura Metro!!!”. În fiecare staţie, pe fiecare peron există o gheretă a poliţiei care mă gândesc că veghează la implementare. Cam de fiecare dată când am călătorit, o domnişoară îşi făcea machiajul sau un domn elegant cu cravată îşi tăia unghiile de la mâna înainte să ajungă probabil la office. Nu se sparg însă seminţe. Când e aglomeraţie mare oamenii se împing destul de brutal ca să intre în vagoane însă mai toţi par că se distrează. E că în parcul de distracţii, sau pe stadion atunci când se fac valuri. Se râde cu poftă şi nimeni nu e nervos. Într-un moment de asta, în vârtejul colectiv, m-am trezit luat de mână de o doamnă respectabilă, foarte elegantă. Mi-a surâs şi mi-a zis: „Ce frumos, ne-am încurcat!”;

–  numărul mare de femei frumoase de pe stradă (32%*), din magazine (21,4%*, din metrou (12,4%*). Multe dintre ele (cam 34,6%*) sunt elegante (vezi şi Dislikes);

–  varietatea incredibilă de fructe exotice: ananas, mango, papaya, chontaduro, lulo, guanabana, tomate de arbol, etc. Poţi să găseşti sucuri proapspete sau fructe tăiate (în top: mango verde cu suc e lămâie şi pepene) cam la fiecare colţ de stradă (1 dolar sucul sau salată de fructe). Comanzi unul şi după ce termini paharul ţi se oferă un supliment gratuit, „yapa”. Trebuie să spui „gracias” de două ori;

–  oferta decenţa de evenimente culturale şi diversitatea muzicii din baruri: nu se ascultă doar salsa sau vallenato că în Cali. Am mâncat un sanvici într-un local şi am ascultat Beck;

–  tineri care în metrou cedează locul oamenilor în vârstă care zic apoi „gracias”;

–  sistemul de telegondola („metrocable”) care te duce în nişte cartiere puse pe nişte dealuri cu o pantă destul de abruptă. Am transpirat coborând. Oamenii care urcă în telegondola îşi fac toţi cruce. S-au uitat şi la mine, m-am ruşinat şi am tras şi eu câteva, pentru orice eventualitate;

–  viaţa vibrantă, plină de energie din centrul oraşului unde e ca la bâlci, se vinde şi se cumpără orice, se ţipa, se urlă, se merge umăr la umăr, dar fără nervi, fără încrâncenare. Oamnei care râd (vezi Dislikes);

–  străzile impecabile, cu trotoare impecabile şi noaptea ploioasă când am nimerit pe o stradă plină de case şi de mici depozite din cărămidă roşie. Am crezut pentru o clipă că sunt într-un orăşel industrial din nordul Angliei sau de prin Belgia până când a trecut pe lângă mine un vânzător ambulant care a început să strige prin portavoce: „Mangoooooooooo!”;

–  obiceiul bărbaţilor de a face complimente gratuite femeilor şi naturaleţea cu care acestea le acceptă. Cismarul din cartierul Envigado unde mi-am reparat sandalele (un domn cam de 65 de ani) i-a zis doamnei din faţă (cam 50 de ani şi destul de ofilită) că nu a văzut în viaţa lui o femeie mai frumoasă, mai elegantă etc. şi că o să-i facă o reducere de preţ pentru că îi place de ea. Doamna a început să chicotească de plăcere, s-a înroşit toată şi a zis cu toată sinceritatea: „Ah, que coqueto es Usted, me ha salvado el dia!!!!”. Frumos;

–  cultura caselor de a avea multe plante şi flori, naturale nu de plastic;

–  cultura tinerilor de a se strânge pe stradă, de a cumpăra alcool de la colţ şi de a asculta muzica în fata barurilor goale. Anumite străzi sunt libere de poliţie, adică poţi să încaleci o bordură la alegere şi să fumezi un…pic;

–  cafeaua pe care o poţi bea pe stradă şi care chiar are gust a cafea, deşi unii gică-contra de stânga zic că aia bună e toată la export;

–  grupul terorist M19 care a furat sabia lui Bolivar dintr-o cazarmă militară. Nu cred că era în Medellin;

–  ultima telenovela la modă, „La Traicionera”, care este asiduu comentata în metrou de doamne elegante care merg la office;

–  Muzeul Antiochia cu lucrările lui Botero şi expoziţia lui Beatriz Gonzales de la Muzeul de Arte Modernă;

–  climă, inclusiv ploaia.

