Cum m-am hotărât să devin ONG-ist

0

În perioada în care eram studentă la Jurnalism, exista o vorbă despre cei care dădeau admiterea: că visează să devină Andreea Esca sau, mai grav, să salveze lumea. Ambele variante erau livrate de profesori cu un egal dispreț, chiar dacă pentru două tipuri distincte de naivitate.

de Raluca Petrescu, Terra Mileniul III

La facultate, mi-am format niște reflexe profesionale sănătoase, cum ar fi: să verific informația din cel puțin 3 surse, să încep întotdeauna un articol cu informația cea mai importantă, pe principiul piramidei inversate și … să evit să pe cât posibil să mă uit la tv sau să citesc ziare pentru că manipulează și dezinformează.

Desigur, ultima precizare poate părea o exagerare, însă, e un fel de teamă pe care o capeți atunci când trăiești într-un anumit mediu și îi descoperi dedesubturile. Ca și când, după ce te-ai angajat într-o fabrică de mezeluri, faptul că manipulezi zilnic măruntaie și vezi cum sunt produse „delicatesele” te scârbește și devii vegetarian.

O parte din reținerea pe care o am față de mass media mi se trage și de la unii colegi de breaslă. Întotdeauna am considerat că sunt anumite domenii, precum medicina, învățământul, dreptul, psihologia, jurnalismul și alte câteva, pe care nu e ok să le facă oricine. Meserii care influențează mult sănătatea, drepturile și în general viețile oamenilor. Care implică responsabilitate și competență. Și pentru care, cei care le practică ar trebui să dea în primul rând un test de moralitate și abia apoi de competență.

Cum să explic? E greu să îndeplinești funcția de educare, din manualul de jurnalism, dacă tu nu crezi în ea. E ca atunci când, într-o delegație, colegul de redacție mi-a vorbit scârbit despre cât de „țăran” și „înapoiat” e „românul” care nu colectează selectiv, după care a deschis portiera mașinii în care eram și și-a aruncat cu nonșalanță pachetul de țigări gol.

Sau că atunci când i-am spus șefului de redacție că informația primită de la el nu s-a verificat și nu am argumente să scriu articolul comandat, iar răspunsul lui a fost „da-o și tu din condei, să iasă”.

Din aceeași categorie, e greu să insufli un comportament tolerant când tu, ca jurnalist, urăști țiganii și homosexualii și nu, nu ești rasist, dar „nu ai atinge în viața ta un negru”. Și e dificil să imprimi fluență și consistență discursului tău jurnalistic dacă ultima carte pe care ai deschis-o a fost în facultate. Și, din nou, e greu să capeți background și expertiză într-o lume în care jurnalismul specializat este tot mai apreciat, dacă refuzi să înveți pe motiv că „eu oricum uit, nu are sens să îmi ocup memoria”, cum mi-a replicat un coleg atunci când i-am sugerat să se documenteze asupra unui subiect mai tehnic, că să nu-l ducă intervievații de nas.

Jurnalist serios, caut cititor interesat

Când citesc un articol, dacă nu-l cunosc pe autor, îmi imaginez câteodată cum este persoana care l-a scris. Cum arată, ce viață are, ce surse folosește, ce background, ce l-a determinat să aleagă acel subiect, ce așteptări are, etc.

Când scriu, procesul este similar. Obișnuiam să văd cititorul în tramvai sau în fața ecranului, citind concentrat sau distrat, căutând un răspuns sau așteptând o soluție. Pentru amuzamentul personal, îl urmăream uneori și mai departe, analizându-i reacțiile care variau în funcție de starea mea de spirit și de calificativul personal acordat articolelor.

În momentele de înfumurare profesională, cititorul „sorbea” textul, iar în varianta online găsea de cuviință să mă felicite pentru corectitudinea informațiilor sau emoția pe care articolul o transmitea. În zilele proaste, cititorul descoperea vreo greșeală de exprimare sau, mai rău, abandona plictisit lectura la jumătatea articolului.

M-am distrat așa până anul trrecut, când am observat că cititorul meu a început să-și piardă din consistență. Ușor-ușor s-a dematerializat și a devenit translucid. Într-o zi, a dispărut pur și simplu, ca într-un număr de magie. În momentul acela, în fața laptopului și a articolului finalizat, am avut o strângere de inimă și convingerea că nu mai am pentru cine să scriu. Asta a fost primul motiv pentru care am renunțat la presă.

Ce-i drept, în ultimii doi ani am ales să scriu articole de nișă, lucrând la o publicație de mediu. În România e greu pentru orice fel de nișă să aibă succes, dacă nu e pornografie sau sport, cu atât mai mult atunci când vorbim despre lucruri abstracte, ca stratul de ozon, sau de cauze exterioare, așa cum ne imaginăm sau ne consolam că sunt cele care conduc la degradarea mediului.

Pe de altă parte, am decis să renunț la presă când a început să-mi pese. Am început să cred în chestile pe care le scriam, să mă implic și, în același timp, mi-am dat seama că ce făceam era inutil.

La oengeu

A fi ONG-ist de mediu în România este echivalent cu a fi sectant (fără nicio răutate la adresa adepților religioși). Pentru opinia publică, ong-istii sunt un fel de pierde-vară, tineri fără niciun rost care în loc să muncească stau pe banii părinților și se laudă că salvează balene și copaci, chestii complet neserioase.

Pentru presă, activiștii sunt de cele mai multe ori niște derbedei care fac tot felul de năzbâtii doar că să apară la ziar. Cam la asta se rezumă activitatea societății civile în România anului 2012. Puțini știu și vor să afle că în lumea civilizată reprezentanții sectorului non-guvernamental  stau la masă cu conducătorii instituțiilor publice cele mai importante și contribuie la elaborarea politicilor publice. Asta pentru că, spre deosebire de funcționarii din instituții, care se schimbă de obicei o dată cu partidul care vine la putere, ong-iștii aleg să lucreze într-un anumit domeniu din pasiune, acumulând expertiză și know-how.

Primele zile la noul loc de muncă au fost ciudate: am descoperit la noii mei colegi un discurs cu care nu eram obișnuită. Aici, în bucătăria mică, întunecoasă și veșnic plină de fum, nimeni nu vorbește de bani, de haine, de planuri exotice de vacanță. Nimeni nu-și bârfește cu răutate colegii, șefii nu sunt săpați și nimeni nu intră în grevă japoneză dacă salariul întârzie. În plus, colectarea selectivă se face pe bune, și nu doar de ochii musafirilor ca în alte locuri „green”.

Pauzele de cafea sunt umplute cu utopii: ”Mi-a venit o super-idee despre cum să-i convingem pe bucureșteni să renunțe la mașinile personale!”. Ionuț este o mașinărie de idei. În plus, posedă un entuziasm contagios și o inocență irezistibilă.

Veștile proaste vin în fiecare zi: rinocerul negru din Africa a fost declarat specie dispărută; temperatura medie globală va depăși pragul ireversibil de 2 grade Celsius, microhidrocentralele de pe râul Capra au distrus ecosistemul…

Citim, ne trimitem linkuri între noi, ne deprimăm, semnăm petiții, organizăm proteste la minister și flashmoburi pe stradă … a doua zi o luăm de la capăt. Vorba colegilor, noi ne indignam, noi inițiem proteste, noi participăm, noi scriem despre ele și tot noi le citim.

Deschidem cateve site-uri naționale de știri și nu găsim nicăieri ecouri ale îngrijorărilor noastre.

Nu e zi în care să nu învăț ceva nou sau să nu îmi notez în agendă lucruri pe care le-aș putea face, planuri, proiecte, idei, care așteaptă să fie în puse în practică. Pentru prima oară de când muncesc, am sentimentul de apartenență, fără să am o legitimație și un nume sonor de publicație pe cartea de vizită – de fapt, nu am carte de vizită. Pentru prima oară cred cu adevărat în munca pe care o depun împreună cu colegii mei, chiar dacă această satisfacție vine la pachet cu dezamăgirea că nu putem face mai mult.

Foto: Terra Mileniul III / imagine din tabăra Maratonul Comunicării, organizată de Fundație, la care au participat mai mulți studenți din domeniul comunicării pentru o mai bună înțelegere a domeniului protejării mediului


Leave A Reply