Cum ne poate ajuta agricultura tradiţională

10

Biologii suedezi răsfiraţi pe pajiştile alpine din zona Borşa, Maramureş, ne spuneau în vară că autorităţile române au două soluţii agricole: fie aleg modelul suedez, sărac în biodiversitate şi patrimoniu cultural şi pironit pe producţia mare, fie se orientează mai mult spre conservarea „agriculturii tradiţionale”, căreia i se mai spune şi durabilă. Suedezii pledează pentru a doua variantă. La fel şi Tiberiu Cazacioc, unul dintre promotorii mişcării Slow Food în România, care vorbeşte în cadrul unui interviu acordat totb.ro despre beneficiile şi limitele agriculturii tradiţionale, dar şi despre posibilităţile de reconectare a orăşenilor cu micii producători locali, pe care le-am analizat şi acum două săptămâni.

de Ionuţ Dulămiţă

România gândeşte în termeni macroeconomici când vine vorba de agricultură, spune Tiberiu Cazacioc, este orientată spre agricultura industrială, întinsă pe mii de hectare, spre fermele de vite sau de porci cu mii de capete, spre productivitate, profit, eficienţă. Asta în contextul în care agricultura industrială, deşi poluează, se erijează într-un manager al siguranţei alimentare a omenirii, având mesajul: „Trebuie să ne susţineţi, pentru că altfel aţi muri de foame”, şi într-un salvator care fereşte planeta de foamea mondială ce ne paşte în urma înmulţirii susţinute a populaţiei globului, deşi Occidentul spre care tindem aruncă foarte multă mâncare la gunoi.

Tot în acest context, însă, agricultura tradiţională, susţin promotorii ei, ar putea reprezenta o soluţie complementară, dar nu alternativă, la marea producţie a României. Una care să instituie o educaţie alimentară şi un CNP alimentar presărate cu câteva coordonate cheie – produse locale obţinute pe căi ecologice, deci sănătoase, biodiversitate, conservarea unor obiceiuri, coeziune socială, locuri de muncă –, de care pot beneficia o parte din publicul consumator urban, cu putere de cumpărare mai mare şi cu o anumită educaţie, şi o parte din micii producători locali. Totodată, o limitare a subvenţiilor acordate marilor producători, ar fi şi ea binevenită.

Aşa s-ar rispi şi stigma asociată ţăranului român. „Ia uite-l pe ţăranul ăsta cu 2 hectare care nu ştie să iasă pe piaţă, care e murdar”, spune Tiberiu Cazacioc. „Dacă tot timpul îl negativizăm, evident că omul acela şi familia lui se vor simţi prost, la marginea societăţii. A fi ţăran e peiorativ [în România], a fi fermier nu e o mândrie în momentul acesta. Să nu aruncăm anatema asupra tuturor. Sunt oameni extraordinari la ţară. Am nenumărate exemple de oameni care folosesc vacă românescă, de oameni care vor să facă pâine şi o frământă. Occidentul îi numeşte artizani ai hranei, în România nu există [aşa ceva]. Societatea [trebuie]să înţeleagă că da, se poate face agricultură industrială, dar legătura dintre producătorul pe scară mică şi consumator trebuie să fie schimbată”.

Cum poate fi ea schimbată?

Tiberiu Cazacioc: Ca produsul alimentar să ajungă la mine ca şi consumator, trebuie să parcurgă un lanţ de producţie. Socoteala este de felul următor: dacă ai o fermă mare de porci, drumul de la produs până la mine poate să fie de 300-400 de kilometri. E un lanţ de producţie extrem de lung, cu costuri imense, care poluează şi prin care eu o să am acces la o salată care oricum e făcută astfel încât să ţină două săptămâni şi nu trei zile. Atunci, ca să apropii consumatorul de producător, trebuie să creezi premisele pentru un lanţ scurt de producţie. Să încurajez cât de mult pot eu legătura dintre urban şi rural sau dintre urban şi periurban astfel încât, dacă creezi o piaţă locală de adevăraţi producători de legume şi fructe, ea să nu fie piaţa din prezent, piaţa de la noi din cartier în care găseşti de fapt un alt supermarket. Să fie o cooperare între asociaţia de producători de legume şi fructe, serioasă şi adevărată, cu oameni care pun balegă pe pământul ăla, nu chimicale, şi asociaţia dintre consiliul local şi cei de la comunele periurbane.

Apoi faci ca piaţa să fie periodică, pentru că dacă o faci timp de o săptămână, ăla nu mai e ţăran, este un salariat – îl forţezi să se desprindă de producţie. Acest sistem nu ar afecta competitivitatea. Nu poţi să spui nu mai vreau roşii olandeze, că e o piaţă deschisă, poate să vândă oricine. Dar [poţi] să impui o regulă de piaţă prin care să spui să vină cu legume numai sâmbăta şi duminica şi să vină numai cu legume proaspete. Proaspete înseamnă să vină numai ţăranul care are legume culese în ziua aia sau cu o zi înainte. Noi ne simţim foarte patrioţi. Spunem ce ţară frumoasă avem şi ce păcat e că am pierdut merele româneşti. [Dar] dacă ne unim între noi… Pentru mere româneşti e simplu şi au început să lucreze oamenii. Îşi pun ei etichete cu soiul de măr, ca să te prinzi dacă e românesc; încerci să creezi diferenţa prin comunicare şi prin cooperare. Asociaţia producătorilor de mere se duce la consiliul local, stă de vorbă cu presa, explică… Vrem să sprijinim mărul românesc? Păi hai să facem ceva. Dar într-un mod inventiv, nu organizaţia celor care se ocupă de mere să spună neaparat: statule, dă nişte bani. Fă domnule ceva inteligent, reuneşte forţele din societate.

Care ar fi metodele de reunire ale acestor forţe?

Sunt organizaţii în ţară care au încercat să creeze un lanţ scurt, organizând coşuri de legume şi fructe. Sigur că dacă ne dăm un pic înapoi să vedem cărui tip de consumator se adresează, poate că nu este un consumator de masă, poate sunt 10-20% care se duc spre produsul realizat în agricultură tradiţională, numai cu balegă, numai cu seminţe româneşti, într-un ciclu în care se foloseşte rotaţia culturilor (în loc să cultivi 5 ani la rând acelaşi lucru). Pe termen scurt, e vorba de oameni cu venituri mai ridicate, cu o anumită educaţie, o anumită cultură, care se preocupă de sănătatea lor. Micul producător de legume îşi asigură clienţii în diverse formule – fie plăteşti pe un an, fie plăteşti un abonament, fie pentru un coş minim de roşii ş.a.m.d. –. Se creează o anumită siguranţă. Dacă ai 200 de clienţi siguri care îţi cumpără roşiile şi gogoşarii 7 luni pe an, e super OK. Deci se poate crea acest lanţ, iar el a fost creat. De aceea, eu, atunci când s-a discutat despre coşul pensionarului, o mare prostie, am zis mai bine un coş de sezon, guvernul să susţină o schemă prin care românii să mănânce legume de sezon, care sunt legume româneşti. Deci coşul este una.

Micii producători români şi economia alternativă (citiţi despre pieţele virtuale de cartier propuse de Vintilă Mihăilescu, pentru un public mai larg)

Doi – pensiunile. Toată lumea vine şi spune: când am fost în Austria, ăia vindeau tot ce era local acolo, de ce nu se poate şi în România? De ce pensiunea din localitatea X nu se orientează ca să educe un pic producătorul local şi consumatorul? Am fost prin 2002 la Bran, la o pensiune, şi ne-a dat nişte salam care era de la magazin. Prima mea întrebare a fost: de ce de la alimentară? Nu înţelege nimeni, spun că nu se poate. Frate, dar aţi încercat? V-aţi unit între voi? Cel de la pensiune, cu câţiva ţărani, cu asociaţia naţională? Nu trebuie să-ţi dea cineva o schemă. Deci a doua soluţie ar fi această corelare între mă duc la pensiune, mănânc de acolo. Trei – restaurantele. Mi-a spus cineva că i-a văzut la Metro cum iau cutia de praf de carbonara, pe care o duc la pizzerie, o amestecă cu apă şi au făcut sos carbonara. Acela nu este sos carbonara, praf amestecat cu apă. Trăim într-o lume în care, mai ales noi, românii, am uitat ce înseamnă cultură şi educaţie gastronomică, o parte dintre noi. Restaurantele ar putea să facă această educaţie. Nu toate, nu alea mari, unele dintre ele.

