“Cum am rezistat prin agricultură în timpul războaielor, la fel trebuie să rezistăm acum, în epoca reglementărilor”

Pe Niels Stokholm l-am cunoscut chiar în urmă cu o săptămână, la Tulcea, unde a fost invitat la Festivalul Pelicam, ca protagonist al documentarului Good Things Await (Lucrurile bune se lasă aşteptate). Niels are 84 de ani şi a venit tocmai din Danemarca pentru a duce mai departe epopeea lui despre o nouă filosofie a cultivării hranei: mai etic, mai generos, mai aproape de natură şi de principii îngropate în goana industrială a dezvoltării.

Interviu de Andra Matzal

Dacă l-aş prezenta doar ca fermier, i-aş face o mare nedreptate. Fiindcă Niels e o specie de înţelept, la rândul ei ameninţată. Bine înfipt cu picioarele în pământ, cu mâini puternice şi sigure, cu mintea ageră, gata să călătorescă în orice punct al hărţii pe care a desenat-o în peste opt decenii de viaţă, te priveşte fix în ochi şi, de sub barba albă şi lungă, se ridică poveşti nesfârşite care leagă barajele din Bangladesh, de câmpiile Danemarcei.

Când ne-am întâlnit în holul unui hotel cu aer optzecist din Tulcea, domnul Stokholm avea faţa senină şi, cu o voce blândă, mi-a spus: “Acum sunt liniştit. Ştiu că vacile s-au întors de la păscut şi în curând vor fi mulse. O parte din minte se află la fermă, dar acum că le ştiu în siguranţă, pot fi prezent aici, cu cealaltă parte – cea conştientă.” Şi-a dedicat ultimii 40 de ani din viaţă fermei Thorshøjgård, singura fermă din Danemarca unde animalele trăiesc după propriile instincte. La Thorshøjgård, a început încă din prima zi să pună în practică principiile agriculturii biodinamice, o metodă de agricultură organică fondată de Rudolf Steiner, care îmbină elemente de spiritualitate, etică, astronomie şi agricultură, pentru a urmări întrepătrunderea tuturor formelor pe care le îmbracă natura. De la creaturile microscopice, ascunse în pământ, până la plante, animale, oameni şi corpuri cereşti îndepărtate, agricultura biodinamică urmăreşte să integreze, într-o viziune holistică, toate verigile lanţului natural. Iar dacă până nu demult, practicile lui Stokholm erau constant în vizorul autorităţilor, atente mai degrabă la birocraţia reglementărilor şi “propovăduitoare” ale uniformităţii, în ultimii ani, ferma danezului a devenit un model prin care guvernul propune acum revenirea întregii ţări la agricultura naturală. Hrana cultivată la ferma lui Niels, precum şi carnea vitelor pe care le creşte, o specie tradiţională daneză aproape dispărută cu câteva decenii în urmă, ajunge azi într-unele din cele mai apreciate restaurante din lume, inclusiv la Noma, în Copenhaga, considerat ani la rând cel mai bun restaurant din lume.

Good Things Await, documentarul care urmăreşte cu empatie şi răbdare, felul în care Niels Stokholm şi soţia lui au pus pe picioare o fermă şi o filosofie a hranei care, la prima verede, ar fi părut utopice, a câştigat Marele Premiu Pelicam. Înainte ca fermierul-înţelept să afle acest lucru, am povestit pe îndelete despre buruieni, rădăcini de plante şi de vieţi, despre birocraţie şi spiritualitate.

Good Things Await Trailer from Danish Documentary on Vimeo.

În filmul despre dvs., vorbiţi mult despre cât de importantă este relaţia cu natura, cu tot ce implică ea: de la râme, la planete. Care este prima dvs. amintire legată de natură?

N.S.: Îmi amintesc naşterea surorii mele, când eu aveam doi ani şi jumătate. Mă aflam în grădină cu doica mea, unde ne jucam, în timp ce mama mea era în travaliu în casă. După naştere, m-au chemat înăuntru şi îmi amintesc sau cred că-mi amintesc, fiindcă mi s-a povestit de atâtea ori acest moment, că am spus prima mea propoziţie mai lungă: „Ce surioară frumoasă am!”. Şi îmi mai amintesc că, duminica, plecam cu părinţii noştri la plimbări în natură. Mama şi tata mergeau pe biciclete, iar noi, copiii, pe scăunele ataşate, ne duceam la plajă sau la pădure, unde ne jucam, culegeam flori, câte şi mai câte – un mic colţ de paradis.

Proveniţi dintr-o familie de agricultori?

Tatăl meu a fost fiu de fermier, dar dintre toţi fraţii şi surorile lui, a ales să devină profesor, urmând modelul unui frate mai mare. Imediat cum şi-a terminat studiile, după Primul Război Mondial, a mers să predea într-o zonă a Danemarcei proaspăt recuperată de la Germania, unde erau doar foarte puţini profesori danezi – aproape toţi erau germani. Fratele cel mare al tatălui meu a emigrat în SUA, de unde nu a mai putut reveni în Danemarca, aşa că după Al Doilea Război Mondial, m-am dus la el să-i povestesc despre familia noastră. I-am pus să asculte benzi cu tatăl meu cântând la pian, i-am arătat fotografii cu noi şi îmi amintesc perfect un moment extrem de puternic, în care a început să plângă: „Toată viaţa mea e pierdută,” mi-a spus atunci, după atâţia ani departe de casă.

Chiar dacă bunicul dvs. a fost fermier, pentru dvs. agricultura n-a fost prima oprire. Ce aţi studiat înainte să vă întoarceţi la natură?

Şansa mea a fost să mă nasc în această familie şi să întâlnesc, în casa părinţilor mei, oameni extraordinari care m-au influenţat. Unul dintre ei era profesor de geologie care, după ce a fost în Islanda, în 1947 şi a fotografiat erupţia vulcanului Hekla, pe care europenii l-au botezat „Poarta spre iad,” a venit şi mi-a arătat imaginile. Adolescent fiind, am căpătat un mare interes pentru geologie şi geografie, aşa că am ajuns să aprofundez ştiinţele exacte, alături de profesori foarte dedicaţi. Am studiat la Universitatea Politehnică din Copenhaga, unde m-am specializat în construcţia de fundaţii pentru poduri mari şi baraje.

Am ajuns să lucrez pentru o companie canadiană, prin care am călătorit în multe colţuri ale lumii, construind poduri uriaşe şi baraje, căpătând totodată cunoaştere despre felurile diferite în care oamenii trăiesc unii cu alţii, dar şi despre structura solului. Am lucrat în Italia, în Franţa, Danemarca şi Suedia, în Bangladesh, în Pakistan şi multe alte locuri. Mai târziu, am ales să revin la Universitatea Politehnică din Copenhaga, de data asta ca profesor, după ce compania canadiană mi-a propus să devin co-proprietar. Mi-am dat seama atunci că nu voiam să fiu responsabil pentru dezvoltarea unei companii străine şi că Danemarca avea multe lucruri valoroase de oferit pentru copiii mei. Aşa am ajuns să revăd cum se transformaseră fermele daneze pe care le lăsasem în urmă în anii ’50 – agricultura industrială acaparase aproape tot, iar fermierii nu mai vorbeau cu pasiune despre munca lor, ci despre greutăţile pe care le întâmpinau zi de zi. Cu toţii aveau nevoie de bani pentru a cumpăra utilaje mari, ca să facă faţă marilor competitori, iar tristeţea lor m-a convins să mă dedic agriculturii. Lucrând în construcţii, am avut ocazia să fac ceva activ pentru umanitate, iar apoi, prin agricultură, am ocazia să fac ceva activ pentru natură, cu toate creaturile ei.

Încă de la bun început aţi aplicat principiile agriculturii biodinamice?

În 1975, am cumpărat ferma Thorshøjgård, care se afla pe un sol foarte sărac, pentru că voiam să arăt că, şi în astfel de condiţii, revenirea de la agricultura industrială la cea naturală este posibilă cu succes. Când am început, nu ştiam că această fermă va juca un rol aşa de important în Danemarca, dar din fericire, în ultimii zece ani, au început să apară rezultate peste aşteptările mele, iar danezii au început să înţeleagă că e timpul să şi ofere ceva naturii în schimb, nu doar să ia de la natură. În acest moment, lumea e dominată de o viziune în care agricultura înseamnă doar satisfacerea unor nevoi egoiste, tipică pentru un mod de viaţă egoist. După părerea mea, e timpul să ne deşteptăm şi să oferim la rândul nostru ceva pentru tot ceea ce am primit, mai ales că, după cum ne arată ştiinţa, totul în lumea noastră este conectat. În experienţa mea de la fermă, am avut nenumărate ocazii să observ aceste conexiuni: cum insectele, solul, plantele, animalele şi noi, oamenii, trăim într-o simbioză.

Când am început să fac agricultură, în Danemarca nu exista practica biodinamică, bazată pe învăţături ale lui Rudolf Steiner. În anii ’20, un grup de studenţi l-a întrebat pe Steiner ce părere are despre fertilizatorii chimici, iar ca răspuns el a ţinut în 1924 mai multe prelegeri despre propria viziune asupra agriculturii. Rugămintea lui Steiner a fost ca aceste prelegeri să nu fie făcute publice decât după 50 de ani de la moartea lui, când umanitatea va fi evoluat suficient cât să le poată înţelege principiile. Chiar 1975, s-au tradus şi publicat aceste prelegeri, pe care le-am aprofundat şi am mers să discut despre ele cu alţi fermieri danezi, individual.

Un lucru izbitor în Good Things Await este faptul că trataţi toate creaturile ca fiind egale, indiferent dacă vorbiţi despre râme sau despre vaci. 

Cum în Danemarca şi peste tot în lume au dispărut şi dispar nenumărate specii, mare parte din munca mea se concentrează pe încurajarea biodiversităţii. Universitatea din Copenhaga a venit la ferma mea, pentru a număra speciile de plante care trăiesc pe metru pătrat. La prima măsurătoare, au găsit 6-8 specii, pe lângă culturile de cereale, iar după zece ani au numărat 14-15 specii pe aceeaşi suprafaţă – acum, la cea mai recentă vizită, au descoperit 35 de specii de plante diferite pe câmpurile mele. Aceasta este cea mai ridicată rată de biodiversitate la o fermă daneză.

Filmul prezintă momente foarte dramatice, în care autorităţile guvernamentale vor să vă tragă la răspundere pentru faptul că vă abateţi, într-un stil personal, de la reglementările agriculturii organice. 

După mine, cea mai importantă este libertatea individuală pe care trebuie să ne-o exersăm şi în relaţie cu natura şi cu felul în care ne producem hrana, indiferent ce ne spun oficialii şi reglementările. Eu nu le spun oamenilor să facă întocmai cum fac eu: în acest moment, am aflat că este bine să procedez într-un anume fel, dar mâine sau la anul cunoştinţele se pot schimba şi trebuie să înţelegem această muncă drept un proces. De fiecare dată când primesc oaspeţi şi cursanţi la fermă, le spun tuturor că fiecare dintre noi trebuie să-şi găsească pe cont propriu un rol activ în natură, după propriile observaţii, intuiţii şi obiceiuri. De asemenea, acest lucru este valabil şi la nivel social: fiecare dintre noi putem găsi căi diferite de a ne ajuta vecinul, în funţie de cum suntem construiţi, ce nevoi şi ce mijloace avem la dispoziţie. Atunci când văd cum vacile mele zburdă vesele, bucurându-se de libertate, vreau să transmit mai departe această bucurie, izvorâtă din libertatea mea de a oferi libertate vacilor. Un alt lucru important este ca, în crearea propriei filosofii, să ne activăm toate simţurile – de la miros, la văz, la auz, la pipăit – şi să le punem în slujba unei cunoaşteri mai adânci. Mulţi dintre cei care vin la ferma mea spun „Nu ştiu de ce, dar mă simt incredibil de bine aici.” Le răspund mereu că nici nu e nevoie să caute explicaţia, ci că e important să se bucure de experienţa lor senzorială. Ca să te bucuri însă de natură, e nevoie să-i înveţi limba şi să-i înţelegi mesajul – la fel ca în povestea Clopotul, a lui Hans Christian Andersen.

Să înţeleg că, în filosofia biodinamică, nu există conceptul de dăunători, aşa cum este el înţeles în agricultura industrială, şi că nu vă angajaţi în combaterea lor cu unele violente, fie ele chimice sau fizice?

