Nu e chiar uşor să daţi de Chimindia. Satul e pe un drum lăturalnic, iar biserica se află la marginea lui. Stă la poala Metaliferilor, lanţul cel mai sudic din Apuseni. E puţin mai la sud de deja celebrul Certej şi se vede din vârful cetăţii de la Deva. La o primă vedere nu ar fi nimic spectaculos, în afară de faptul că biserica e cocoţată pe un deal destul de înăltuţ. Când intri înauntru, vei avea însă surprize. Trei bucăţi de frescă, două pe peretele de sud şi una pe cel de nord, te fac să te întrebi ce-i cu ea, să doreşti să ştii mai mult despre acel loc. Un loc despre care până acum nu se ştie mai nimic. Şi pentru care se caută cu disperare o poveste.
Picturi de la Chimindia: Judecata de Apoi cu păcătoşii care zâmbesc în timp ce sunt împinşi în gura Leviatanului de un drac negru şi urât.
de Vladimir Agrigoroaei
***
Tatăl voia ca odrasla să-şi ia nevastă de neam mare. Nu cum făcuse el. Să fie fata cu zestre pe măsură. Să intre în rând cu lumea bună. Şi-l tot lua pe fecioru-su după el. De fiecare dată când mergea la Deva îi căuta nevastă. Dar nici-una nu-l voia. Că era Ferenţ sărăntoc după avere, dar şi la minte, şi la chip.
Era mai încet cu capul, aşa se nimerise. După fiecare călătorie Isac îi spunea că de la maică-sa se trage, că neamul ei e neam de proşti. Vlahi sărăntoci. Şi că el fusese prost când o luase. Nu era însă Eva deloc urâtă. Asta nu prea avea cum zice. Era frumoasă când o luase, era frumoasă şi acum. Îi făcuse numai dihonia asta de copil. Un prostălău care-i atârna de gât ca o piatră de moară.
Eva era dintr-un neam sărac. Venea de dincolo de Mureş. Fusese totuşi o nevastă bună. Dar nu suporta locul şi nici oamenii din Chimindia. Iar când venea vorba de însurătoarea feciorului, nu voia decât o fată vrednică, cinstită, aşa cum sunt cele de la ea din sat. Nu nurori din astea, cu nasul pe sus. Ce dacă n-o să aibă zestre mare? Lasă. Până şi ei s-au descurcat.
Pe Isac îl lua tremuriciul când o auzea vorbind. Iar în ziua aceea, când trebuia să plece la Sebeş să se înfăţişeze voievodului, puţin i-a trecut prin cap ce se va-ntâmpla în urma lui.
Abia se duse că-l şi luă mama pe Ferenţ la o parte. Acum era vremea să facă cum s-au vorbit ei mai de mult. Îi dădu un băiat de iobag de-al lor, să nu-i fie urât la drum, şi-i spuse să urce în sus pe Strei, până intră munţi. De-acolo să afle pe unde se ajunge la Sălaşu, iar când o să ajungă în sat să întrebe de unchiu-su, Gheorghe, că Măţeştiul e la o azvârlitură de băţ. În fine, când se va vedea la unchiu-su, să-i pupe mâna şi să-i spună cine l-a trimis. Să-i găsească unchiul o fată bună de măritiş. Şi să vină repede cu ea înapoi, până nu se întoarce taică-su. Ca să-l pună în faţa faptului împlinit.
Zis şi făcut. Suiră în şa şi plecară din Chimindia. Dar pe drum nu prea avu parte de multă linişte. Băiatul acela de iobag se plângea de ce-i va face stăpânul la întoarcere. A tot încercat Ferenţ să-i zică că mama are dreptate, că mama ştie cum e mai bine şi că mama e singura care ţine la el. Iobagul se temea şi tot jelea de unul singur.
Între munţi nu au ajuns mai devreme de seara zilei următoare. Au întrebat unde pot să doarmă şi li s-a spus că-n târg la Haţeg. S-au dus acolo şi au înnoptat.
Când s-a trezit de dimineaţă, mai ia iobagul de-unde nu-i. Dispăruseră şi caii. Noroc că nu-i furase punga. Avu măcar din ce plăti. S-a dus pe jos, cum i-a spus mama, pe valea râului.
Şi a mers până-n amiază, ţinând pădurea-n dreapta lui. Trecu prin două sate, dădu din cap a bună ziua şi nu-l întrebă nimeni nimic. Când începea să i se urască cu drumul, atunci a văzut un om cu o vacă pe câmp.
– Mult este la Sălaşu, oare?
Celălalt se uita mirat. Se prinsese că drumeţul nu era de prin partea locului. Se simţea după vorbă. Şi i se puse un zâmbet în colţul gurii.
– Un pic. Da’ tu ce faci pe-aici? Pe cine cauţi?
– Pe Bunea-unchi de la Măţeşti.
– Păi eu sunt Bunea. Da’ tu care-mi eşti?
Pe dată căzu Ferenţ în genunchi. Îi prinse mâna şi-o pupă.
– Sunt Ferenţ, de la Eva. Mama trimis să iau nevastă.
Ia uite băi la el. De ce nu spusese aşa de la început? Să vină cu unchiul, să stea la el în casă! Să n-aibă grijă. Ştie unchiul o fată numai bună de măritat. Frumoasă e, deşteaptă e. Îi dă zestre taică-su. Nu mare, dar cât se cuvine. Pe după-amiază, luându-se după unchi, ajunse la poarta unui om supărat.
– Stai aici, că intru numai eu. Nu intra şi tu. Că nu te ştiu câinii.
Şi dus a fost.
La început se auzea ca o ceartă. Dar în scurt timp erau râsete şi voie bună. Ieşi unchiul pe uşă, îi făcu semn să intre-n curte. Şi strigă către cei dinăuntru.
– Ieşi afară, copilă, să-ţi vezi bărbatul!
Ieşi fata. Ieşiră şi neamurile. Nu apucă Ferenţ să dea bună seara lui tata-socru că acela o tuli pe poartă. Iar câtă vreme se uita el la fată, tata-socru s-a şi întors cu popa.
Se adunase între timp tot satul. Babele râdeau de după un gard. Tata-socru făcea semn că le ia gâtul. Dar Ferenţ numai pentru fată avea ochi.
L-au luat pe sus între feciori şi l-au dus la biserică. Acolo, în faţa Domnului, cu biserica plină i-a cununat. Unchiul le-a fost naş. Dar n-aveau naşă. De ce? N-află, că n-avu timp să-ntrebe. Popa îi cunună cât a putut de repede. Nu de alta, dar se-ntuneca.
Întorşi la fată acasă, cu unchiul în capul mesei, toată lumea bea, mânca şi se veselea. Pe el l-au îmbrăcat într-un cămeşoi şi l-au pus cu fata în casă. L-au întrebat dacă ştie ce are de făcut. Şi ştia. Îl învăţase taică-su.
Dar n-au avut timp să stea unul cu altul. Îndată a intrat tatăl fetei să se culce. În scurt timp au venit celelalte neamuri. S-au înşirat pe paie în toată odaia. Iar pe ei i-au împins într-un colţ.
De dimineaţă, Ferenţ o sorbea din ochi pe Maria. Dormea lipită de pieptul lui.
Când o pupă în păr, o cam trezi. Se miorlăia şi gânguri două vorbe. Apoi se întoarse cu faţa către el. Îi zâmbea cu ochii abia mijiţi. Şi cu aburii somnului în cap.
El îi spuse că îi place la ei Măţeşti.
Iar ea…
– Păi nu-i Măţeşti…, la noi e Tuştea.
Văleu! Păi cum aşa? Simţea cum îl apasă tare-n piept. Pricepu cine-i unchiul. Se supără, făcu scandal. Sculă pe toţi. Dar asta e.
De-acum e gata, îi spuneau. Că s-a făcut. Că, dacă tot a stricat fata, de-acum se cade să o ia cu el. Nu va pleca cu mâna goală. Va primi zestrea care se cuvine.
În ziua aceea a pornit înapoi cu nevasta. Şi cu zestrea: un măgar cu două boccele. Au ţinut Valea Galbenei până-n târg. Şi-apoi drumul pe care venise călare cu iobagul. Când s-a văzut acasă, după alte două zile, îl aşteptau ai lui de li se lungiseră urechile.
Aşa a luat-o Ferenţ pe Maria. Iar după şase luni i-a făcut Maria un plod. L-a crescut soacra, Eva de la Chimindia. Şi socrul a zbierat un pic.
Vedere exterioară a bisericii de la Chimindia, de pe la jumătatea dealului.
***
Ce să mai spun la capătul acestei snoave care pare că ia istoria în derâdere? Poate că anumite lucruri din ea sunt totuşi adevărate. Anume că Isac din Chimindia s-a căsătorit cu Eva din Măţeşti (astăzi Zăvoi, în Haţeg). Se mai ştie că fiul lor Ferencz a luat-o de nevastă pe Maria de Tuştea, altminteri necunoscută. Toţi aceştia, bărbaţii unguri şi femeile românce, erau nobili mărunţi, apăruţi către mijlocul secolului al XV-lea sau chiar mai târziu. Erau puţin mai înstăriţi decât ţăranii, aveau câţiva iobagi ai lor, dar tot păreau sărăcuţi. De aceea mi-am permis să închipui o asemenea poveste, pentru că în afara numelui nu ştim nimic despre ei.
Aceeaşi a fost şi situaţia sătenilor de la Chimindia. Un nume de popă nu găsim mai devreme de sfârşitul Evului Mediu, iar comunitatea pare a fi fost catolică, deşi unele lucruri stranii din biserică i-au îndemnat pe cercetători să se îndoiască de lucrul acesta.
Biserica de la Chimindia. Vedere interioară către est.
De câţiva ani avem norocul să ştim totuşi că biserica a fost ridicată cândva în secolul al XIII-lea. Dar până în 1999, biserica de la Chimindia a fost socotită a fi modernă. Se credea că ar fi ridicat-o reformaţii. Ironia sorţii e ca norocul să i se tragă tocmai de la faptul că a fost lăsată în paragină. Când au cuprins-o bolile monumentelor uitate, când a început să i se jupoaie tencuiala, abia atunci a apărut pictura veche. S-a văzut îndată că era medievală. Şi a fost restaurată în doi timpi şi trei mişcări. Nu de români, se înţelege, ci de aceia care au ţinut mai mult la ea.
Picturile sunt singurele lucruri despre care vă pot povesti astăzi. Sunt făcute în trei perioade, pe parcursul unui secol, şi se păstrează fragmentar pe doi dintre pereţi: de sud şi de nord. Primul strat de pictură, din prima jumătate a secolului al XIV-lea, înfăţişază o Judecată de Apoi de mari proporţii. Un Leviatan cască gura să înghită păcătoşii împinşi în ea de diavoli. Stau toţi în pielea goală, unii poartă turbane, alţii sunt femei şi au văluri. E şi un Satan mâncător de oameni pe al cărui braţ s-a aşezat un păcătos mai prietenos cu el.
Picturi de la Chimindia: Satan înfulecă pe un păcătos; pe braţul lui stă un altul, mai zâmbăreţ, amic de-al lui Satan probabil.
În stânga picturii acesteia se află o alta, făcută probabil pe la începutul secolului următor. După 1400. Aici găsim pe cei trei sfinţi regi maghiari: Ştefan, Emeric şi Ladislau. Dar ce este straniu e că numele lor nu sunt scrise latineşte, ci cu litere chirilice. Detaliul acesta şi vecinătatea cu bisericile de la Ribiţa şi Crişcior, unde regii unguri apar în context românesc, a îndemnat pe unii să creadă că şi la Chimindia trăiau ortodocşi. Dar nu avem probe despre o asemenea comunitate. Mai probabilă ar fi vreo legătură cu familiile nobiliare din sat, ştiut fiind că bărbaţii lor aveau tendinţa să-şi găsească neveste printre româncele din Haţeg. Cine ştie, la urma urmei? E plin de supoziţii. Mai trebuie să treacă mult timp şi multă cerneală până vom putea afirma ceva răspicat.
Picturi de la Chimindia: portretul sfântului rege Ştefan
Se mai ştie că între această pictură şi următorul strat, biserica a cam ars niţel. Există urme ale unui incendiu şi la un moment dat după el biserica a fost din nou consacrată. Asta se petrecea pe la 1482. Tot atunci a apărut o altă Judecată de Apoi, de data asta pe peretele de nord. Două Judecăţi de Apoi, una în faţa celeilalte? La un secol şi ceva distanţă? Oare de ce? O altă întrebare fără răspuns. Altă bătaie de cap pentru specialişti. Cert este că la Chimindia o să aibă comunitatea academică ce lucra. Numai de i-ar da de cap vreodată.
Aşa că mergeţi la Chimindia. Nu-s mulţi turişti, cheia e la o tanti din sat. Poate că mai multe vizite vor face să crească importanţa monumentului. Şi o dată cu ea, şi atenţia acordată de către autorităţile locale.
Puteţi citi şi:
Când eşti mic, te papă popii (Partea a II-a). Unde au dispărut bisericile de la Cinciş şi Răchitova
Când eşti mic, te papă popii (Partea I). Ce-a mai rămas din bisericuţa de la Ostrov
Capul de balaur sau Evul Mediu faţă cu Renaşterea la Sânpetru
Trecento cu parfum ardelenesc. Picturile de la Vlaha
Uriaşii de la Densuş sau pofta de istorie inventată
Zlătarul în bejenie. O poveste de pe lângă bisericuţa din Hălmagiu
Două monumente istorice la Leșnic: biserica și pădurea
Biserica de la Ribița sau terapia națională prin monumente
Patrimoniul și patriotismul în Apuseni. Povestea de la Crișcior
2 comentarii
Cred ca cel mai spectaculos lucru in astfel de zone este linistea, pacea si timpul care parca uita sa mai treaca…
Vladimir Agrigoroaei, felicitari pentru aceste postari frumoase, in respectul istoriei adevarate si comune !