Cum m-a scos Internetul din casă

Pe Vicol l-am cunoscut pe un forum. Deşi nu era un site de matrimoniale, după câteva postări, ţi se dădea acces la mesageria privată şi nu mult a trecut până când Inboxul mi s-a umplut de “bună” – punct, “ce descriere interesantă”, sau propuneri care mergeau până la, netam-nesam,needle play. M-am împrietenit cu Vicol în urma unei propuneri care a ajuns eficient la ţintă. “Te voi avea cel puţin o jumătate de oră pe zi, doar pentru mine, pentru o perioadă delimitată, pe care o vom stabili de comun acord. Nu mă vei cunoaşte niciodată. Transfer exclusiv prin obiecte.”

de EGG NO EGO

Cu o zi înainte, stabilisem detaliile pentru prima întâlnire, iar azi era ziua de acţiune. Dintre cele trei ţinute pe care i le prezentasem, alesese o rochie albă, cu linii albastre formând un turbion. Situaţia, aşa cum am aflat-o imediat după apelul ce îmi impunea să mă prezint online, era simplă. Mi se cerea să merg la baie să îmi scot chiloţii şi să nu fac nimic altceva. Să revin în faţa calculatorului, pentru următoarele instrucţiuni. Să respir adânc, cu mâinile pe genunchi, în timp ce reţin ce trebuie realizat în următoarele douăzeci de minute. Zece minute – drumul. Zece minute – staţionarea pe o gură de canal, în Piaţa Unirii, lângă magazinul H&M. Ajunsă acolo, sugestia pe care aveam să mi-o induc timp de două minute era următoarea: este ora 21.00 şi sunt în Parcul Politehnicii, lângă un balon presostatic, în care se joacă fotbal; sunt goală în jumătatea de jos şi mă masturbez, cam fără chef şi cam în grabă, în timp ce o prezenţă familiară mă urmăreşte şi se perindă prin sălbăticia buruienoasă ce se întinde în spatele unui gard de sârmă, rupt pe alocuri. Silueta capătă contur, este lângă mine şi, brusc, se lasă cu toată greutatea peste corpul meu. Ne apăsăm împreună peste balon. Înăuntru, se aud icnetele de efort ale bărbaţilor.

Înapoi în realitate, în cele opt minute rămase, să observ trecătorii, apoi să mângâi! cu privirea obiectele din aria mea de observaţie. Şi să nu uit că nu sunt singură.

E iunie, iar colţul din Piaţa Unirii pute a fast-food. În spatele meu, pe un mesh, e o femeie cât zece, într-o rochie înflorată, de vară. Pe gura de canal, mirosul este încă şi mai pătrunzător, iar după ce se scurg minutele, aproape că ameţesc, îmbibată-aproape fleşcăită, şi pornesc înapoi spre calculator, prin lumina vitriolantă, prin îmbulzeala de oameni ce merg repede, sfârşind prin a fi opriţi la roşu. A doua zi, scriu zece pagini despre ce am înregistrat în acel loc.