Cum Iulia devine Giulia

La 6 dimineața, mulți oameni stau la coadă la check-in pentru Roma. Bărbați corpolenţi pe la 40 de ani sporovăiesc nervoși pentru că nu şi-ar dori să piardă avionul. Femei îmbrăcate ca vecina tipică de bloc din România așteaptă cu nerăbdare să treacă de filtrul de siguranţă, ca sa ajungă în Italia mai repede, pentru că acolo sunt munca şi viaţa lor actuale. Erau exact cum mă aşteptam să arate bărbaţii care lucrează în construcţii în Italia şi femeile care lucrează ca badante – persoane care au grijă de persoane bolnave sau în vârstă. Situaţia la faţa locului s-a dovedit să ai bă însă mult mai multe nuanţe: aveam să cunosc personaje cu istorii diferte, multe dintre ele având poveşti de antreprenori.

 

 

de Alina Floroi (Ombilik)

 

Lorin a fost vecinul meu în timpul zborului, alături de prietena lui româncă. El s-a mutat în Italia în timpul liceului şi acum e student la turism în Roma. Zice că a învăţat o grămadă de la italieni, care sunt mult mai deschişi şi nu le pasă atât de mult ce zice lumea despre ei. Italienii îi consideră pe români muncitori şi când am întrebat dacă, după părerea lui, muncesc mai mult decât acasă, Lorin a spus că da. Pentru că vor să facă repede bani şi să se întoarcă acasă.

Înainte de a pleca să documentez felul în care românii se adaptează în Italia prin intermediul muncii, eram îngrijorată că nu voi putea găsi uşorconaţionali, deşi multă lume mi-a spus că nu va fi deloc aşa.  “Dani, pune şi tu o muzică mai interesantă!”, am auzit la o terasă din Roma şi beam un capuccino în faţa hostelului unde stăteam. Un grup de românce erau şi ele la cafea înainte de muncă. Carmen Ştefan, o femeie blondă care,  la cei aproximativ 45 de ani, arată bine, a zis că, atunci când a venit în Italia, era mult mai greu decât le e care vin acum. A trebuit să-şi cumpere viza şi să o aducă pe fiica ei în Italia învelită într-o pătură, pe bancheta din spate a maşinii. Prietena ei, Cristina din Rădăuţi, spune că viaţa e grea în special pentru o femeie care are copil, mai ales când jumătate din bani se duc pe babysitting. Crede că lucrează mai mult decât oricare din rudele din ţară. Grupul de doamne vorbăreţe crede că italienii au o părere bună despre români, în special despre românce, pentru că lucrează din greu. Pe de altă parte, spun că bărbaţii români nu au o faimă atât de bună, pentru că unora că le cam place băutura.

Încep să mă întreb cum de femeile acestea s-au adaptat atât de ușor, cum de se integrează atât de bine în peisaj, ca și cum ar fi italience adevărate. “Ne-am schimbat comportamentul după ce am primit observații”, îmi răspunde Cristina. Sunt rezistente. Gata să lupte pentru o viață mai bună. Ne luăm la revedere după ce primesc un sfat: “Ai grijă să nu te fure ai noștri”.

 

 

Andrea, colegul meu de schimb de experienţă jurnalistică, mă așteaptă la gara Santa Maria Novella din Florența. Abia pun piciorul pe teritoriul florentin, că-mi și înșiră toate interviurile pe care le avem de făcut în zilele următoare. E foarte încântat de Melania Cotoi, ghid turistic, o femeie venită din Braşov. Nu trece mult până o și întâlnim, lângă grădinile Boboli. O femeie mică de statură, cu păr brunet care i se revarsă pe umeri, și ochi negri-tăciune. Are o voce catifelată și rotunjește finalul propozițiilor cu un ton italienesc. A sosit în Florența într-o vacanță de iarnă și pe când stătea în fața Domului, și-a dat seama că aici i-ar plăcea să trăiască.

