Cum am depășit fobia de mâncare sănătoasă, cu ajutorul psihanalistului

12

Pe drum spre casă am cumpărat un ardei gras şi, fără să mă descalţ m-am dus la chiuvetă, l-am curăţat, l-am spălat, l-am feliat şi, în picioare, am muşcat dintr-o felie. A fost prima dată când am gustat un ardei gras, după 27 de ani fără legume şi brânză. Un experiment lung, pe care nici nu ştiam că îl fac, dar care s-a terminat pe canapeaua psihologului.

 

sigmund-freud

de Roxana Bucată

 

El a rezolvat misterul – după părerea lui, când eram foarte mică, mi-am propus singură să nu mănânc anumite alimente, aleatoriu alese, ca să îi atrag atenţia mamei şi să fiu mai specială decât surorile mele. Când ăsta a devenit un obicei, nici nu mai ştiam că eu mi l-am impus, așa că am crezut toată viaţa că eu nu pot mânca roşii, castraveţi, dovlecei, brânză, smântână, murături şi multe, multe altele.

Mama făcea mereu mâncare specială pentru mine. În oala care îmi era destinată nu aveau ce căuta legume, condimente, brânzeturi ori sosuri. Dieta mea consta, în mare parte, în carne, ouă, orez, cartofi. Dacă mâncam carne din ciorbă, aceasta trebuia trecută, mai întâi, sub un jet de apă pentru a se “curăţa” de urmele de pătrunjel, roşii, ceapă şi altele. Mâncarea mea nu trebuia să se atingă de ceva ce era pe “lista neagră”, era exclus să tai pâinea cu un cuţit cu care a fost tăiată brânza, de exemplu, dacă acesta nu a fost temeinic spălat între timp. Acasă era mai simplu, pentru că toată familia s-a obişnuit cu ciudăţeniile mele, dar aveam probleme serioase în vizită la rude sau la aniversările colegilor de şcoală care aveau loc acasă la ei, cu mâncare gătită de mamele lor. Pentru că niciodată nu puteam fi sigură că mâncarea oferită nu se atinsese, până să ajungă pe masă, de brânză, roşii, vinete, mazăre, murături, sosuri şi altele, nu puteam să îmi asum riscul să mănânc, deşi era un aliment de pe lista celor permise. Aşa că refuzam orice. Bineînţeles, asta mi-a atras renumele de sclifosită şi mama a îndurat multe atenţionări din partea rudelor. “Da, ce să-i fac, să o las să moară de foame?”, răspundea mama când era sfătuită să nu îmi mai facă mofturile.

Bunica, pe de altă parte,  s-a decis să “dea milităria jos din pod” şi a încercat să mă aducă pe drumul cel bun. A gătit fasole verde –  asta era pe lista neagră – şi mi-a zis că nu face altceva până nu mănânc. În a treia zi de foamete, s-a îndurat să îmi facă nişte ouă ochiuri.

Prin clasa a patra, am fost într-o tabără de zece zile, de unde m-am întors piele şi os. Bineînțeles, n-am avut ce să mănânc în tabăra din mijlocul pădurii, unde singurele surse de hrană erau cantina şi o tarabă unde se vindeau doar snacksuri cu alune şi Cola. Am intrat în prima zi la cantină, dar oalele imense în care era mâncarea m-au descurajat din start – eu nu mâncam niciodată din aşa ceva. Am făcut stânga-mprejur şi m-am oprit la taraba cu snacksuri cu alune şi Cola – prânzul meu din fiecare zi. Spre sfârşitul taberei, foamea devenise cam dureroasă şi noaptea visam carne curată, dar n-a contat. Evident, nu m-a mai lăsat mama să plec mai mult de două zile de acasă, până la liceu.

Mama nu a renunţat niciodată la încercarea de a mă face să mănânc legume. Odată a “ascuns” nişte ciuperci tocate mărunt în sarmale – sarmalele pentru mine erau făcute doar din carne şi orez cu bulion şi nu mâncam varza în care erau învelite. Nu a reuşit să mă păcălească, mi-am dat seama şi nu am mai mâncat. Mama a plâns de ciudă. Nu e singura care a încercat să mă păcălească. În liceu, prietena mea cea mai bună şi-a propus să mă facă să mănânc roşii. Cunoscându-mi slăbiciunea – fumatul – mi-a ascuns ţigările şi m-a condiţionat să mânănc o roşie ca să mi le dea înapoi. După ore de negocieri, timp în care ea şi-a scăzut condiţiile de la a mânca o roşie, a mânca o jumătate, o felie, o felie foarte subţire, până la a linge o roşie, a cedat şi mi-a înapoiat ţigările. Bineînţele, au mai fost persoane care spuneau “Ei, n-ai mâncat gătit de mine, de asta zici că nu îţi place!”. Astfel, s-au irosit porţii de spaghete în sos alb, dovlecei pane, chiftele cu sos, saramură de peşte, ghiveci de legume şi altele.

Nu doar alții făceau astfel de eforturi, şi chiar eu mă străduiam să depăşesc fixaţiile astea. Nu mai ştiu de câte ori n-am stat faţă în faţă cu un morcov, încercând să muşc din el. Câteodată, până îmi dădeau lacrimile de ciudă.