La un moment dat, a pătruns în Danemarca un melc din Peninsula Iberică şi, fiindcă nu aparţinea ecosistemului local, a început să mănânce toate recoltele, iar oamenii nu aveau cum să-l combată şi nicio altă specie locală nu-l recunoştea, ca să-l consume. Fermierii au început să folosească cantităţi uriaşe de pesticide, dar oamenii au înţeles că nu e atitudinea corectă. Acest melc a reapărut după câţiva ani, dar într-o formă adaptată: îşi schimbase culoarea, hrana şi intrase în lanţul trofic, având parte de prădători specifici. A fost însă nevoie de 25 de ani ca această specie să nu mai fie considerat dăunătoare. La fel şi în cazul buruienilor, de fiecare dată când stau la poveşti cu alţi fermieri, îi întreb de ce cred că trebuie să poarte o „bătălie” împotriva lor – rolul lor este să fertilizeze solul, iar pentru a înţelege de ce apar trebuie să ştii cum funcţionează simbioza.

O componentă puternică a agriculturii diodinamice este spiritualitatea. Nu strâmbă din nas fermierii sau politicienii cu care lucraţi, atunci când le spuneţi, de pildă, că gâzele au o forţă spirituală?

Cei mai mulţi danezi sunt educaţi, mai ales în şcoală, în spirit laic, şi încurajaţi să devină individualişti şi materialişti, şi totodată să renunţe la credinţe de orice fel. În ultimii 20 de ani, tinerii din Danemarca au ajuns să deteste cuvântul „spiritualitate”. Tocmai de aceea, trebuie să fiu foarte atent când vorbesc cu studenţi, cu cercetători sau cu alţi fermieri despre principiile pe care le urmez prin felul în care practic agricultura. În prelegerile mele, folosesc numai elemente care pot fi demonstrate ştiinţific, pentru ca ei să poată accepta ceea ce fac şi să poată înţelege adevărul ştiinţific din spatele tipului de agricultură pe care îl propun.

Ferma dvs. a devenit în ultimii ani un model de bună practică pentru agricultura organică, tocmai fiindcă demonstrează că poate obţine la fel de multă hrană, poate chiar mai multă – ca să nu punem la socoteală calitatea – decât agricultura industrială. În ce stadiu se află relaţia dvs. cu autorităţile?

Acum, Danemarca a inclus agricultura foarte puternic pe agenda politică. Partidele de stânga susţin că toată ţara ar trebui să treacă la agricultura organică şi mulţi politicieni vin la ferma mea pentru a înţelege ce fac şi cum poate acest model contribui la redescoperirea agriculturii naturale. Partidul Laburist, de pildă, m-a rugat să fac parte dintr-o campanie despre agricultura organică, prin care îşi afirmă susţinerea faţă de felul în care eu aleg să concep agricultura. Am avut numeroase întâlniri cu ministrul Agriculturii şi de curând am primit din partea guvernului o finanţare de 10 milioane de euro pentru a dezvolta ferma biodinamică. Până să ajung la aceste rezultate, am avut parte de lungi lupte cu autorităţile, care nu acceptau întru totul metodele mele. Şi deşi lucrurile se schimbă în această direcţie, nu sunt de acord ca schimbarea să fie făcută uniform, cu forţa, pentru toate fermele – fiecare individ ar trebui să aibă libertatea de-şi alege propria cale.

În urmă cu un secol, mare parte din hrana oamenilor, cel puţin la ţară, era ceea ce numim azi “hrană organică.” Astăzi, preţurile pentru alimente organice pot fi prohibitive. Nu vi se pare un paradox că ajungem să reinventăm apa caldă, dar pe bani mai mulţi?

E foarte important să gândim în perspectivă; tocmai de aceea, şi în documentar spun că lucrurile bune se lasă aşteptate. Întâlnesc din ce în ce mai mulţi oameni care îşi doresc să le ofere copiilor lor hrană naturală şi sănătoasă, iar pentru asta sunt dispuşi să-şi regândească priorităţile. Nu mai călătoresc la fel de mult ca înainte, renunţă să-şi mai cumpere o a doua maşină şi alte lucruri scumpe, doar pentru a avea parte de hrană sănătoasă. Primul pas pentru aceste alegeri este să-ţi aminteşti sau să descoperi gustul adevărat al hranei: cei mai în vârstă îmi spun că morcovii mei le amintesc de gustul copilăriei, iar tinerii, care nu l-au cunoscut niciodată, încep să înţeleagă diferenţele şi de ce e mai bine să acorde atenţie hranei.

Deşi aveţi o relaţie extrem de specială cu animalele pe care le creşteţi, acestea sunt, în cele din urmă sacrificate. Cum împăcaţi aceste două aspecte?