Începutul a fost dur, dar Melania a fost ambițioasă. A lucrat ca ospătar și ca muncitoare într-o fabrică de pantofi, unde făcea bile de hârtie pe care le punea în pantofi. Timp de un an, a urmat o școală de ghizi. E mândră că face parte din prima generație de ghizi școliți din Florența, mai ales că în primele generații nu erau prea mulți acceptați. Acum Melania însoţeşte grupuri de români și italieni în egală măsură. A fondat și o pagină de Facebook pe teme turistice: Pe urmele lui Michelangelo. Melania vorbește cu pasiune despre comunitatea românească. Zice că știe de români care stau câte 7-8 persoane în aceeași casă și nu doresc decât să facă niște bani și să plece. Mai sunt și din aceia care nu vor să aibă de-a face cu alți români, pentru că nu vor să fie confundați cu ei.

După interviu, Melania (foto stânga) s-a oferit să-mi arate Palazzo Vecchio, sediul familiei Medici din centrul Florenței. Pe drum, mi-a povestit, în linii mari, istoria orașului: despre galeriile Uffizi de lângă râul Arno, despre familia Medici și în special despre Cosimo, patronul artelor. În Piazza de la Signioria, mi-a arătat replica după statuia cu David a lui Michelangelo și mi-a zis: “Vezi cum mâinile sale sunt mai lungi decât în realitate, astfel încât, privind de jos, să ai perspectiva normală. Michelangelo căuta perfecțiunea.” Mi-am dat seama că istoria Florenței devenise și a Melaniei.

După muzeu, Melania m-a dus la piața centrală San Lorenzo, o hală acoperită plină cu magazine mici cu delicatese. Acolo au magazinul un cuplu de români. Mihaela Rojișteanu (foto jos), o doamnă blondă cu ochi albaștri sclipitori ne-a întrebat imediat ce am intrat în magazin cu ce ne poate servi. Se găseau toate produsele românești importante, cum ar fi costiță afumată, borș sau ciocolată Poiana. Mihaela a venit cu soțul în Italia în jurul anului 2000 și au așteptat 3 ani până le-au ieșit actele. Au consultat un “commerciale” – adică un contabil – pentru a deschide o afacere. Au urmat un curs și, la scurt timp, au deschis primul magazin. Se înțeleg bine cu vecinii, dar spune că lumea încă se mai poartă uneori ciudat cu ei, pentru că sunt din “altă rasă”. Au o fată de 18 ani care vrea să devină psiholog, dar nu sunt siguri că e o slujbă cu perspective. Până una, alta, magazinul merge bine. Au clienţi mai ales de Crăciun, când fiecare român vrea să umple masa cu de toate. Înainte de plecare, Melania cumpără niște costiță, să facă o ciorbă de fasole “așa cum trebuie”.

Am trecut apoi pe la piața turistică de la Loggia del Mercato Nuovo, unde sub arcele de piatră sunt tarabe cu suvenire, şi pe lângă statuia unui porc mistreț pe care, dacă o atingi, se spune că te vei întoarce la Florența. Aici l-am găsit pe Florian Gugu, din Craiova, un tip blond foarte înalt, cu o statură amenințătoare, dar foarte blând de fel. Înainte să vină în Italia, era taximetrist în orașul de baștină. Zice că aici câștigă la fel ca un om de afaceri din România, dar are un program lejer, din moment ce vine la muncă în jur de 10, după ce își bea cafeaua. Stă aproape de piață cu un prieten care îi e și partener de afaceri. Are o prietenă româncă. “Femeile italience sunt complicate”, zice el. “Doar româncele se combină cu italieni, nu prea e invers”. Mihai pare relaxat la locul de muncă, stând de vorbă cu vecinii de stand și ducând o viață comfortabilă.

 

Colegul meu Andrea a stabilit apoi un interviu cu Gheorghe Leordean din Maramureș, fost candidat din partea Partidului Identitatea Românească pe listele partidului Italia dei Valori, la alegerile locale din Florența. Gheorghe ne-a invitat la sediul agenției lui de turism și intermediere. Ne-a descurajat intențiile de a vorbi despre politică și a sugerat să rămânem la subiectul migrație, pe care și-a scris teza de doctorat. Ne-a turuit într-un ritm demn de un tren Freccia Rossa cum a rămas în Italia datorită studiilor făcute la Universitatea din Siena și la cea din Firenze. O cale bună de a intra în societatea italiană. În timpul facultății, a avut o colegă foarte frumoasă pe care a întâlnit-o întâmplător în oraș, într-o seară când ea lucra ca promoteriță pentru țigări. A fost șocat că așa o femeie inteligentă și frumoasă avea un job pe care el îl considera degradant. În același timp, și-a dat seama că oamenii inteligenți și adaptabili nu se dau în lături de la nimic.