Dislikes:

–  şoferii de autobuze care conduc ca nebunii de parcă ar trebui să scoată timpi record şi lipsa lor de delicateţe cu frânele maşinii. Trebuie să te ţii zdravăn de ceva ca să nu cazi în cap sau peste implanturile doamnei de lângă;

–  lipsa spaţiilor verzi, a parcurilor spaţioase în care să te lăfăi în iarbă. Cele care există sunt mici, au aleile de beton şi sunt pline de garduri;

–  arhitectura oribil de funcţională (la modă prin anii 70) din centrul oraşului. Nu au prea mai rămas clădiri vechi în picioare, doar câteva biserici. Sunt oameni cu frica lui D-zeu;

–  aglomeraţia de pe trotoare din centru, se vinde orice este colorat său luminos de pe pătura sau direct de pe caldarâm. O dată am călcat pe nişte chiloţi chinezeşti şi vânzătorul mi-a atras atenţia să mă uit pe unde puta madre merg;

–  femeile care deşi sunt frumuşele se acoperă cu kilograme de make-up (89,9%*), se cocoaţă pe tocuri îngrozitor de înalte (78,9%*) şi lasă în urmă o dâră de parfum ieftin (99,9%*). Moda de blugi rupţi dar bătuţi cu „pietre nestemate” şi slapii cu toc care fac „plac-slap”;

–  moda de a purta „braces” printre deopotrivă femei şi bărbaţi, indiferent de vârstă. Am văzut chiar o doamnă de cam 60 de ani care purta aşa ceva. Mă îndoiesc că îşi îndreptă proteza dentară;

–  femeile care şi-au băgat silicoane în ţâţe (34,7%*) şi implanturi în fund (38,6%*), pardon de expresie. Se mai băga şi prin alte locuri, în funcţie de buget şi de frustari;

–  rezidenţialele pline de blocuri dar care nu au viaţă de cartier în ele. După 6 pm toată lumea dispare în casă. Pe timpul zilei nu vezi copii jucându-se pe stradă cu petarde (am prins sezonul) şi atât mai puţin nu poţi să asculţi muzică bună a vecinilor sau „Radio O-lim-pi-caaaaaaaaa” (cel mai ascultat din Columbia). Deci, plictis (vezi Likes);

–  mâncarea destul de anostă: hitul columbian este „arepa”, un fel de tartă de porumb cam fada care se mănâncă cu fasole şi ceva salata. Şi carne făcută la tigaie. Chestia asta se numeşte „bandeja paisa”. Columbienii cu care am vorbit cred sincer că este cea mai bună mâncare din lume;

–  lipsa de punctualitate a oamenilor;

–  restaurantele arabeşti gen shaworma unde nu găseşti falafel. Un shawormar cu un cuţit mare în mâna s-a uitat urât la mine. L-am sfidat comandând o salată mare de tot;

–  numărul mare de poliţişti de pe stradă, armata care patrulează pe şosele şi care opreşte la control maşinile. Senzaţie de asediu continuu (Columbia are cea mai numeroasă armată din America de Sud);

–  tânărul instructor de 17 ani care m-a umilit la tenis şi care îmi spunea maliţios să alerg la minge şi să imprim mai mult ritm jocului în timp ce eu mă ţineam de un gard;

–  turul pentru turişti gringo numit „Pablo Escobar Adventure Tour” şi un „dude” din hostel (din fericire am stat doar o noapte) care citea „The Gringo Trail”, bestseller britanic;

–  empanadele deep-fried, de fapt, tot ceea ce este prăjit în ulei, în mult ulei;

–  bărbaţii care îşi dau unghiile cu lac (36,9%*);

–  pantofii bărbaţilor. Cred că doar în Bolivia am văzut pantofi mai urâţi;

–  preţul vinului chilian sau argentinian;

–  organizaţia teroristă FARC care nu a mai făcut un atentat de Doamne ajută de ani de zile dar face milioane din traficul de coca;

–  fostul preşedinte de extremă-dreapta Uribe. Are şi un nume urât;

–  oamenii care se plâng ca e frig la 24 de grade şi îi vezi pe stradă cu pulovere şi mănuşi.

 

*= statistică personală (pentru interesaţi pot oferi pe mail datele studiului)

Foto: Dinu Ioan Drog

 

Dinu Ioan Drog: Acum aproape un an de zile m-am decis că trebuie sa încerc să pun mai multă culoare şisubstanţă în viaţă, să  fac ce doresc cu adevărat, să realizez un vis. După multe proiecte gândite şi răzgândite ani de zile, după multe aşteptări, mai mici, mai mari, venise momentul să iau o decizie radicală, fără virgulă. După ani de studii de drept şi de economie în România şi Germania, după cinci ani de avocatură în Bucureşti, după 31 de ani de Românie neliniştită, mă uitam şi mă vedeam cum arăt: obosisem, aveam capul greu, îmi mirosea gura a doină. La început am ezitat, îmi era un pic teamă. Am tras apoi aer în piept şi mi s-a limpezit mintea. Mi-am cumpărat rapid un bilet “one way” cu destinaţia Argentina, am pus în rucsac câteva filme româneşti şi aşa a început totul.

 

Puteţi citi şi:

Cum să lași totul în urmă: Bilanțul după un an prin America Latină

Cum să lași totul în urmă: Escalada primului ghețar – Cotopaxi

Cum să lași totul în urmă: Începe aventura vulcanică – Cotopaxi, Ecuador

Cum să laşi totul în urmă: Surful şi meditaţia se întâlnesc pe o placă

Cum să laşi totul în urmă: Scântei politice în creierii munţilor

Cum să laşi totul în urmă: Proba de rezistenţă a călătorului

Cum să laşi totul în urmă: Expediţia începe în frig şi frică

Cum să laşi totul în urmă: Quillabamba, un orăşel din mijlocul junglei

Cum să laşi totul în urmă: Canionul Colca, printre cactuşi şi gheizere

Cum să laşi totul în urmă: Tăietorul de lemne din ţinutul unde plouă la ordinea zilei

Cum să laşi totul în urmă: Un Apfelstrudel în”Bavaria”chiliană

Cum să lași totul în urmă: Numele primei mele născute va fi Valdivia

Cum să lași totul în urmă: Un Palomino auriu

Cum să lași totul în urmă: Voluntar într-o fermă din Chile

 


3 comentarii

  1. Abia citind jos, la Etichete, si pe urma sus, pe undeva spre finalul Likes, am aflat raspunsul la intrebarea pusa din momentul in care am inceput sa citesc articolul: In ce oras ne aflam, domnilor? Aha. In Medellin. Mea culpa. Ar fi fost de preferat ca titlul sa se citeasca, cumva, Medellin-Columbia. Doresc calatorului nostru mult succes in aventurile lui viitoare din care sa ne impartaseasca impresii la fel de vii, cu aceeasi doza de umor. Urmeaza Argentina! Abia astept. Ah, o mica corectie: Implanturile se baga in Fese, nu in Fund. Fereasca Dzeu de imflamare artificiala a colonului. Pocneste. Dar suna nostim. Nici mie nu-mi place Uribe, la fel cum nu simpatizez cu nimeni si nimic de extrema dreapta. Pana de curand, Medellin era un oras asediat de El Narcos, bietii oameni traumatizati. Probabil asediul a mai slabit, nu?
    Cu stima, Doina

  2. Corectia la postarea mea: Bietii locuitori erau traumatizati, nu ‘bietii oameni’ – se intelege ca traficantii erau bietii oameni traumatizat. Graba strica treaba, era un proverb romanesc.
    Cu aceeasi stima,
    aceeasi Doina

  3. Pingback: Maladia tropicală sau de ce eşti atât de curvă, Santa Marta? | TOTB.ro - Think Outside the Box

Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger