Cum m-am lăsat de fumat

“Asta e a 4-a zi de când stă acolo, pe un colț de birou, cu frunzele alea uscate împăturite lasciv, zici că sunt bucăți de carne macră într-o șaorma sau crispy strips. Altfel, sunt bombardat numai cu mesaje de încurajare de la prieteni: ‘Când o să te îmbeți prima oară în Control, o să tragi din țigară ca un pușcăriaș, îi fumezi și filtrul, tragi din el până-l carbonizezi. O să te arzi la degete în plm’. Aseară am mâncat 6 banane (mici)”. Am scris asta pe Facebook după ce m-am lăsat de fumat, fix acum două luni. Ispita era ultima ţigară. Fumatul redevenea seducător după ce, cu puţin timp în urmă, aproape că mă făcea să vomit. Am fumat 15 ani, până la vârsta de 30, şi nu-mi puteam imagina viaţa fără ţigări. Erau ca aerul sau apa.

Text şi ilustraţie: Ionuţ Dulămiţă

Am fumat prima oară la ţară, în spatele şcolii din sat. O noapte de iarnă, o lumină difuză, euforie, teamă. Pieptul încordat, muşchii abdomenului contractaţi, endorfine, un sentiment pervers al rebeliunii care anunţa o lume nouă, cu plăceri interzise. Totul era excitant atunci. Fetele, băieţii, pufăitul lor languros la colţuri de bloc, palmatul Săniuţei, fragilitatea normelor sociale, invincibilitatea şi imprevizibilul adolescenţei. Mi s-a făcut rău când am tras primul fum în piept. Era un Winchester, o ţigară tare, cu miros strident şi gust de algocalmin. Fumam rar la început, iar ameţelea şi greaţa au persistat câteva luni. M-am încăpăţânat însă să trag mai departe, să îndur, să nu fiu un marginal al cool-ului. Simţeam cum mi se întăreşte pieptul, cum devin bărbat. În liceu mergeam la “colţul fumătorilor”, un loc retras, cu două tomberoane, unde fumatul anula diferenţele de clasă, falia dintre elevi buni şi elevi răi, dintre cuminţei şi golănaşi.

În facultate, fumatul n-a mai fost aşa exotic. Eram la începutul vieţii adulte, aşa că beneficiam de mai multă toleranţă din partea autorităţii. Inclusiv a maică-mii, căreia i-am spus de la 18 ani că fumez şi de-atunci nu mi-a impus nicio limită. De-atunci, fumatul n-a mai fost un act rebel şi de integrare într-o categorie specială, a început să umple un gol. Un gol al jenei, al ruşinii. În toţi anii facultăţii m-am simţit stingher când ieşeam în club, chiar dacă eram înconjurat de prieteni. Şi fumam mult ca să-mi ascund stângăcia socială. Îmi ţineam mâinile ocupate, altfel ar fi căzut ca bolovanii şi m-ar fi tras spre podea. Fumam ca să nu arăt ridicol stând stană în mijlocul unei mulţimi în frenetică mişcare, paralizat în faţa unor manifestări incomod de extrovertite ca dansul sau flirtul. Fumam şi beam încontinuu, rezemat de perete, cu o privire misterioasă, pozând autosuficienţa şi zâmbind ironic, pişat pe mine de frică pe dinăuntru.

Alcoolul şi tutunul au fost ustensile indispensabile în funcţionarea mea socială şi în jocul seducţiei. Dar şi acte pur hedoniste. O vreme, fumatul m-a făcut să mă simt superior. Îmi ziceam că nefumătorii nu cunosc plăcerea. Cum ţi se umflă pieptul de fum şi te gâdilă ca atunci când te îndrăgosteşti. Cum îl exalezi cu senzualitatea unui sărut. Cum îţi alunecă ţigara între degete cu voluptate controlată. Cum ţi se umezeşte filtrul între buze. Cum îţi întărâtă anxietatea, care îţi excită vigilenţa. Şi nu e de mirare, aveam să citesc recent că o doză mică de nicotină acţionează mult mai rapid decât heroina injectată direct în venă şi că substanţa dispare din organism cam după o oră jumate de la ultima ţigară. Aşa se explică de ce mulţi fumează cam 20 de ţigări pe zi. Dacă un shot de heroină echivalează cu 100 de orgasme simultane, ţigara e un orgasm continuu.

Asta până când, ca la orice drog, apare toleranţa, obişnuinţa care reduce din plăcere. La mine a început să apară după ce am intrat în câmpul muncii. La job, ţigara înseamnă procrastinare, socializare, stress management. Fumăm când suntem stresaţi şi nervoşi, ne calmează şi în acelaşi timp ne mobilizează. Fumatul ne dă şi iluzia creativităţii. Viaţa e plictisitoare, e rutină, fumezi, lucrezi, fumezi, ajungi la două pachete pe zi. De când am început să lucrez, fumam şi acasă (înainte doar în oraş) şi excesiv de când am început să lucrez de-acasă. Într-o vreme chiar ajunsesem la două pachete pe zi, după care am redus la unul şi jumătate.

Acum două luni şi-un pic, când mă trezeam dimineaţa, primul gând era că rămăsesem fără ţigări. Apăreau disconfortul dat de o nevoie care se cerea satisfăcută imediat şi frustrarea că n-avea să fie satisfăcută decât după un drum la magazin. Sevrajul. Senzaţia de nesiguranţă şi de gol interior. Ajunsesem să nu-mi mai cumpăr ţigări intenţionat cu o seară înainte, gândindu-mă că a doua zi o să le amân cât mai mult ca să scap de starea de rău. Tuşeam până la greaţă. Îmi venea să vomit. Mă duceam la baie şi-mi forţam stomacul să dea afară, dar nu făceam decât să scuip. Aprindeam o ţigară, trăgeam câteva fumuri, mi se făcea rău şi o stingeam. N-o iroseam, o lăsam aşa stinsă în scrumieră până trecea greaţa şi o reaprindeam. Când nu aveam țigări dimineața, lăsam cafeaua să se facă şi mergeam la magazin. Cumpăram o pâine și un pachet de țigări.

Mă simțeam în siguranță cu cafeaua și cu pachetul plin alături. Când îmi rămânea o singură ţigară, nu aşteptam s-o fumez şi apoi să cobor după altele, coboram înainte s-o fumez. Trebuia să ştiu că am un pachet plin lângă mine. Când mă strângea stomacul de foame, îmi aprindeam o ţigară. Anxietatea de la cafea și țigări mă ajuta să-mi termin treaba mai repede. Mâncarea mi-ar fi tăiat din alertă și timp. Cedam pe la 2-3 după-amiaza și atunci mâncam mezeluri cu multă pâine. Aşa m-am ales cu un stomac şubred, pe care nu l-am dus încă la analize. Suspectez o gastrită şi o bilă leneşă. Asta, laolaltă cu faptul că nişte prieteni se lăsaseră recent şi cu incidenţa mare de cancer din familia mea, o veche frică de moarte materializată acum în ceva foarte concret precum 15 ani de fumat, m-au făcut să mă decid pentru prima oară să renunţ la ţigări. Eram la finalul unei răceli, încă mă durea gâtul şi mi s-a părut un moment propice. Mai aveam o ţigară, pe care am lasat-o într-un colţ de birou pentru orice eventualitate. Pentru prima oară, n-am mai coborât să-mi fac plinul, căutam o altfel de siguranţă.

Prima zi, 10 noiembrie, a fost cea mai uşoară. Aveam de la un prieten o folie de Zyban, un medicament despre care mi-a zis că reduce pofta de fumat şi dă euforia amfetaminelor pentru a compensa plăcerea oferită de ţigări. Am început să iau o tabletă pe zi. A doua zi au apărut somnolenţa şi o irascibilitate greu perceptibilă. Aveam impresia că sunt uşor drogat sau ameţit de la răceală şi simţeam un gol. “Nu am mai fumat de 36 de ore”, scriam pe Facebook. “E ca un film în care John Voight joacă şah cu Charles Bronson. Sau ca dezbaterea Iohannis-Ponta”. Totul era sec, se instalase o pace profundă în organism, dar ceva acolo mă sâcâia.

A treia zi, am început să fiu agitat. Capul şi stomacul îmi erau grele, îmi venea să mă urc pe pereţi şi să fumez tavanul sau să sparg tot prin casă. Prezenţa oamenilor mă irita, erau inutili şi totul era gri. Era ca o gripă amestecată cu depresie, nu mai găseam niciun un sens în nimic din ce făceam. Când rememoram însă gustul ţigărilor, mi se făcea greaţă. Plus că se instalase o distanţă bizară între mine şi ele. A patra zi am început să mă uit cu jind la ţigara de pe colţul biroului. În loc s-o fumez, am preferat să-mi exprim pofta pe Facebook. Îmi asumam aşa un angajament şi faţă de restul, iar asta mă obliga să nu dau înapoi, să nu mă fac de ruşine.

A cincea zi am ieşit prima oară într-un loc în care se fumează intens, mai exact în clubul Control din Bucureşti, unde am şi băut prima oară alcool de când m-am lăsat de fumat. A fost cea mai grea şi mai bizară experienţă. Berea avea un gust ciudat fără ţigări, parcă era fără alcool, şi o beam mai repede ca de obicei. Fumul de ţigară din jur mă sufoca masiv, deşi nu cu mult timp în urmă îl respiram ca pe oxigen. Gesturile fumătorilor care-şi ţineau ţigările între degete mi se păreau însă erotice, luminate senzual, păreau trase printr-un filtru de Instagram. Eram distanţat de ele, îmi păreau străine, exotice, deci cu atât mai fascinante. Dar tocmai distanţa aia ciudată instalată rapid între mine şi fumat, împreună cu gândul că dacă o să mă reapuc, o să mă consider slab şi o să-mi scadă self-esteem-ul, m-au determinat să nu-mi aprind o ţigară.

În primele două săptămâni, am avut o senzaţie maladivă puternică, ca şi cum ar fi pătruns în mine un virus, unul care dă indigestie la stomac şi creier. La început am crezut că era de la pastile, la care am renunţat după primele trei zile. Aveam să aflu mai încolo că îşi fac efectul abia după o vreme. În perioada asta, pofta s-a amestecat cu greaţa, la fel de intense. Simţeam un mare deficit, la nivel fizic, nu psihic, ca şi cum nu s-ar mai fi secretat o substanţă vitală. Eram slăbit, ca după o operaţie, trăind deznădejdea care apare când eşti supus unei diete alimentare. „N-am mai fumat de 10 zile”, scriam pe Facebook. “Am impresia că-mi lipsește un organ, dar îmi place să cred că l-am donat pentru un bine mai mare”. Apărea des un entuziasm al plăcerii, dat de ideea fumatului, mamă ce tare, acum o să-mi aprind o ţigară şi o să fie atât de bine, care se lovea apoi de perete şi era înlocuit de frustrare cand îmi aminteam că mi-am luat un angajament. Nu-mi place nerespectarea angajamentelor, mă face să mă simt vinovat şi inutil.

După o lună, lucrurile au început să se aşeze. Mâncam multe fructe, mai ales portocale şi mandarine. Gustul chiar se amplifică dacă renunţi la ţigări, iar cel de citrice îmi place cel mai mult. Portocala lasă şi aroma aia plăcută pe degete, care îmi miros frumos tot timpul, la fel şi respiraţia. Fumatul îmi pare acum ceva murdar, mă trimite la măsele stricate. Am început să gătesc mai des şi să mănânc mai mult şi mai divers, uneori compulsiv şi hulpav. Aş încerca toate condimentele şi combinaţiile de carne şi legume. M-am îngrăşat 6 kg şi m-au durut de multe ori burta şi stomacul. Mâncarea a avut probabil un gol mare de umplut în lipsa ţigărilor.

Recent m-am stabilizat şi am început să scad în greutate. Cel mai mare câştig e că mănânc dimineaţa şi că organismul îmi cere asta, nu ţigări şi cafea. La cafea nu am renunţat, beau multă, ca înainte, dar nu-mi mai stârneşte pofta de fumat. În plus, a dispărut cam 80% din anxietate. Cu toate astea, încă mă concentrez greu fără ţigări atunci când lucrez, nu mai am nicio plăcere pe care să mă bazez când procrastinez, în afară de mâncare. În astfel de momente, lipsa fumatului îmi mai dă mici căderi de tensiune şi poftă scăzută de viaţă, resimt deficitul chimic şi ameţeala.

Dacă acasă totul e sub control, locurile în care se bea şi se fumează rămân cele mai periculoase. E frustrant când beau. Pe lângă faptul că am o poftă mare să fumez, beţia vine mai rapid şi am ajuns să-mi iau blackout-uri, ceea ce nu mi s-a întâmplat până acum. Deşi mi-e greu să cred că ăsta ar fi motivul, un prieten care s-a lăsat şi el de fumat mi-a spus că a păţit la fel. Nu mă mai distrez când ies în cluburi, mă simt depersonalizat, am senzaţia de alien, de jenă, de lipsă. Mă simt vulnerabil ca după un accident. A apărut din nou stânjeneala din facultate. Dar când apare pofta, pur şi simplu stau şi îndur, aştept să dispară. Acum am ajuns să mă simt superior că nu fumez şi mă simt mai puternic în faţa fumătorilor dacă nu-mi aprind o ţigară.

Ce mi se pare ciudat e că am renunţat prea uşor la o mare parte din viaţa mea. O dependenţă de 15 ani s-a încheiat cam sec. Alţii reduc ţigările treptat, trec pe electronice cu nicotină, apoi fără nicotină, mai fură câte-un pic de plăcere, din drog şi din gesturi, până se lasă de tot. La mine, plăcerea, viciile nu au moderaţie. Nu sunt ca mama, care fumează 4-5 ţigări pe zi. Ori fumez intens, ori mă las de tot, brusc. Oamenii au creierul şi sistemul de recompensă diferite. N-am citit nici mult recomandata carte a lui Allen Carr. N-am nevoie să-mi desconstruiască nimeni fumatul, pot s-o fac şi singur şi mă simt mai împlinit aşa. Câteodată uit că am fumat vreodată, alteori aş fuma o bucată de parchet, tastatura laptopului, filtrul de cafea şi 10 ţigări într-un minut. Unii spun că sevrajul dispare după vreo trei luni. Alţii că creierul îşi va aştepta următoarea doză până la sfârşitul vieţii. Ideea e să nu-i dai importanţă. Mănâncă o portocală.

O altă experienţă subiectivă a renunţării la ţigări puteţi citi aici:

Cum mă tot las de fumat (I)