Tot felul de români intrau și ieșeau din biroul lui. O femeie a venit să-i trimită fiicei de acasă 500 de euro. Voia să îi trimită și soțului 50 de euro, dar s-a răzgândit și până la urmă i-a trimis 70, chiar dacă e șomer în țară și nu face nimic să iasă din situație. Un alt român care lucra la o firmă de curățenie a intrat în vorbă cu noi. Era nemulțumit că îi tăiaseră două ore din normă. După părerea lui, mulți români lucrează fără contract pentru că vor să câștige mai bine, dar nu se gândesc pe termen lung, la pensie. “Românii se cred mai tari decât sunt, nu mai știu de unde provin, în special femeile românce,” ne-a spus când a ieşit pe uşă.

Gheorghe Leordean crede că multe familii de români din Italia se confruntă cu problema lipsei unei educaţii adecvate pentru copiii lor. De aceea,  vrea să fondeze un after-school pentru copiii români, în cooperare cu autoritățile locale. În fiecare zi de muncă, maramureşanul ţine legătura cu oameni din România. El dă vina pe politicienii din țară pentru că nu s-au străduit destul ca să salveze economia. “Mulți români s-ar întoarce imediat în România dacă ar avea la ce”, spune Leordean.

***

Într-o dimineață, ieșeam din casa cu trei etaje în care am locuit pe durata șederii mele în Italia și aveam probleme cu deschisul ușii. O femeie îmbrăcată de casă a venit să mă ajute și m-a întrebat care era problema. Când i-am răspuns într-o italiană stricată, m-a întrebat de unde sunt. Era și ea din România și când i-am spus ce misiune aveam în Florența, mi-a zis că ea și soțul ei veniseră în Italia acum câțiva ani și își găsiseră cele mai de jos joburi, care i-au lăsat fără demnitate. A spus că nu își dorește acest „modo di vivere” pentru copiii ei, că nu ar vrea să trudească pentru acest peisaj.

***

Melania m-a purtat prin labirintul străzilor înguste din Florența, pline de turiști și de magazine destinate lor. Am ajuns la Marcel Zaharia, care avea un mic magazin cu suveniruri și bling-bling-uri. Avea un zâmbet american și un accent cald, moldovenesc. Venise să muncească în construcții, însă după câțiva ani a avut șansa să devină proprietar de magazin. Îi știa pe toții proprietarii magazinelor de pe stradă și era amabil cu toți. A spus că el și soția sa au încercat să se întoarcă în România. Începuseră chiar să-și construiască și o casă acolo, dar nu au putut supraviețui și s-au întors în Italia, unde le era mai ușor să facă bani. Problemele de sănătate ale copilului său l-au determinat și mai tare să rămână în Italia.

 

 

Imaginea antreprenorului român începuse să prindă contur în mintea mea. Românii se mândresc că pot găsi tot timpul o cale, că se descurcă. Acasă, unde nu erau obișnuiți să acționeze antreprenorial, și-ar fi găsit alte slujbe. Când apare ocazia, aleg independența. Când vremurile sunt mai bune, se întorc acasă cu această lecție și sădesc acolo spiritul antreprenorial. Asta ar putea da într-adevăr un boost economiei românești.

***

Povestea lui Marcel e destul de asemănătoare cu cea a lui Giovanni, adică a lui Ionel Sava din Vatra Dornei. Poate că Ionel a fost mai curajos sau a avut mai mult timp sau a fost antreprenorial. L-am cunoscut lângă un pod de pe râul Arno și ne-a dus la pensiunea lui, aflată într-o clădire veche dintre Palazzo Vecchio și Santa Croce. Ionel era destul de mândru de pereții vopsiți într-un portocaliu deschis și de mobila din lemn masiv cu care decorase locuința. Venise în Italia ca să lucreze în construcții și, împreună cu un asociat mai tânăr care avea acte, deschisese un hostel. Între timp, a ajuns să fie independent. Era foarte la curent cu ce se întâmpla acasă, pentru că mergea în România o dată pe lună. Avea o casă de oaspeți acolo care arsese, dar asta nu avea să-l oprească să găsească alte planuri de turism în țara natală. Se gândea și să importe uși în Italia, fabricate din lemn de Bucovina, regiunea în care se născuse. Giovanni vorbește pasional despre ce ar trebui să facă politicienii pentru românii din Florența. O numește pe o prietenă Mihaela „PSD”. El i-a sprijinit „pe ceilalți”, PDL, dar se săturase de ei.