Acesta e patriotismul de fapt: hai domnule să întoarcem bani în comunitate, să încercăm să creăm nişte reţele în care iau roşii din comunitate, iau pătrunjel, iau ceapă, nu mă duc să le iau de la Metro. Nu mai vorbesc de grădiniţe. Adi Hădean de la Cluj a gândit o schemă de reţete cu grădiniţele în colaborare cu consiliul local. Autoritatea publică poate să intervină în reţetarul de mâncare. În Franţa, consiliul local administrează partea de reţetar, ce li se dă de mâncare copiilor, şi intervine printr-un fel de politică prin care încurajează să se folosească numai roşii, cartofi, fasole care sunt locale şi proaspete. La fel, în cantine şi în spitale ar trebui să mai ajungă. Franţa foloseşte atât de inteligent schema de ajutor. În România, prin schema de asistenţă a Uniunii Europene pentru most deprived persons, se dă zahăr şi mălai, pe care ţăranul nostru le vinde ca să ia bani. În Occident au făcut altceva. Sunt nişte organizaţii care dau de mâncare la săraci. Dacă România dă zahăr, mălai, dincolo dau supa săracului. Acolo se finanţează scheme de a da mâncare la oameni. Vine omul şi mănâncă, nu îi dai punga şi pleacă cu ea. E un alt mod de a lua resurse locale şi de a le împărţi.

Nu mai spun de schema cu merele. Merele sunt date de la Uniunea Europeană ca să fie susţinute şi de o campanie de educare. Noi preluăm forme fără fond. Sensul schemei este să-i dai copilului măr românesc, iar alţii se lupă în alte ţări ca în schema cu fructele plătită de Uniunea Europeană să fie mere locale şi, în al doilea rând, să existe campanie de informare ca să înţeleagă copiii şi părinţii de ce îi dau merele alea. La noi pur şi simplu s-au făcut licitaţii, se dau merele şi cu asta basta. Sensul acestei scheme, care vine pe Politica Agricolă Comună, era să spui: Mâncaţi proaspăt!, Mâncaţi sănătos!, să schimbi un pic gândirea, să spui că trebuie să te întorci un pic dinspre industria alimentară către produse locale. Ceea ce mâncăm nu e neapărat ceea ce suntem, dar trebuie să avem şi noi un CNP gastronomic. Să mă duc în zona X şi să ştiu că e ţuică curată făcută acolo, nu ţuică la PET. Care-i identitatea noastră [alimentară]?

Am Ateneul, că l-am pus pe nişte bancnote, îl am pe Caragiale, dar în materie de mâncare, ce pui pe soclu? Sarmaua? Discutabil. Ţuica? Păi e ţuică la PET. Hai să-i sprijinim pe oamenii ăia să facă ţuică serioasă. Atâta timp cât noi vom fi dispuşi să cumpărăm ţuică la PET, îi vom omorî pe adevăraţii producători de ţuică. Sigur că nu poţi să educi tot publicul, dar dacă ai avea o atitudine publică în care ai spune că vrei să valorizezi experienţele gastronomice… Spre surprinderea mea, am descoperit acum doi ani că în legea patrimoniului imaterial, reţetele străvechi sunt considerate expresii de patrimoniu imaterial. E corect. Îi am pe Eminescu, pe Creangă, cu toată dezbaterea în care poţi să-i priveşti critic din toate părţile, dar ce am în materie de gastronomie? Francezii au înscris patrimoniul gastronomic francez în patrimoniul Unesco. Aici, pe toate drumurile găseşti restaurante cu mâncare românească, şi când intri ce găseşti? Grătare? Aia e mâncare românească? Dacă vrei să recuperezi memoria gastronomică a României, trebuie să te duci pe teren, să fotografiezi, să scrii, să filmezi, să cauţi în arhive. STG-ul, specialitatea tradiţională garantată (n.r. – normă europeană), are o reglementare specială în legislaţia comunitară actuală: un produs, ca să poată fi înregistrat ca STG, trebuie să aibă 25 de ani de istorie în spate. Legislaţia comunitară se va schimba în doi ani şi ca tu să poţi să înregistrezi un cârnat adevărat, de la mama lui, va trebui să dovedeşti existenţa lui pe 50 de ani. Care-i memoria gastronomică a României pe ultimii 50 de ani?

Cum am putea însă să ne hrănim cu toţii sănătos, nu doar 10%?