În toate redacţiile unde am lucrat apoi, am fost nevoită să explic ce e cu ciudăţeniile astea alimentare. Reacţiile au fost mereu aceleaşi – “nu cred că n-ai gustat niciodată brânză”, “cum să nu mănânci roşii?!”, “cum să zici că nu-ți place dacă n-ai gustat?!”, “nu se poate să nu mănânci pizza!”, “da’, nu ţi-e poftă?!”, plus încercări nenumărate de a mă face să mănânc ceva de pe listă. Era aproape imposibil să comand mâncare împreună cu colegii, pentru că niciodată nu mi se respectau cerinţele – şniţelul să nu aibă caşcaval, să nu pună sos pe cartofi, să nu se atingă carnea de salata de varză. Colegii mei se bucurau însă că primeau şi porţia mea. Noii colegi făceau cunoştinţă cu ciudăţeniile mele în cele mai surprinzătoare feluri. În bucătăria redacţiei, noua colegă lua masa cu noi pentru prima dată şi a făcut imprudenţa să îşi pună cuţitul murdar de brânză topită pe punga mea cu piersici. Evident, nu am mai mâncat piersicile şi astfel a aflat că unele lucruri nu se ating.

Cele mai grele momente erau vacanţele, când se dovedea a fi o provocare să găsesc ceva “curat” de mâncare. Niciun chelner nu lua în serios cerinţele mele, considerând că a auzit greşit când i-am zis ca nimic din farfurie să nu se atingă de altceva. De multe ori am fost refuzată. Când i-am zis băiatului de la shaorma să îmi pună carnea cu alt cleşte decât cu cel cu care pusese varză clientului de dinainte, mi-a zis să mă duc să-mi cumpăr din altă parte. Şi în Paris, la o terasă din Montmartre, când singurul lucru din meniu pe care, cu unele modificări, puteam să îl mănânc şi eu era un hot dog, chelnerul a zis că nu poate să îmi aducă un hot dog fără ketchup, fără maioneză, pentru că ăsta nu e hot dog şi că tot ce poate să îmi dea pe gustul meu este un pahar cu vin. L-am luat.

Sigur, toată lumea era îngrijorată că o să mă îmbolnăvesc şi chiar şi eu mă gândeam că ceva efecte tot va avea dieta asta restrictivă. Dar toate seturile de analize mi-au ieşit foarte bine în fiecare an şi nu aveam nici măcar mici carenţe de calciu, magneziu, fier sau mai ştiu eu ce, cum avea majoritatea în jurul meu. Medicii nu mă credeau că nu am mâncat în viaţa mea brânzeturi sau legume crude. Una dintre doctoriţele cu care am vorbit de-a lungul vremii mi-a spus că aşa e organismul, câteodată îţi cere lucruri ciudate şi că ar trebui să fiu recunoscătoare că nu am ciudăţenia unui alt pacient de-ai ei, care bea ulei crud. Cu analizele bune în buzunar, am continuat slalomul alimentar printre conopidă, mărar, ţelină, morcovi, ardei, roşii, castraveţi, caş, smântână, telemea, murături, oţet,  sosuri, usturoi şi altele.

Într-o altă încercare de a-mi depăşi fixaţiile alimentare, am mers la nutriţionist, gândind că o să-mi dea o dietă echilibrată, cu de toate, dar în funcţie de ce mănânc eu. Când i-am zis că eu n-am mâncat niciodată 90% dintre alimentele din dieta pe care mi-a dat-o, mi-a zis că nu sunt de competenţa ei, să merg la psihiatru.

Aşa am şi făcut. Şi am reuşit, după câteva şedinţe, fără să mai fac vreun efort, să mănâc brânză pentru prima dată în viaţă. Ba chiar mi s-a părut cel mai natural lucru din lume. Am făcut cunoştinţă cu mozzarella, cu telemeaua, cu smântâna, cu brânza cu mucegai, cu salata de vinete, cu roşiile, cu murăturile, cu zacusca etc. şi am fost foarte încântată. Încă nu am terminat de gustat pentru prima dată toate mâncărurile, abia am câteva luni de când mi-am revenit, dar în sfârşit pot spune că nu îmi place ceva, încercându-l însă înainte.


12 comentarii

    • Ipoteza psihanalistului a fost ca mi-am impus singura sa nu mananc anumite alimente pentru a atrage atentia, dar nu mi-am mai dat seama de asta ulterior si nu mai stiam nici eu de ce nu le mananc. Avand in vedere ca atunci cand am constientizat asta am reusit sa le mananc, cred ca el avea dreptate. 🙂

  1. Bravo! După ce ai terorizat timp de 27 de ani pe cei din jurul tău (mama, bunica, rudele, prietenii) și ai insultat (hai sa zicem „inconștient”) pe cei care îți pregăteau mâncare (faza cu cleștele de la shaormerie e culmea nesimțirii în opinia mea), dar în acest timp ai învățat să fumezi(!!) e totuși bine că „ți-au venit mințile la cap”. Ce mă surprinde e atitudinea absolut firească de a prezenta lucrurile, cu o naturalețe ieșită din comun.

  2. Salut
    Se pare ca si eu o problema asemanatoare. Nu mai mananc nimic in afara de carne si cartofi prajiti de vreo 26 ani.
    Ma poti ajuta cu numele psihologului, un cabinet ceva sau un numar de telefon ?

  3. Oameni buni, dar chiar nu puteti sa fiti putin mai deschisi la minte? Fata nu v-a spus sa faceti ca ea, v-a spus prin ce a trecut si faptul ca isi depaseste ceea ce inainte reprezenta o problema. Este foarte usor sa arunci acuze cand nu ai trecut prin ce a trecut cel care povesteste!

Leave A Reply