Ionel a fost un contact sugerat de o prietenă care vizitase Florența ca turist pentru câteva zile. Ea și iubitul ei stătuseră în pensiunea lui și au avut ghinionul ca mașina să le fie ridicată de poliție. Cum nu mai aveau bani, Giovanni i-a găzduit gratis o noapte și i-a dus și într-un tur privat în Galeriile Uffizi. La sfârșitul vizitei, bărbatul ne-a sugerat să ne plimbăm prin Florența și să ne întâlnim cu alți români. Ne-am aventurat pe străzile înguste, iar ghidul nostru de moment ne-a arătat câteva restaurante în care lucrau români și chiar și o spălătorie deținută de o româncă. Îmi puteam face reportajul doar cu oamenii cu care mi-a făcut cunoștință acest bărbat. Era luminos și cald, iar oamenii se purtau la fel cu el. El singur avea puterea de a crea o comunitate în jurul său.

Seara, când i-am întâlnit pe amicii prietenului meu jurnalist Andrea, am vorbit despre cel mai celebru român din Florența, Adrian Mutu, care jucase cinci la Fiorentina. Erau amuzați, dar ușor înverșunați împotriva fotbalistului care obișnuia să înscrie multe goluri pentru ehipa sa, dar și să petreacă din greu. Al doilea lucru care a reieșit din discuția cu amicii italieni a fost că fiecare avea o bunică de care avea grijă o badanta româncă.

 

 

Imigranții români care vin dintr-un mediu mai educat se descurcă mai bine, mi-a spus Andrea Senp, funcționar la consulatul român din Florența. El spune că Toscana nu e un loc bun pentru mobilitate, mai ales pentru cei din clasele de jos.

În Florența se află aproape 7.000 de români, adică 2% din populația orașului. Venirile lor și-au atins apogeul în 2011, spune Seno. Întreaga regiune a Toscanei găzduiește 70.000 de români, dintre care aproape 60% sunt femei, pentru că ele își găsesc mai ușor de muncă ca colf – menajere sau ca badanti – îngrijitoare de oameni în vârstă.

 

Melania a fost intrigată când i-am spus că îl voi vizita pe preotul bisericii ortodoxe locale. Ea fusese apropiată de acea comunitate, dar mi-a spus că preotul ar fi trebuit să facă mai mult pentru a-i uni pe oameni, așa cum o fac cei din alte orașe, cum ar fi Arezzo, unde comunitatea românească este puternică tocmai din această privință.

Eu și Andrea urcăm un deal pe partea cealaltă a râului Arno pentru a ajunge la o clădire medievală ce găzduiește biserica ortodoxă română. Ajungem fără răsuflare și intrăm înăuntru, unde este cald iar ventilatoarele abia mișcă aerul. Femeile au basmale pe cap, așa cum e obiceiul acasă, mai ales la țară. Pe o masă sunt dulciurile care obișnuiesc să fie servite comunității pentru pomenirea morților. Printre ele sunt sticle de vin italian din Toscana și brioșe locale. Pentru mine, aceasta este imaginea cheie a integrării românilor în Italia.

După slujbă, îl cunoaștem pe Ionuț Coman, preotul, care ne spune că sunt multe de făcut pentru a aduce cultura românească în Italia, mai ales pe clasicii literaturii, care să fie traduși în italiană. M-am întrebat cu voce tare de ce i-ar interesa pe italieni de clasicii români prăfuiți. Preotul mi-a spus că trebuie să facă asta pentru copiii români care nu mai vorbesc română, ci italiană, pentru a-i păstra în contact cu cultura regiunii lor.