Mulţi reprezentanţi ai mişcării vegane m-au criticat violent pentru faptul că ucidem animalele, iar soluţia mea a fost să-i invit pe cei care doresc să participe la ceremonia de sacrificare a vacilor, pentru a vedea că, dacă este făcută după anumite principii şi reguli, este o experienţă poate fi firesc acceptată. La cerere, primim uneori la fermă persoane care vor să asiste la aceste ceremonii, numai dacă îndeplinesc câteva condiţii: trebuie să aibă peste 20 de ani şi să fie destul de puternice pentru acest prag – iar de acest lucru îmi pot da seama în urma unei discuţii individuale. Sunt convins că felul în care eu aleg să fie sacrificate animalele constituie o experienţă pe care fiecare individ o poate traversa într-un mod pozitiv.

Mai mult, în regiunea de unde vin, trăiesc mulţi fermieri bogaţi, care au cai sau vite. Una dintre aceste familii, care avea un cal ajuns la bătrâneţe, a dorit să fie alături de animalul lor în ultimele clipe, aşa că au mers alături de el la abator, unde urma să fie sacrificat. Au asistat la acest moment şi au fost realmente îngroziţi să vadă suferinţa calului înainte de moarte. Aşa că au cerut autorităţilor daneze să găsească o altă cale prin care aceste animale să fie sacrificate, indiferent de costuri. Astfel, s-a ajuns la soluţia prin care un veterinar să vină în teren şi să elimine animalul de la distanţă, când acesta nu este atent, pentru a-i minimiza suferinţa. Procedura este destul de costisitoare, fiindcă veterinarul trebuie să se deplaseze şi, în aceeaşi zi, animalul să fie transportat cu maşina la abator. Am aflat despre această metodă şi am cerut ca acelaşi lucru să fie făcut cu vacile şi le-am cerut clienţilor mei să acopere, pe lângă preţul cărnii, costurile pentru un astfel de sacrificiu mai puţin traumatic pentru animal. Clienţii au fost de acord să plătească aceste cheltuieli, pentru ca animalele să fie sacrificate la ferma unde au crescut, din raţiuni etice.

În România, familiile tradiţionale, cu precădere din mediul rural, îşi sacrifică singure porcii sau mieii pentru sărbătorile religioase, iar la unele dintre ele participă şi copii. 

În Danemarca trăiesc mulţi imigranţi sau refugiaţi cu alte obiceiuri, iar unii dintre ei vin la fermă pentru a cumpăra un porc sau o oaie, pe care să le sacrifice în familie, potrivit propriilor religii. Pe fiecare dintre ei îi rog să-mi explice motivaţiile şi, dacă avem vederi complementare, îi invit la fermă, alături de familie, unde să participe la sacrificiile rituale. După mai multe astfel de exemple, guvernul danez a decis să permită sacrificarea animalelor în scopuri religioase. De fiecare dată când am participat la astfel de sacrificii la ferma mea, m-a impresionat atmosfera paşnică şi firească, aşa că pot înţelege de ce unii oameni aleg să-şi sacrifice animalele în familie.

Care ar fi câteva principii pe care le consideraţi esenţiale pentru a vă păstra forţa vitală şi echilibrul, chiar şi când aveţi de dus bătălii?

E greu de spus care sunt aceste principii, însă un lucru absolut important este deschiderea de a trăi fiecare zi, în diversitatea şi unicitatea ei. Nicio zi nu seamănă cu alta, dar pentru a înţelege cu adevărat acest lucru, trebuie să fim prezenţi, nu agăţaţi de viitor. Îi ajunge zilei de azi propriile griji. Un lucru care mă călăuzeşte în viaţă este senzaţia că sunt în permanenţă observat – la fel cum văd că vacile mele se simt în siguranţă, ştiind că sunt observate de mine. Iar această încredere îmi dă forţa să fiu aşa cum sunt şi să fac ceea ce fac.

Care ar fi una dintre concluziile la care aţi ajuns despre evoluţia societăţii, după mai bine de opt decenii de viaţă?

Trăim într-o lume dualistă: cu cât lucrurile bune devin şi mai bune, cu atât lucrurile rele devin şi mai rele. Iar pe măsură ce oamenii încearcă să facă bine, alţi oameni sunt tentaţi să facă un rău şi mai mare. Trebuie să avem încredere în faptul că misiunea răului este să facă binele din ce în ce mai bine.

Puteţi citi şi:

Ţăranii alternativi care pot hrăni lumea