Cum ne deformează meseriile

Mă uitam să văd dacă ești intubabilă, îi spune Andrei unei prietene. Adică, a continuat, dacă ai ajunge la urgențe și n-ai putea să respiri, dacă ar fi ușor să-ți bag un tub pe gât sau nu. Deși e o conversație ciudată pentru un club, e o preocupare obișnuită pentru Andrei, care e medic anestezist și care nu se poate opri din ”a intuba” cu privirea oamenii pe stradă. Nu ne trebuie analize suplimentare să-i punem diagnosticul de deformație profesională, o “afecțiune” foarte frecventă, de fapt, în rândul tuturor meseriilor. Deformația profesională reprezintă tendința de a vedea lucrurile prin prisma profesiei.

 

de Roxana Bucată

 

Practic, ”atunci când singura uneltă pe care o ai este ciocanul, orice problemă va lua forma cuiului.” “Fiecare profesie ne solicită într-un anume fel și, fie că avem sau nu calități native în acest sens, este nevoie să facem anumite lucruri pentru a ‘supraviețui’. Putem spune că deformațiile profesionale sunt niște efecte secundare ale adaptării la un anumit mediu”, explică Emilian Voiculescu, psiholog.

Aparatul psihic încearcă să funcționeze cât mai economic și caută să folosească aceleași tipare de funcționare în cât mai multe situații, cu atât mai mult cu cât ele funcționează mai bine. “Astfel apare tendința de a ne comporta ca Batman chiar și atunci când situația ne cere să fim Bruce Wayne”, adaugă psihologul.

Din experiența sa, își amintește două cazuri clasice: profesoara / învățătoarea care vorbește mult și tare, chiar și acasă, și managerul care ajunge să coordoneze așezarea surcelelor și micilor pe grătar atunci când iese cu familia la iarbă verde. Practic, managerul, care în cea mai mare parte a zilei este nevoit să ia decizii și să aibă inițiativa, va tinde să rămână blocat în acest “film” și după ce ajunge acasă, explică Emilian Voiculescu, adăugând că, dacă “deformatul” se va autoobserva și va decide în mod conștient, va putea să iasă din acest rol.

Important de reținut e că nimeni nu e scutit de o astfel de generalizare a tiparelor de funcționare. Nici psihologii. “Spre exemplu, mă surprind adesea având replici pe care le folosesc, de regulă, în cabinet și în relația cu amicii. Nu o dată mi s-a spus că vorbesc din cărți. Inițial, firește că m-am supărat. Totuși, după mai multă reflecție, mi-am dat seama că oamenii aveau dreptate. Asta nu înseamnă că nu mi se mai întâmplă, înseamnă doar că se întâmplă mai rar și că ne putem amuza pe tema asta”, spune acesta.

George Hari Popescu este asistent universitar la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării din cadrul Universității București și a fost acuzat de prieteni că “face pe profu’”. “Iau uneori cu mine meseria, când ies la bere. Corectez gramatical oamenii. Încerc să-mi revin, sunt pe drumul cel bun, sper. Apoi, tind să explic unele lucruri ceva mai mult decât cere situația. Uneori, parcă am nevoie de un proiector, de o tablă, de un marker. De vreo câteva ori, i-am spus mamei: ‘Notezi?’. M-a pocnit, e dreptul ei, e mama”, povestește acesta.

Obsesia pentru gramatică e o deformație și pentru jurnaliști. Oana Dan se ceartă cu ecranul televizorului dacă citește vreun “a-și aduce aportul” și se supără când partenerul de conversație nu pune prepoziția “pe” în acuzativ. E curioasă, pune totul la îndoială, caută detalii și are multe întrebări. “Oamenii care mă cunosc mai puțin și care nu lucrează în presă au remarcat că am tendința de a fi curioasă, invazivă chiar, de a pune multe întrebări, de a pune lucrurile în context mereu. Și da, au fost oameni care s-au plâns că fac pe ziarista cu ei, dar nu dintre prietenii apropiați. Oricum, eu mă salvez din astfel de situații apelând la tot felul de ironii. Și, în esență, nu cred că e ceva atât de deranjant să ți se pună întrebări. E simplu, poți să nu răspunzi la ele. Deși eu nu sunt chiar interlocutorul care să se mulțumească cu tăcere în loc de răspuns”, spune Oana, care a observat și la ceilalți deformații profesionale. Mama ei, care e profesoară, are obiceiul să roage persoanele din apropiere să arunce guma de mestecat. “Mai rău este când îți intri atât de bine în rol încât uiți că, de fapt, tu nu ești jobul pe care îl faci”, mai spune ea.