 

 

***

Melania ne-a invitat la cină la ea acasă, la periferia Florenței. Am cumpărat o sticlă de Chianti și ne-am dus în locuinţa ei mică dar cochetă, cu vedere spre parc. Ea pregătea paste Carbonara, pe care învăţase să le facă pentru prietenii ei italieni. Se împrietenise cu ei după ce hrănise nişte pisici vagaboande care cutreierau zona, oamenii fiind impresionaţi de acel gest.

Melania vorbea italiană cu Lara, fiica ei, şi şi-a motivat alegerea spunând că „ea trebuie să vorbească italiană corect pentru că am ales să trăiască aici, unde are de toate. Limba română e pe locul doi. Poate s-o prindă din urmă în două săptămâni, dacă mergem în România”. În casă l-am găsit şi pe Alex, nepotul ei, care avea grijă de Lara în timp ce Melania era la muncă. El nu vorbea încă italiană, dar se mai uita la meciuri de fotbal în speranţa că se va prinde ceva de el. Melania a spus pe un ton blând că băiatul poate să rămână acolo dacă vrea, poate să-şi găsească şi de lucru.

De fapt, atunci am aflat că Melania a avut marea ocazie de a se integra în comunitate în timpul cursurilor prenatale. Atunci a cunoscut alte mame de naţionalităţi diferite. Şi-au consolidat relaţia după ce au născut, în timp ce-şi plimbau copiii cu căruciorul în parc. Melania e destul de mândră de realizarea ei şi spune că se consideră mai deschisă decât alte românce, care preferă să stea împreună decât să se amestece. La polul opus ei era un cuplu de albanezi care locuia la parter. Era uimită că soţia nu avea voie nici măcar să părăsească casa, iar la un moment dat a dispărut, probabil înapoi în Albania la rudele ei, fără să-şi ia rămas bun.

După ce am terminat masa delicioasă, Melania ne-a servit cu afinată. Ne-am ameţit un pic şi am început să vorbim cu entuziasm despre tot. L-am adus în discuţie şi pe soţul ei, care se întorsese cu ceva timp în urmă în România. Melania spune că nu se simţise acasă acolo. Cea mai bună perioadă pe care o avusese bărbatul a fost când a lucrat voluntar la Misericordia, un serviciu local de ambulanţă şi una dintre cele mai vechi fundaţii caritabile din lume.

Melania ne-a condus la autobuz şi, înainte să-şi ia rămas bun, ne-a spus amuzată că se simţea atât de acasă acolo, că ştia tot ce se întâmplă în cartier, la fel ca femeile bătrâne de acasă, fie că era vorba de o înmormântare sau de o nuntă.

Lungul drum înapoi spre casă m-a dus printr-un hostel din Bologna, unde am întâlnit un alt suflet frumos care vorbea română, o tânără care se numea Alina. Am întrebat-o cum de vorbea română, era româncă? Mi-a răspuns că nu, spre marea mea neîncredere. Apoi mi-a spus imediat că era din Moldova. Acolo nu puteam face diferenţa între români şi moldoveni. Mi-a spus că viaţa era grea atât pentru italieni, cât şi pentru români, din cauza crizei financiare. Criza financiară a adus imigranţi în Italia, iar criza financiară a fost generată de lăcomia civilizaţiei occidentale, care nu vrea decât să consume. Acest tip de discurs m-a impresionat venind de la un angajat de hostel. M-am gândit că, cu o asemenea mamă, copiii ar avea cu siguranţă un început bun în viaţă şi ar fi mai buni decât generaţiile anterioare.

După ce am vorbit cu atât de mulţi oameni, am ajuns acasă gândindu-mă că totul are de-a face cu supravieţuirea celui mai bun, indiferent de identitatea naţională. Identitatea naţională ne ţine legaţi şi uneori ne împiedică să obţinem ce e mai bun dintr-o situaţie. Când cineva începe o viaţă nouă, o viaţă integrată în altă identitate naţională, există întotdeauna pericolul să devină prea cameleonic, să se piardă pe sine. Dar din moment ce identitatea naţională este croită din gusturi şi emoţii şi cultură, ceva va rămâne chiar şi în minţile copiilor născuţi pe alte meleaguri în speranţa unei vieţi mai bune. Ceva ca gustul ciorbei cu fasole şi costiţă sau un cântec popular trist.