Ce poate fi mai bine decît să ai toate condițiile de viață, în cantități nelimitate, fără nici o amenințare din exterior? Ce probleme pot să apară într-o astfel de situație? Un experiment pe șoareci ne-a dat răspunsul – și nu e unul optimist.
În iulie 1968, etologul John B. Calhoun a construit o utopie pentru șoareci, o încăpere de metal de 3 metri cubi, în care introducea hrană nelimitată, apă și materiale pentru cuiburi.
Înăuntru a pus patru perechi de șoareci, care într-un an s-au înmulțit pînă la 620. După ce au ajuns la acest număr, societatea utopică s-a autodistrus – masculii au devenit agresivi, femelele au început să-și neglijeze puii și șoarecii mai slabi au fost împinși spre centrul spațiului, unde erau resurse mai puține.
După 600 de zile, femelele au încetat să se reproducă și masculii au încetat să le mai atingă, iar pînă în 1973 întreaga colonie a murit. Chiar și cînd populația a ajuns la nivelurile inițiale, comportamentul lor a rămas neschimbat.
Nu existau prădători în acel univers, singura problemă era faptul că nu aveau unde să plece. Calhoun a tras concluzia din acest experiment că cel mai mare pericol pentru omenire n-ar fi lipsa resurselor, ci lipsa spațiului de mișcare.