Cum să laşi totul în urmă: Belize it or not

2

Odată ajuns în Belize ai impresia că nu mai eşti în America Centrală. Parcă ai fi aterizat în Jamaica sau în orice altă insulă din Caraibe, fostă colonie britanică prosperă, actualmente republică bananieră de succes. Pe străzile orăşelelor adormite vezi la tot pasul tineri negri gen yo-yo-bro care poartă invariabil dreds şi haine largi Bob Marley style, merg leganat-ca-pe-arcuri ca în videoclipurile de pe vremuri de pe MTV şi vorbesc funky ca în epoca de glorie a reggae-ului. Fetele poartă mai toate şlapi de plastic cu încrustaţii de diamante, sclipici roz pe la ochi, părul sârmos în codiţe răsucite şi miniuri care le pun în evidenţă formele feline aproape perfecte. Este destul de nostim să îi asculţi pe băştinaşii maya vorbind în creolo şi gesticulând abundent exact ca foştii sclavi negri, îmi imaginez cam cum ar fi dacă un evreu din NY ar vorbi în engleză cu accent de slang negru din Harlem atunci când ţi-ar da o reţetă kosher. Uşor ridicol. Dar în Belize chestia asta este absolut normală şi toată lumea, indiferent de rasă, vorbeşte creolo-engleaza fără niciun fel de complexe sau prejudecăţi, chiar dacă în familie comunică în spaniolă sau în vreun dialect maya.

 

 

de Dinu Ioan Drog
Singura noapte din Belize am petrecut-o în familia lui Tarik, într-un sat uitat undeva pe drumul spre Belize City la jumătate de oră de Branch Cave. Tarik era un tânăr simpatic de 21 de ani, avea o privire inteligentă şi nişte blugi lăsaţi pe fund până la pământ ca să lase la vedere chiloţii de marcă. Era proaspăt tată de familie şi lucra ca ghid pentru companiile de turism de pe navele de croazieră care aveau în program o vizită obligatorie a peşterii din Branch River. În realitate, Tarik mi-a mărturisit că visa să ajungă frizer de lux în Belize City, în frizeria unui unchi bogat care făcuse avere din comerţul cu peşte şi fructe de mare. Acum însă, când nu avea clienţi, pescuia turişti ca mine şi le făcea clasicul tur de peşteră în anvelopă la jumătate de preţ, fără cască şi lanternă, dar cu acelaşi număr de cuvinte pe pagină de text ca la americanii de croazieră care plăteau pentru asta câteva zeci bune de dolari. Nu am putut refuza oferta. Era al dracului de ieftin. La propunerea lui, am decis să rămân peste noapte la el acasă şi să fac turul a doua zi de dimineaţă. Oricum, nu eram în grabă. Ajunsesem cam pe după-amiază şi vremea era închisă şi umedă. O simţeai cum ţi se scurge pe şira spinării în picuri mari şi calzi.

Casa familiei lui Tarik era o bucată pătrată de beton cangrenat de o igrasie de culoare albastră, cu plastice şi bucăţi de tablă în geam, înconjurată din toate laturile de munţi de gunoaie multicolore. Arăta fix ca o bubă nespălată dintr-un film mega-realist italian. Mi-am pus cortul cât mai departe pe un petic de iarbă verde lângă un ficus în floare, mi-am făcut curaj şi apoi am intrat să cunosc familia: prietena Jenny, fiul Giovanni şi cei doi fraţi, Vince şi Mel. Jenny era o adolescentă minionă care zâmbea permanent cu toate gingiile. Vorbea repede fără să respire şi părea că se îneacă în fiecare moment. M-a întrebat ceva şi eu am răspuns din curtoazie că da, deşi nu am înţeles nimic din ce a spus. Giovanni era o bucată de ciocolată de doar trei ani cu cel mai creţ păr care există în univers. Când mi-am băgat degetele în părul lui strâns în două smoace mi-am amintit – nu ştiu cum – de senzaţia tactilă avută când atingeam bucata aia de sârmă plină de Tix cu care obişnuiam să frec tigăile maică-mii în anii copilăriei. Uneori am impresia că unele amintiri te pot conduce pe drumuri cam bizare. Pe Mel nu l-am văzut prea bine, dar i-am mirosit amprenta olfactivă pentru câteva minute bune înainte să plece la un date cu o fată din sat. Cred că a avut succes pentru că nu l-am mai văzut toată seara. Lui Vince i se amputaseră ambele picioare după ce fusese împuşcat în şira spinării de membrii unei bande rivale din Belize City, aşa că era imobilizat în pat de câţiva ani. M-a întâmpinat cu un zâmbet mare pe faţă şi m-a întrebat dacă sunt argentinian. Am zis că nu, dar că nu e departe. Mama fraţilor stătea înrămată pe un perete jupuit de culoare fucsia de unde ne zâmbea fericită şi prosperă cu toţi dinţii de aur, poate o poză făcută în vreun Walmart din US unde mi s-a spus că plecase la muncă acum câţiva ani şi unde între timp reuşise să se căsătorească cu un bătrânel pentru a obţine cetăţenia americană.