Ioana Moldovan este fotografă și vede lumea prin obiectivul aparatului, chiar și când nu are aparatul la ea. “Ăsta e ‘defectul’ meu. Văd lumea în ‘cadre’, apreciez multe filme prin prisma ‘cadrelor’ (deși poate asta e ceva mai normal), am și visat ‘cadre’. Iar cele mai multe poze cred că le-am făcut fără aparat”, spune ea.

Un alt “pacient” este Andrei, web-designer. “Cred că sufăr și eu de asta, în special la restaurante. Când mi se dă meniul, mă uit la fontul folosit, culoarea literelor, spațiere și fundal, dar nu citesc propriu-zis ce anume vreau să mănânc. Mi s-a mai întâmplat să nu cumpăr o carte pe care o voiam de mult, din cauză că imaginea de pe copertă era pixelată; am ajuns să cumpăr versiunea în engleză dintr-un anticariat”, spune Andrei, care a fost avertizat de prieteni că “are o problemă”.

Ruxandra face recenzii de film și este o companie groaznică pentru prieteni atunci când se uită împreună la film. “Nu mă mai pot uita doar de plăcere. Tot filmul încerc să țin minte diverse formulări sau glume pe care le-aș folosi într-un text. Ceilalți mă urăsc și spun că le stric filmul”, spune Ruxandra.

Câteodată deformația vine înaintea profesiei. Pe la 14-15 ani, Andrei Dăscălescu, regizor, își punea căștile pe urechi și vedea filme în jur. Dar și acum are “apucături” de regizor în timpul liber. “Când mă cert cu prietena, la un moment dat, cearta poate să mi se pară, brusc, o secvență bună de film”, spune Andrei.

Una dintre meseriile cu cele mai contagioase “apucături” este cea de avocat. Alexandrei, avocată în Iași, i s-a spus, la bere, de către o persoană care o cunoscuse pentru prima dată, că ar trebui să se facă avocat. Asta după ce a văzut-o contrazicându-se cu un prieten. În familie, “deformațiile” ei sunt un motiv de distracție pentru soțul ei. Se trezește de multe ori că ajunge la o concluzie “coroborat cu ce s-a întâmplat ieri” sau că biberonul copilului este o “speță” în care are mai multe de zis decât soțul. Și nu a abandonat agenda în care notează orice chestie avocățească nici în concediul de creștere a copilului, chiar dacă acum e plină de notițe despre etapele diversificării, jurnalul de somn al copilului sau orele de masă.

Ce am mai aflat? Cosmin, student la Conservator, solfegiază în minte aproape orice bucată muzicală pe care o aude, inclusiv muzica din reclame sau Shakira ori Rihanna; Oana, studentă la Stomatologie, admiră bărbații de pe stradă doar după dinți, iar Ana, absolventă de Arhitectură care și-a făcut atelier de decorațiuni pentru pereți, vede stickere pe toate zidurile. Am mai aflat că munca de corector te aduce la stadiul de a nu mai putea citi normal o carte – îți sar în ochi literele lipsă, cratimele lipsă ori cine știe ce alte mici greșeli, gata să compromită plăcerea lecturii de dragul corecturii, fie ea și imaginară. Suntem convinși că fiecare meserie vine la pachet cu cel puțin o deformație: un gest-reflex, o mică obsesie, o sensibilitate adaptată din rutina profesională, la ceea ce ne rămâne de făcut în timpul liber – important e să încercăm să ne gândim la asta și să înțelegem mai bine cum ne afectează jobul pe care-l facem. Voi ce povești despre propriile deformații ne puteți spune?

Foto: Unul din cei doi hip-hoperi ai grupului Insane Clown Posse, alături de fiica sa. Sursa: Spin.com

* Unele nume folosite în articol sunt fictive