Cum mâncăm în secolul 21: La masă cu locavorii

Locavorismul este un curent apărut în secolul 21, în Statele Unite ale Americii şi care se referă la consumul exclusiv de produse locale. Un locavor îşi stabileşte un spaţiu limitat (cu o rază de maxim 100 de mile, în SUA, adică aproximativ 160 de kilometri) din care îşi va procura hrana – iar aceasta trebuie să fie produsă în acest spaţiu, nu adusă de la alţi şi alţi kilometri distanţă.

 

 

de Camelia Jula

 

Adepţii locavorismului mănâncă orice tip de produse, deci pot fi omnivori, vegetarieni, vegani sau adepţi ai bucătăriei fără foc; singura regulă este ca produsele pe care le consumă să provină din spaţiul local. Raza acestui spaţiu poate fi şi mai mică de 100 de mile; scopul principal al mişcării este de a încuraja producţia locală, de orice tip şi de a descuraja transportul produselor pe distanţe mari, care dăunează atât alimentelor, cât şi mediului.

Curentul locavor a pornit de la activista Jessica Prentice, căreia, de altfel, îi este atribuită şi provenienţa termenului „locavor”, compus din „vorare” (a mânca, în limba latină) şi „local”. Jessica şi alte trei colege ale sale au lansat ideea consumului de hrană produsă local în 2005, în San Francisco, propunând şi raza de 100 de mile pentru procurarea alimentelor. Curentul a prins, fiind acum extrem de bine reprezentat în California, dar şi în alte părţi ale SUA, iar în 2007 termenul „locavor” a devenit „cuvântul anului” în New Oxford American Dictionary. „Anul trecut (2006 – n.r.) a însemnat creşterea tendinţei de a folosi produse locale, ingrediente produse la nivel local, pentru hrană, ceea ce a adus în avantaj alimentele de sezon, care pot fi cumpărate proaspete, fără conservanţi. Locavorismul încurajează consumatorii să achiziţioneze produse alimentare de la ferme sau târguri ale fermierilor ori pieţe locale sau chiar să îşi crească singuri în grădină ori în ghiveci anumite produse – pentru că hrana astfel obţinută este mai gustoasă, mai sănătoasă şi mai delicioasă”, au motivat editorii instituţiei alegerea lor pentru cuvântul anului 2007.

„Acest termen arată cum oamenii se pot bucura de ceea ce mănâncă şi pot fi în acelaşi timp responsabili faţă de mediu, conştientizând impactul alimentaţiei lor asupra acestuia. Este un termen de luat în considerare, pentru că aduce mâncarea şi ecologia împreună într-un mod nou”, a apreciat Ben Zimmer, unul dintre editorii dicţionarelor americane din cadrul Oxford University Press.

Altfel spus, locavorii susţin şi promovează producţia ecologică autohtonă. Mişcarea nu se referă la un mod anume de alimentaţie, astfel că felul în care fiecare găteşte şi consumă produsele este alegerea sa. Important este ca acestea să fie locale şi proaspete, ecologice. În SUA, locavorismul a devenit rapid o cultură alimentară, în special pe coasta de vest. Cu ajutorul internetului, mai cu seamă, curentul a ajuns şi în alte ţări – Australia, Noua Zeelandă, Franţa, Canada, Germania, Marea Britanie, Olanda, Irlanda, Italia, Brazilia, Spania, Rusia, Suedia, Elveţia, Japonia, ba chiar şi în Iran, Algeria, Coreea, Malaezia, Pakistan sau Uganda. În Italia şi Franţa, spre exemplu, a prins deja rădăcini, dar în alte ţări menţionate se poate vorbi, deocamdată, de mai puţini adepţi ai mişcării (grupuri mici sau doar indivizi disparaţi). În Franţa, asociaţiile care încurajează agricultura tradiţională, nu cea de tip industrializat, s-au implicat în promovarea curentului locavor. Fermieri francezi s-au organizat în reţele care să ducă produsele către clienţi, oferindu-le mai ieftin decât o fac supermarketurile şi cu garanţia calităţii dată de practicarea unei agriculturi biologice. Rolul fermierilor şi micilor producători este, de altfel, esenţial în locavorism. Ei pot dezvolta metode de a conserva natural produsele specifice sezonului cald, spre exemplu, pentru ca ele să fie la îndemâna consumatorilor şi iarna (sau viceversa). Unii locavori aleg să renunţe la a consuma produse care nu sunt de sezon şi, astfel, se hrănesc în funcţie de ce oferă, natural, fiecare anotimp. Pentru alţii, provocarea cea mai mare este să renunţe la produse precum cafeaua, ciocolata sau mirodeniile. Dar chiar dacă nu pot renunţa la astfel de tentaţii, se documentează în legătură cu provenienţa produsului achiziţionat, îşi menţin aceeaşi sursă de aprovizionare şi încearcă să respecte principiul păstrării consumului de combustibil fosil (utilizat pentru a aduce produsul la ei) la minim (adică, se orientează înspre cea mai mică amprentă de carbon posibilă).

 

 

Desigur, există critici ale curentului, care îl numesc idealist, irealizabil sau fals (pentru că, în fapt, nu ar atinge scopurile ecologice proclamate); au fost lansate teorii care spun că o astfel de mişcare neagă dreptul la dezvoltare al ţărilor sărace, care pot câştiga de pe urma exporturilor de produse către ţări cu putere de cumpărare. În ciuda criticilor, tot mai multe persoane îmbrăţişează tendinţa şi încearcă, fie şi numai pentru un timp limitat (o lună, două, trei), să devină locavore. Între a fi privit drept un gest extrem şi a fi considerat un mod echilibrat de a trăi, locavorismul a devenit, în numai şapte ani, alegerea tot mai multor occidentali (în special), care consideră că, în acest fel, contribuie la două aspecte esenţiale: protecţia mediului şi încurajarea economiei locale. Ca în orice curent alimentar, există diverse tipuri de practicanţi: locavori foarte stricţi, care nu acceptă niciun fel de ingrediente dacă nu sunt produse local (nici sare, zahăr, miere sau oţet, spre exemplu); locavori care se ghidează după regula „Marco Polo”, adică acceptă să folosească mirodenii pe care un marinar le-ar putea aduce singur odată cu traversarea mărilor (scorţişoara, boabele de piper); locavori indulgenţi, care nu renunţă la cafea, ciocolată, uleiul de măsline sau alte ingrediente, chiar dacă acestea ies din raza celor 100 de mile.

Mişcarea a pornit prin website-ul Locavores.com, unde a fost lansată provocarea consumului de produse locale în 2005. „Dieta celor 100 de mile”, cum a mai fost numită, a atras rapid 60 de bloggeri americani, care menţin un alt website, EatLocalChallenge.com. De la provocări lansate pentru anumite luni ale anului, lucrurile au evoluat la provocări pentru menţinerea alimentaţiei de tip locavor pe durata unui an întreg. De la a încuraja cumpărarea de produse locale s-a ajuns la a încuraja oamenii să îşi cultive singuri diverse ingrediente.

„Mâncarea noastră călătoreşte, în medie, peste 2.000 de kilometri pentru a ne ajunge în farfurii. Această globalizare a hranei are consecinţe serioase pentru mediu, pentru sănătatea noastră şi pentru comunităţile noastre. Cine plăteşte pentru costurile nespuse ale transportului mâncării pe distanţe lungi – poluarea aerului, încălzirea globală, costurile ecologice ale monoculturilor la scară largă, falimentul micilor ferme? Sunt lucruri la care cei mai mulţi dintre noi nu se gândesc. Majoritatea americanilor mănâncă hrană care, practic, vine de oriunde, dar de nicăieri în mod particular. Câţi dintre copiii noştri ştiu ce mănâncă un pui de găină sau cum creşte o ceapă? Distanţa de la care ne vine hrana reprezintă separarea noastră de cunoaşterea surselor noastre de hrană”, scriu iniţiatoarele mişcării locavore din SUA (foto stânga – zona celor 100 de mile de unde a pornit curentul).

 

 

Kelly Reynolds este designer (grafic designer), consultant social media şi autoare a blogului Reynolds Report. Ea a acceptat provocarea de a mânca local timp de o lună (luna aprilie) şi a scris, pe întreaga durată a experimentului, despre obstacole, frustrări, provocări, dar şi împliniri, ca şi adeptă, fie şi numai pentru un timp limitat, a locavorismului. Cocluziile ei?

„Scopul meu a fost să consum numai alimente şi băuturi de provenienţă locală timp de o lună. Sau să mănânc la un restaurant local sau o fermă locală. Per ansamblu, cred că mi-am îndeplinit scopul în proporţie de 85%. Aş menţiona două provocări, pe care cred că cu toţii le întâlnim zilnic: stresul financiar şi disponibilitatea hranei. Nu este un secret că produsele fermierilor locali pot fi mai scumpe decât ce găsim la cel mai apropiat magazin. Pentru că am fost, ca mulţi alţii, limitată de un anumit buget, mi-a fost dificil să merg la piaţa producătorilor în fiecare săptămână şi să îmi cumpăr orice mi-aş fi dorit – spre exemplu, aveam uneori la dispoziţie doar 30 de dolari şi aveam nevoie, în primul rând, de salată, ceapă, cartofi şi carne de vită. Aşa că le mulţumesc celor care îşi vindeau marfa în piaţă pentru că mi-au venit în ajutor cu idei noi de reţete şi de modalităţi în care să combin alimentele achiziţionate. Au fost şi momente în care îmi venea să o las baltă, dar, cu fiecare masă, îmi aminteam că aici nu este vorba de ceva ce fac numai pentru mine, ci de ceva ce pot face pentru mediul înconjurător şi pentru comunitatea locală, printr-un efort personal. Şi, în acest efort personal, am descoperit un lucru nou despre mine: pot să gătesc! M-am trezit căutând reţete şi sfaturi despre cum să fac mâncarea mai gustoasă, am făcut lucruri de care nu credeam că sunt în stare. În final, consider că am învăţat importanţa achiziţiei de produse locale. Am cunoscut oameni minunaţi, am învăţat că a mânca „local” nu este ceva ce oricine poate face, dar este ceva ce fiecare dintre noi poate încerca, măcar o dată. Experienţa aceasta te ajută să îţi descoperi limitele, să îţi redescoperi gusturile în materie de mâncare şi cum să îţi depăşeşti frustrările personale pentru a servi unui scop ceva mai mare şi mai important decât persoana ta”.

 

Paşii înspre a deveni locavor sunt doar câţiva şi destul de simpli: căutaţi şi cumpăraţi produse locale, de la ferme din zonă, chiar dacă asta înseamnă să vă deplasaţi puţin în afara unui oraş; folosiţi orice spaţiu verde aveţi la îndemână pentru a cultiva ceva; orientaţi-vă spre produse bio sau măcar tradiţionale, eventual spre ferme de tip familial; dacă nu puteţi renunţa la produse precum cafeaua sau ciocolata, măcar cumpăraţi-le de la un magazin local sau de la unul cu specific (cafea, brânzeturi etc.); mergeţi la piaţă înainte de a merge la supermarket şi învăţaţi să vă gândiţi meniul zilei în funcţie de ce găsiţi proaspăt, nu în funcţie de semipreparate congelate; învăţaţi reţete noi de la producătorii autohtoni şi cum să congelaţi produsele în aşa fel încât să nu se altereze. Orice locavor vă va oferi cel puţin zece motive pentru care merită efortul celor descrise mai înainte: prospeţimea produselor, gustul, calitatea nutriţională, puritatea, o economie locală sănătoasă, varietatea, agricultura sustenabilă, conservarea energiei şi descreşterea dependenţei de petrol, de combustibili fosili, în general, protecţia mediului înconjurător, costurile corecte ale producerii hranei versus costurile ascunse pe care nu le vedeţi la produsele din supermarket, dar pe care cu toţii le plătim.

 

 

Privind puţin în trecut, în România, comunităţile rurale de pe vremuri erau, în fapt, locavore (doar că, desigur, termenul încă nu se inventase). Fiecare gospodărie consuma ceea ce producea sau ceea ce achiziţiona, dacă nu putea produce, de pe o rază destul de restrânsă. Târgurile la care veneau producători din zone diverse acopereau arii mai largi, dar, în general, nu peste 100 de kilometri. Târgul de Fete de pe muntele Găina, spre exemplu, era modalitatea de întâlnire a oamenilor (cu diverse produse de vânzare, dar şi cu fete de măritat sau băieţi de însurat) din cinci judeţe: Alba, Hunedoara, Arad, Bihor şi Cluj. Trocul de produse sau comerţul direct ajutau fiecare meşteşugar (sau gospodar) să câştige ceva: ori produse (alimentare sau de altă natură) pe care nu le putea obţine la el în gospodărie, ori bani. În multe regiuni, tradiţia încă se păstrează: ţăranii merg la târgurile săptămânale sau lunare dintr-un anumit loc pentru a vinde ce au surplus şi a cumpăra ce le lipseşte, iar schimbul se face zonal; niciunul dintre cei prezenţi la astfel de târguri, însă, nu are habar că, dincolo de ocean, acest mod de a face lucrurile este văzut ca o misiune ecologică. „Lelea” de la care cumpăr, cel puţin o dată pe lună, caş proaspăt de oaie (joia, când e târgul de la Brad), vine dintr-un sat din judeţul Arad (suntem, deci, în raza de 150 de kilometri); familia ei are câteva oi, ţinute la stână, duse să pască pe păşuni nepoluate. Zilnic, cineva le aduce laptele proaspăt muls de la oile lor, din care ei fac caşul de două feluri, mai sărat şi mai puţin sărat, pentru toate gusturile. Şi, în fiecare dimineaţă, ea se trezeşte cu noaptea în cap şi vine în piaţa de la Brad, pentru a vinde produsele familiei ei, de care este foarte mândră. „Noi nu amestecăm laptele, aci îi numa’ lapte de oaie, nu punem cu lapte de vacă, nu cu lapte de capră. De aia are şi gustu’ ăsta şi de aia se topeşte în gură. Şî totdeauna aducem proaspăt, de aia trece aşa bine”, mi-a explicat leliţa secretul succesului pe care caşul ei îl are la locuitorii zonei, mai degrabă specialişti în brânză de vacă decât în cea de oaie şi, fără s-o ştie, adepţi ai unui curent ecologic de peste mări şi ţări, care la noi încă se numeşte tradiţie.

 

Dacă aţi încercat o experienţă de acest tip (adică să fiţi locavori, fie şi pentru o perioadă de timp), scrieţi-ne impresiile voastre, care au fost provocările, problemele ori satisfacţiile experimentului!

 

Surse documentare şi foto: Locavores.com, Eatlocalchallenge.com, Locavori.org, Pbs.org, Wikipedia, Ziare.com, Davidkretzmann.com, Foreignpolicy.com, Donovancreative.com, Vegnews.com, Vinsieu.ro