Când am apărut eu, în casă erau alţi patru prieteni care se distrau gălăgios jucând fotbal pe X-box. Erau învăluiţi în vălătuci groşi de fum cu un miros de neiutat şi se certau în funky creolo care să urmeze în fucking joc. Asta am înţeles-o din gesticulările ample pentru că mai toate mâinile arătau spre consola de X-box. Iniţial nici nu m-au băgat în seamă, apoi s-au liniştit şi am început să facem cunostiinta. M-am yo-bro şi peace-bro cu fiecare în parte, încercând să par cât mai cool posibil, în ciuda faptului că aveam aerul stânjenit al unui iepure care a ieşit din greşeală din pădure şi s-a trezit direct în faţa măcelăriei din sat în timpul programului de lucru. Urechile ciulite. Mi-am aşezat coada pufoasă cât mai comod în singură gaură disponibilă din fotoliu şi am început să observ discret atmosfera fără să atrag cumva atenţia. Barcelona conducea pe Chelsea cu 2-0 şi părea să controleze total jocul la mijlocul terenului. Suporterii echipelor se agitau în tribune scandând mesaje explicite. De odată unul plin de tatuaje florale pe ambele mâini s-a aplecat spre mine şi m-a întrebat cu o voce cavernoasă cu care dintre echipe ţin. Am avut un moment de panică. Mustăţile în toate direcţiile. Cu cine dracu ar fi trebuit să ţin?

Tarik părea că o încasează rău de tot şi că deja se enervează în timp ce Vince stătea relaxat în perne şi exulta la fiecare pasă reuşită a Barcelonei spunând că nu ai cum să câştigi în faţa unui fucking dream team. Suporterii lui făceau valuri printre norii grei de fum şi se hahaiau cu zgomot strigând ole la fiecare pasă reuşită. Atmosfera se încinsese şi părea că se aprinseseră zeci de fumigene în tribune. Am avut momentul meu de inspiraţie calculând că pot să plusez la maxim pentru a ieşi dintr-o situaţie complicată. M-am uitat fără să clipesc în ochii tatuatului cu o privire de iepure sfidător şi l-am întrebat pe un ton serios dacă îi plac chili lolipops? Mi s-a părut că l-am luat prin suprindere cu o astfel de abordare halucinantă pentru că a părut să se dezechilibreze, să aibă o privire de boxer groggy, aşa că înainte de a-i aşteptă reacţia, am ieşit din casă îndreptându-mă spre cort unde m-am prefăcut că am ceva treabă. Întors cu încrederea recâştigată, mi-am reocupat locul din gaura fotoliului care începea acum să mi se pară din ce în ce mai comodă. Apoi am ieşit din tribune şi mi-am îndreptat atenţia către alte lucruri care începeau să mi se pară din ce în ce mai interesante. Pe masa şchioapă din faţa mea, pe o carte de reţete jerpelită şi plină de pete de grăsime apăruseră ca din senin două grămezi mari gata să fie preparate. Am rămas cu ochii pironiţi spre ele câteva secunde bune, încercând să îmi dau seama cam cât o fi, cam cum o fi, cam de ce o fi. Tarik mi-a surprins privirea şi mi-a spus printre nori de fum cu o voce dogită că Chelsea este o echipă de tot căcatul şi că să iau de acolo dacă vreau. Nu am ezitat. Am fost de acord imediat şi am început să mă relaxez un pic afundându-mă şi mai adânc în gaura ergonomică a fotoliului de unde micul univers din camera părea să capete o altă dinamică. De când intrasem în casă nişte gângănii agasant de agitate începuseră să îmi dea târcoale şi să me pişte frenetic de picioare şi de mâini.

