Cum să laşi totul în urmă: Canionul Colca, printre cactuşi şi gheizere

2

Cobor dintr-un autobuz prãfos care m-a adus din Arequipa în Cabanaconde, un orãşel uitat spre finalul canionului Colca. Arãt ca un homeless, pãrul vâlvoi, neras de câteva sãptãmâni şi cu hainele cam obosite. Mã mişc de parcã aş fi împãiat.

de Dinu Ioan Drog

Încerc sã-mi dezmorţesc oasele, mã îndrept de spate şi coastele îmi pocnesc cu zgomot. Dau sã cercetez la lumina unui felinar stradal pata de vin roşu de pe pantaloni. Îmi amintesc cã la un moment dat m-am trezit brusc cu o sticlã de vin în cap. Drumul era plin de hârtoape şi maşinã plinã de zileri cheflii.

Observ atent pata. Se îmbinã aproape perfect cu crusta finã de suc de roşii de la prânzul servit pe drum din pungã şi se suprapune parţial cu pata de ulei de acum câteva sãptãmâni, din Bolivia. În lumina gãlbuie a nopţii petele se mişcă de parcã ar fi vii, nasc nişte jocuri de culori interesante, care se sting apoi treptat. Sunt cam obosit. E frig tare, îmi observ respiraţia, e toamnã în Colca. Dupã ce mã dezmorţesc, simt cum încet, încet, îmi îngheaţã tot corpul. Mã uit în jur şi lângã mine vãd un parc îngrãdit, iar lângã parc o bisericã colonialã luminatã cu trei becuri oarbe, iar lângã biserică, nişte cocioabe negre de care agãţã la uscat nişte aşternuturi colorate. Simt cum prin noapte cineva mã ia de mâna rece şi mã conduce undeva. Dupã câţiva metri intru în hostel şi mã izbeşte un miros cald de pizza, cea mai bunã pizza din Cabanaconde, aşa scrie cu cretã la intrare pe o tablã. Comand o bere “Arequipeña” rece şi mã pun lângã cuptor. E cald, înãuntru un buştean, mult mai bine, din ce în ce mai bine, încep sã-mi simt picioarele. Mai comand o bere. Încep sã-mi mişc mâinile.

De dimineaţã mã trezesc cu soarele-n ochi, îmi împachetez tacticos periuţa de dinţi şi perechea de ciorapi, îmi arunc rucsacul în spate, dau bunã-ziua şi plec în vale. Cobor printre “chacre” unde localnicii culeg “haba” şi “quinoa”, întreb pe unde vine şi deodatã mã trezesc pe o culme înaltã. Falnicã culme. Înaltã şi pietroasã. Mã pun pe un bolovan, trag aer în piept, îmi opresc mintea, deschid ochii şi ne întâlnim pentru prima datã. Doar eu şi ea. Natura vie. Valea Colca apare desenatã în culori de ape şi pãmânt pe un decor de nori fini, mâncaţi de un vânt cald. Pare o dansatoare oacheşã de flamenco ce poartã fuste largi, în pliurile cãreia se agaţa de-a valma flori, cactuşi şi pietre. Danseazã pe ritmurile vântului şi în mişcãrile sale lasa în urmã o reţea finã de cãrãrui învãluite într-un miros de iarbã uscatã. Mã uit mut la dansul ei şi la umbrele pe care soarele le proiecteazã printre nori. Mintea tace. Trag în piept.

Îmi continuu apoi traseul pe un drum pietros şi dupã câteva ore ajung în albie. Trec pe lângã nişte gheizere care fumegă liniştite pe marginea râului şi las în urmã un sat care pare pãrãsit, cu case de piatrã şi terase pline de buruieni. Llaguar este format din douã case, cu câteva dependinţe ridicate din pãmânt şi acoperite cu stuf, unde poţi sã dormi pe un pat de bambus cu saltea din paie. Pensiunea lui Claudio şi Yola e prinsã în buza muntelui, o oazã plinã de flori roşii, de cactuşi şi de terase cu iarbã unde pasc câţiva mãgari. De sus, de pe terasa din lemn, poţi sã sari cu privirea în vale sau sã te cocoţi cu mintea pe stâncile din dreapta. M-am aşezat sã vãd cum Colca îşi continuã dansul printre nori şi am rãmas aşa toatã dupã-amiaza, blocat în aerul tare de munte şi de iarbã. Pe searã am coborât în apã termală din micul bazin aflat pe marginea rãului şi am rãmas acolo pânã când lunã s-a aşezat comod de un colţ de munte. Nici nu mi-am dat seama cum a trecut timpul, venisem sã stau doar douã zile. Cu greu, dupã aproape o sãptãmânã printre florile roşii şi clãtitele cu gem fãcute de Claudio în fiecare dimineaţă, am plecat spre alte sate din canion, alte pietre, alţi cactuşi, aceeaşi iarbã. În Colca se ajunge greu şi se pleacã la fel de greu. Aerul, iarba şi muntele sunt de vinã, în egalã mãsurã. Aşa cred.

Foto: Dinu Ioan Drog


Dinu Drog: Acum aproape un an de zile m-am decis că trebuie sa încerc să pun mai multă culoare şisubstanţă în viaţă, să  fac ce doresc cu adevărat, să realizez un vis. După multe proiecte gândite şi răzgândite ani de zile, după multe aşteptări, mai mici, mai mari, venise momentul să iau o decizie radicală, fără virgulă. După ani de studii de drept şi de economie în România şi Germania, după cinci ani de avocatură în Bucureşti, după 31 de ani de Românie neliniştită, mă uitam şi mă vedeam cum arăt: obosisem, aveam capul greu, îmi mirosea gura a doină. La început am ezitat, îmi era un pic teamă. Am tras apoi aer în piept şi mi s-a limpezit mintea. Mi-am cumpărat rapid un bilet “one way” cu destinaţia Argentina, am pus în rucsac câteva filme româneşti şi aşa a început totul.



2 comentarii

  1. Pingback: Cum să lași totul în urmă: Columbia – între plăceri și și enervări | TOTB.ro - Think Outside the Box

  2. Pingback: Maladia tropicală sau de ce eşti atât de curvă, Santa Marta? | TOTB.ro - Think Outside the Box

Leave A Reply