E o întrebare bună, nu am răspuns. E clar că agricultura tradiţională nu oferă de mâncare tuturor. Pe termen scurt, grupul de consum este mai restrâns. Dar să ne gândim la următoarea situaţie. Există un semnal de alarmă pe care îl trag unii, care leagă ecologia de gastronomie. Agricultura industrială practicată astăzi contribuie, spun unii, cu 30% la creşterea de temperatură dată de emisii. Agricultura industrială este tentată de producţie de masă, de esenţializare, şi atunci reduce, să zicem, numărul de soiuri de roşii cu care lucrează, numărul de rase de animale cu care lucrează, lucrează intensiv. Probabil că în 200-300 de ani, în felul acesta, toată lumea va avea de ales doar între două feluri de fasole, un singur fel de ceapă şi între două feluri de roşii. Atunci, acest tip de agricultură (n.r. – cea tradiţională), care joacă pe margine, poate să asigure biodiversitatea, să păstreze seminţele vechi, calitatea pământului etc. Agricultura tradiţională lucrează cu seminţele vechi, nu cu astea noi, care sunt ori pe biotehnologie, ori pe hibrid. E ca şi cum ai avea un muzeu viu. Rolul celor care fac agricultură tradiţională ar fi să completeze oferta de hrană. Ei, în mod direct, nu dau ceva industriei alimentare, dau valori sociale. Agricultura tradiţională păstrează obiceiuri, îţi dă o anumită coeziune socială, îl ajută pe producător valorizându-l.

Ceea ce se duce pe subvenţii, fie că sunt pe agricultură industrială, fie pe agricultură tradiţională sau durabilă, ar trebui să se întoarcă [în comunitate]. La final, pe masa românului, să fie un produs de calitate. Sunt de acord să redistribui banii, dar când mă duc la alimentară, să am produs alimentar de calitate, să scad rata de oameni cu arteroscleroză, cu obezitate, cu probleme date de alimentaţie. E corect, sistemul se închide. Dar când tu priveşti numai în direcţia în care să-i batem pe americani… Cred că suntem într-un moment de cotitură în care economia capitalistă ca economie de consum e pusă în discuţie. Modelul să consumăm cât mai mult, spun unii, şi eu aş spune, s-a terminat. Oamenii se pot gândi că agricultura industrială şi industria alimentară au atins nişte limite şi atunci, treptat, treptat, se va reveni la un mod de consum care să se apropie foarte mult de agricultura tradiţională.

L-am văzut pe ministrul francez al agriculturii tăind o panglică la un eveniment cu asociaţiile de agricultori, unde spunea că nu mai putem să producem din ce în ce mai mult, trebuie să-i învăţăm pe oamenii care mor de foame (n.r. – precum cei din Africa) să revină la formele de agricultură tradiţională pe care le-au pierdut. Omenirea a creat nişte dezechilibre în sensul în care numai unii produc grâul, iar alţii vânează dacă pot. Dacă nu pot, îi vedem la televizor murind de foame. Ar trebui să iei toată populaţia aia, să o duci într-o zonă cu verdeaţă, unde să poată să practice agricultura şi să crească vite. Dacă îi ţii într-o zonă de 2.000 km de deşert, sigur că mor de foame acolo. Nu e locul lor acolo. Migraţia care se petrecea acum mii de ani, când oamenii îşi căutau locuri unde să cultive şi să crească animale, noi am întrerupt-o cu graniţele şi cu războaiele locale.

Privind subvenţiile şi limitarea producţiei, din câte am înţeles, se vrea fixarea unui plafon de 300.000 de euro care să limiteze subvenţiile europene pentru marii producători.

Pragul acela este pentru situaţii în care [marile companii]iau bani foarte mulţi. La nivel de ţară, Bucureşti-Ilfov este regiunea care ia cei mai mulţi bani din fonduri europene. Regiunea Bucureşti-Ilfov este cea mai agricolă din această ţară. Nu este, sunt sedii sociale de firme, că nu e grânarul României Bucureşti-Ilfov. Ideea stă în felul următor. Anul trecut, Comisia, pe procesul de construcţie a Politicii Agricole Comune, a strâns idei, a creat un document de politică, a mai stat de vorbă cu diverse grupuri de interese din diverse ţări ale Uniunii Europene şi a propus un pachet de legislaţie, inclusiv pe dezvoltare rurală. L-a pus pe masa Consiliului şi a Parlamentului European. Acum urmează un proces de consultare de un an pe plafonarea subvenţiilor.

Subvenţiile, în filosofia Politicii Agricole Comune sunt, pe pilonul I, pe plăţi directe, adică ai 5 vaci, îţi dau bani pentru 5 vaci; pilonul II este pe dezvoltare rurală – Comisia Europeană propune un mecanism astfel încât banii care se eliberează prin plafonare în pilonul I să se ducă în pilonul II, la dezvoltare rurală, iar la dezvoltare rurală ei spun: îţi dau maxim 300.000 de euro, mai mult nu poţi să iei ca plată directă, dar te poţi duce pe alte paliere de finanţare în pilonul II, pentru o instalaţie de irigat performantă, un tractor care scoate clăbuci, o combină care scoate artificii etc. Asta spunea şi Mihai Dumitru, o spunea şi Dacian Cioloş şi o spune şi acum Dacian Cioloş: Uniunea vă va da bani pentru competitivitate. Dacă cereţi bani ca să vă dotaţi cu instalaţii, să faceţi cercetare, laborator de analize, toţi ce vreţi voi ca să deveniţi competitivi, vă dăm bani. Există şi o schemă pentru cei care fac agricultură durabilă prin care or să dea [bani]dacă, de exemplu, păşunează într-un anumit fel, dacă cosesc într-un anumit fel, dacă lasă un capăt de sol pe care să ciugulească păsărelele.

Dar există în continuare un paradox. România se mândreşte cu faptul că se va alia cu marile state membre în a păstra status quo-ul de acum cu subvenţii neplafonate. Interesant este că, de fapt, în Europa, sunt vreo 10 state care beneficiază de acest status quo, un status quo în care România, pe plăţi istorice, ia puţin, ceilalţi iau destul de mult, o dată ca plată la hectar şi o dată ca volum de subvenţii. Dacă eu mă asociez cu Franţa şi zic francezule, eu te susţin ca să rămânem în sistemul cu plăţi directe, pe urmă în continuare Franţa, Germania şi alţii vor lua foarte mulţi bani. Eu am dubii că francezii vor spune creşteţi referenţialul de plată istorică şi daţi de mâine românilor 500 de euro la hectarul de grâu pentru că ne-au sprijinit la vot în Consiliu. Statele mari o să-şi păstreze poziţia. Soluţia şi viitorul nostru ar fi ca noi să mergem pe acel concept corect de grădină carpatină şi să începem să dezvoltăm turism de nişă, produs local, agricultură durabilă.


Mai multe detalii despre aceste soluţii veţi putea afla pe 8 decembrie, când va avea loc conferinţa “Ecogastronomia, de la politici europene la realităţi româneşti”, organizată de Slow Food Bucureşti, care propune o dezbatere publică despre sustenabilitatea producţiei de hrană în România. Evenimentul, la care totb.ro va fi partener media, va marca Ziua Mondială Terra Madre (10 decembrie), proiectul prin care organizaţia Slow Food construieşte o reţea internaţională formată din producători de hrană, reprezentanţi ai comunităţilor locale, bucătari, cercetători şi tineri.

Foto main: Flickr/Frankie Roberto

Foto 2: Târgul Ţăranului


10 comentarii

  1. mulțumesc. e aproape corect, în sensul că onor consiliul local n-are nicio treabă cu proiectul meu:). nici primăria. acum funcționează Farfurii curate, un proiect diferit, cel al autorităților locale e pe stop, până una-alta.

  2. Interesant, in ClujN ( si in judet )rezultatul principal al activitatii ” organelor ” locale se poate vedea, urmarind ” intrarile ” la P.din Gherla….
    Mult succes…ab

  3. Pingback: Manifest: România, o naţiune Slow Food | TOTB.ro - Think Outside the Box

  4. Fain articol, ma bucur ca l-am citit.

    Daca legatura oras-sat ar fi mai puternica, mult mai multi tarani care oricum produc surplus ar putea da surplusul orasenilor. Sistemele cu cosuri de legume sunt ideale pentru asta, insa nu suficient de multi oraseni vor sa se asocieze pentru a gasi producatori localo care sa le dea hrana. E mai aproape si mai usor Auchan, unde nu trebuie sa vorbesti si sa colaborezi cu nimeni…

    Ei, dar de fapt e bine. Pana si romanii cer din ce in ce mai mult hrana sanatoasa si produse locale si facute manual. Unde-i cerere, va fi si oferta.

  5. Pingback: Ecogastronomia – de la politici europene la realităţi româneşti | TOTB.ro - Think Outside the Box

  6. Pingback: Marchiza de Eco | TOTB.ro - Think Outside the Box

  7. Pingback: Pe Târnava Mare, renasc comunităţile de ţărani | TOTB.ro - Think Outside the Box

  8. Pingback: Protestul țăranilor: SRI-ul e cu noi! (video) | TOTB.ro - Think Outside the Box

  9. Pingback: Protestul țăranilor a ajuns la Parlamentul European | TOTB.ro - Think Outside the Box

  10. Pingback: Semințele tradiționale: ”Invenția naturii”, ilegală în România | TOTB.ro - Think Outside the Box

Reply To Adi Hadean Cancel Reply

Advertisment ad adsense adlogger