Activitatea lor s-a intensificat atunci când m-am aşezat în cuva fotoliului, de unde mi s-a născut teama că însuşi fotoliul putea să fie misterioasa sursă a gângăniilor. Am început imediat să îmi dau palme. Mă înroşisem. Lângă mine, unul dintre prieteni, o matahală de 2 m cu dreduri până la buric şi un piercing imens în nas în formă de şarpe mitologic, se uită la mine cum mă pedepsesc şi zâmbea tâmp. Apoi a scos din buzunar un briceag cu care a început să taie frunzele şi să usuce metodic nişte foi de tutun cu flacăra brichetei de sus în jos şi de jos în sus cu mişcări de expert. La final mi-a dat şi mie. Mi-am întors privirea şi în spatele lui am observat prezenţă discretă a bibliotecii familiei unde de după vitrină de sticlă stăteau ordonat câteva cutii de fulgi Kellogs şi Nestle de diverse arome şi forme, aranjate ca nişte volume de literatură clasică. În faţa lor, ca nişte bibelouri chinezeşti, tronau o sticlă de miere 100% naturală şi una de maple syrup care se scursese un pic pe geamul bibiotecii pantru că nu avea capac. Pe geamul bibiliotecii se vedeau în lumina chioară nişte amprente de mâini şi un contur vag de iepure. Barcelona se detaşase acum la 3-0, Vince jubila şi Tarik se jură că nu o să mai aleagă niciodată Chelsea pentru că e o echipă care nu are nicio strategie de joc. Eu începusem să nu mai simt gângăniile, zâmbeam ca prostul. Mă trezesc însă că îl întreb pe Tarik dacă îl ştie pe Mutu. Eram spiritual şi mă simţeam bine. Mă relaxasem total. Urechi blegite.

Un alt prieten, cu pantalonii în vine şi sapca pusă cool pe o ureche de care atârna un diamant de „n-1” carate, s-a aşezat lângă mine, s-a uitat fix în ochii mei şi apoi m-a întrebat pe un ton foarte serios şi într-o engleză inteligibilă dacă în România e frig. How can you motherfuckers live there? a venit apoi promt reacţia lui de bun simţ. La un moment dat afară s-a lăsat brusc noaptea şi fumul din casă a devenit insuportabil. Se fuma de la toate tribunele şi eu de abia mai vedeam terenul de joc de pâclă. Tocmai mă pregăteam să ies din casă să mă piş, când îl văd pe Tarik că priveşte spre măsuţa din faţa mea, aruncă X-boxul cu o mişcare nervoasă, pune televizorul jos şi deschide capacul. Până atunci nici nu realizasem că televizorul stătuse cocoţat pe un butoi. L-am văzut pe Tarik cum se băga aproape până la brâu înăuntru, căutând ceva cu mişcări febrile. Jenny, where the fuck did you put it? i-a răsunat vocea cu un ecou de plastic şi apoi l-am văzut cum aproape dispare cu totul. Râdeam ca prostul. Eram prost. Mi se părea foarte funnny.

Până la urmă Tarik a ieşit din butoi cu faţa congestionată ţinând în mână o pungă neagră şi grea. A aruncat-o pe măsuţă şi a trecut din nou la consolă cu mişcări pripite pentru că Vince comentase maliţios că Chelsea e într-adevăr o echipă de tot căcatul care nu e în stare nici măcar să dea un gol. O echipă impotenţă. După ce a desfăcut cu mişcări meticuloase punga, matahală de 2 m de lângă mine s-a apucat de treabă în tăcere, fără să mai aştepte alte instrucţiuni, ca şi cum ar fi fost cel mai normal lucru din lume. După câteva minute atmosfera se înviorase brusc şi casa se umpluse de fum proaspăt cu o aromă puternică de neuitat. Eu stăteam cuminte cu fundul în gaură şi observam mişcările tribunelor. Totul circula. Se făceau valuri. De fum gros.
La un moment dat a apărut un alt amic al familiei care vindea nişte pâine foarte bună care mirosea foarte bine. Pâine de casă. Am circulat pe nerăsuflate câteva bucăţi. Mi-era foarte foame. Apoi mi s-a făcut brusc foarte sete şi am decis să mă duc la supermarket să cumpăr ceva de băut pentru că în casă nu părea să existe nimic foarte potabil. Atunci când înghiţeam simţeam ca şi cum aş avea în gât o bucată de cărbune aprins. Când m-am întors, Barcelona câştigase deja o altă partidă şi Tarik suferea în tăcere în colţul camerei trăgând cu nesaţ în piept. Vince stătea în capul patului şi zâmbea cu aer de învingător, sfătuindu-l pe Tarik să schimbe antrenorul. Tarik a decis să nu mai joace şi m-a întrebat dacă nu vreau cumva să îi iau locul. M-am trezit că accept şi am luat consola în mâini. M-am uitat mai bine şi m-am îngrozit de câte butoane avea. Părea o navă spaţială. Nu mai puteam da înapoi, intrasem în joc şi deja Vince îşi alcătuia echipa. Eu mi-am ales AC Milan şi partida a început. Din primul minut era 4-0 pentru Barcelona şi deja nu îmi mai puteam coordona mişcările, simţeam cum din cauza degetelor blegi şi transpirate îmi fuge consola din mâini iar privirea mi se împăienjeneşte încercând să cuprindă tot ecranul televizorului. Jucătorii mei alergau ca nişte năluci fără să prindă nicio minge, aveau momente când se triplicau sau dispăreau complet şi uneori se încăpăţânau să nu se mişte deloc deşi eu apăsam frenetic pe toate butoanele în acelaşi timp.

Mi-au trebuit două minute să îmi dau seama care este butonul cu care dai o pasă şi alte patru minute să realizez că de fapt AC Milan nu are tricouri în albastru cu roşu. În cinci minute reuşisem să trec de două ori centrul terenului şi scorul reflecta corect situaţia de pe teren: era 8-0 pentru Barcelona. Vince a reuşit chiar să îmi marcheze un gol din foarfecă şi mai toţi jucătorii lui dădeau pase cu călcâiul. Mă simţeam umilit. La pauză am luat o decizie care putea să îmi marcheze viaţa. Am pus consolă pe masă şi fără să mă uit înspre suporteri, fără să spun nimic, cu mişcări lente dar sigure mi-am reocupat locul în gaură. Mă uitam în pământ şi mi-era ruşine. Tribunele erau cufundate într-o tăcere rau-prevestitoare şi parcă fumul se subţiase între timp lăsând să se vadă mai bine protagoniştii. Nimeni nu spunea nimic. Giovanni se scobea în nas lângă bibliotecă încercând să pună mâna pe bibeloul de miere şi Vince se uita la mine cu ochi de sticlă. Tarik m-a privit cu milă şi de odată a izbucnit: You suck, motherfucker! şi mi-a tras o palmă prietenoasă pe spate. Râdea cu poftă şi îşi arăta toţi dinţii albi. De odată toţi din cameră au izbucnit în râs şi atmosferă a prins din nou viaţă. Am început să râd şi eu. Dădeam fericit din coadă. Era încă devreme şi cerul se înseninase brusc.

Foto: Flickr/woody1778a

 

Dinu Ioan Drog: Acum aproape un an de zile m-am decis că trebuie sa încerc să pun mai multă culoare şisubstanţă în viaţă, să  fac ce doresc cu adevărat, să realizez un vis. După multe proiecte gândite şi răzgândite ani de zile, după multe aşteptări, mai mici, mai mari, venise momentul să iau o decizie radicală, fără virgulă. După ani de studii de drept şi de economie în România şi Germania, după cinci ani de avocatură în Bucureşti, după 31 de ani de Românie neliniştită, mă uitam şi mă vedeam cum arăt: obosisem, aveam capul greu, îmi mirosea gura a doină. La început am ezitat, îmi era un pic teamă. Am tras apoi aer în piept şi mi s-a limpezit mintea. Mi-am cumpărat rapid un bilet “one way” cu destinaţia Argentina, am pus în rucsac câteva filme româneşti şi aşa a început totul.

 

Puteţi citi şi:

Cum să laşi totul în urmă: Gânduri aiurea şi căldură

Cum să lași totul în urmă: Maladia tropicală sau de ce eşti atât de curvă, Santa Marta?

Cum să lași totul în urmă: Columbia – între plăceri și enervări

Cum să lași totul în urmă: Bilanțul după un an prin America Latină

Cum să lași totul în urmă: Escalada primului ghețar – Cotopaxi

Cum să lași totul în urmă: Începe aventura vulcanică – Cotopaxi, Ecuador

Cum să laşi totul în urmă: Surful şi meditaţia se întâlnesc pe o placă

Cum să laşi totul în urmă: Scântei politice în creierii munţilor

Cum să laşi totul în urmă: Proba de rezistenţă a călătorului

Cum să laşi totul în urmă: Expediţia începe în frig şi frică

Cum să laşi totul în urmă: Quillabamba, un orăşel din mijlocul junglei

Cum să laşi totul în urmă: Canionul Colca, printre cactuşi şi gheizere

Cum să laşi totul în urmă: Tăietorul de lemne din ţinutul unde plouă la ordinea zilei

Cum să laşi totul în urmă: Un Apfelstrudel în”Bavaria”chiliană

Cum să lași totul în urmă: Numele primei mele născute va fi Valdivia

Cum să lași totul în urmă: Un Palomino auriu

Cum să lași totul în urmă: Voluntar într-o fermă din Chile

 


2 comentarii

  1. Pingback: Paşte lângă ruine mayaşe, Carlos Fuentes şi „Rock rumano” | TOTB.ro - Think Outside the Box

  2. Pingback: Paşte lângă ruine mayaşe, Carlos Fuentes şi “Rock rumano” | Blog de HR

Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger