Prima oră de teatru. Am intrat în cămăruță și am analizat dintr-o privire oamenii din ea: patru-cinci fete și tot cam atâția băieți. Toți cu o energie nebună, vorbeau tare, râdeau mult. Parcă, parcă m-aș fi băgat și eu în gașcă, să stau și eu tolănită pe un puf, sau înghesuită pe canapea lângă ceilalți, nu așa rigidă, și să râd cu poftă, dar asta era așa de complicat și oricum urma să începem. Nu mai bine mă duc eu într-un colțisor și mă prefac că am ceva interesant de făcut pe telefon? O strategie care a dat greş, pentru că o colegă m-a și întrebat: „Eşti supărată? De ce stai singură?”. E de ajuns o întrebare pentru ca atenția multora să fie îndreptată spre mine. Noroc că a apărut Amatis, profu’, pregătit să începem.
de Bianca Brişan, elevă în clasa a XII-a la Colegiul „Mihai Viteazul” din Bucureşti (articol publicat iniţial pe site-ul proiectului nostru “Jurnalist în curtea şcolii”)
Trecem la strategia doi. Acum secretul e să nu ieși în evidență: să nu faci prea mult, nici prea puțin, nici prea bine, dar nici rău. Cu strategia asta mi-a mers acceptabil în prima oră. Am făcut exerciții de respirație și de pronunție. Am învățat să respirăm adânc și să ducem aerul inspirat până în abdomen, pentru a putea rosti dintr-o singură suflare tot șirul de interjecții pentru dicție: „cra cre cri cro cru cra cri”, din care schimbam prima consoană şi o înlocuiam cu următoarea. Ne-am ascuțit vocile mai ceva ca lupul la fierar, iar eu am reușit să rămân pe cât se poate de camuflată până la finalul zilei. Chiar şi aşa, după prima oră de teatru am ajuns acasă frântă de oboseala aia mişto pe care o simţi după o zi plină.
Săptămâna următoare însă, ceva parcă a început să se miște. Amatis ne-a provocat cu un exercițiu de spontaneitate. Jocul era așa: doi oameni începeau un scenariu până când erau întreupţi și unul dintre ei era înlocuit cu un altul, care trebuia să schimbe registrul poveștii. Regulile au fost spuse, curajoșii s-au ridicat în picioare, iar eu mi-am luat bineînțeles locul cât mai în spate, în așteptare. Prinsă de farmecul jocului și de atmosfera degajată, mi-am dat apoi seama că așteptam de fapt să fiu numită, să mă strecor și eu puțin în joc. Şi așa a și fost. Am inventat repede un rol pe care l-am executat, îmi închipui, destul de stângaci şi gata.
Îmi propusesem să fiu amuzantă și îmi amintesc că parcă chiar am auzit niște râsete. Aşteptam să îmi spună cineva cât de nașpa a fost performance-ul meu, dar nu s-a întâmplat. O colegă chiar s-a întors către mine și mi-a zâmbit. Asta m-a pus puțin în încurcătură. Traduceam acel zâmbet ca pe o evaluare pozitivă a interpretării mele şi nu prea îmi venea a crede așa ceva. După ce m-am întors la locul meu din spate, am început să analizez fiecare mișcare pe care o făcusem, ce am spus, unde și cum m-am uitat și mi-am dat seama că nu fusese bine chiar deloc. Nu aveam încredere în mine și încercam să mă conving de acest lucru, iar cu cât stăteam mai mult, cu atât deveneam mai rușinată și mai voiam parcă o șansă să fac din nou ceva, mai mișto.
A treia oră de teatru a fost cea în care am lăsat toată garda jos. Ştiam că dacă o dădeam în bară, nu era un capăt de țară și, în același timp, mă încânta ideea de a mă autoprovoca, punându-mă în roluri cât se poate de diferite: de la soțul gelos, până la coafeza enervantă. Am tânjit foarte puțin înainte să îmi fac curaj și să mă ridic de una singură să intru în joc. Apoi am făcut-o din nou și din nou. O dată nu am putut să îmi ascund zâmbetul, pentru că mă amuza replica partenerului de joc, o dată m-am blocat, neștiind cum să mă adaptez unei schimbări bruște pe care jocul mi-o dicta, dar a treia oară parcă am nimerit-o. După aceea nici nu a mai contat așa de mult. În drum spre casă, în metrou, am început să zâmbesc și mă simțeam tare bine.
Frica de ridicol e o barieră pe care ne-o punem de mici, când mama îţi spune, mai în glumă, mai în serios, să stai locului când vin musafiri în vizită. Ţi se impune să nu faci nimic prostesc, așa că cea mai sigură variantă este să nu faci nimic. Punct. Mama e fericită. Tu ești fericit. Apoi ajungi la școală, unde învățătoarea îți spune că nu poți să desenezi o floare cu tulpină albastră, că nu e frumos să ai tăieturi în caiet, că nu ai voie să greșești şi nici să pui întrebări „stupide”, iar tu te conformezi. La școală afli că „Omul învață din greșeli” și că „A greși e omeneşte”, dar tot la școală înveți că aceste greșeli valorează fiecare câte un punct din notă. Înveți că e OK să ai o abordare diferită, creativă a unei poezii, dar şi că această abordare trebuie să fie menționată în cel puțin o carte. Înveți că „În opinia mea” e doar o formulare seacă ce trebuie bifată în structura unui eseu.
Pe astfel de principii ridicole e clădit sistemul clasic de învăţământ, care alimentează teama de ridicol. Profesoarele noastre de engleză din liceu au fost cele care ne-au scos pe mine și pe colegii mei din dogmele învățământului clasic. Ne puneau în situații în care nu ne regăseam la nicio altă oră. Ne cereau părerea, și nu pentru a o valida sau discredita, ci pentru a dezbate idei împreună. După primii ani de liceu, știam deja că ceva nu era bine la felul în care primim educația. Frustrarea era la ordinea zilei, însă totul se oprea aici, nu mergeam mai departe.
Citiţi restul articolului pe “Jurnalist în curtea şcolii”.
Citiţi şi: