Fermierilor europeni care produceau brânză acum câteva mii de ani le lipsea o mutație genetică ce le-ar fi permis să digere lactoza, un compus organic dulce al laptelui crud, după perioada copilăriei, scrie NPR.org. Astăzi, însă, 35% din populația lumii, în mare parte oameni cu origini europene, poate digera lactoza fără probleme la vârsta maturității. Oamenii de știință încearcă să-și explice de ce.
Flickr / Joe Shlabotnik
Majoritatea nou-născuților pot digera laptele fără să-și deranjeze stomacul grație enzimei numită lactază. Până acum câteva mii de ani, aceasta se dezactiva când o persoană devenea adultă, ceea ce însemna că mulți dintre adulți aveau intoleranță la lactoză. Acum, însă, fenomenul nu mai e valabil pentru majoritatea oamenilor cu origini nord- și central-europene și pentru anumite populații africane sau din Orientul Mijlociu. Dezvoltarea toleranței la lactoză a durat mii ani (estimările variază), însă nu se știe exact ce a favorizat apariția ei.
Laptele este bogat în proteine, micronutrienți, calciu și carbohidrați, putând constitui un superaliment pentru fermierul din Neolitic. Chiar și adulții cu intoleranță la lactoză ar fi putut beneficia de pe urma lui – dovezile arheologice și analiza lor chimică arată că fermierii de pe vremuri învățaseră cum să proceseze laptele pentru a obține brânză sau iaurt, care mai alungă din lactoză. Însă acum 8.000 de ani, în Turcia de acum, când oamenii au început să mulgă vaci, capre și oi proaspăt domesticite, mutațiile din vecinătatea genei care produce lactaza au devenit mai frecvente. Cam în aceeași perioadă s-ar fi dezvoltat și toleranța la lactoză. Însă pentru ca această nouă trăsătură să persiste de-a lungul generațiilor, trebuie să se fi întâmplat ceva unic în traseul evoluționist al băutorilor de lapte.
Mark Thomas, un genetician evoluționist de la University College London din Marea Britanie crede că a fost vorba de combinarea a doi factori care poate explica menținerea toleranței la lactoză în Europa de Nord. Mai întâi, fermierii care s-au stabilit acolo veniseră din Conul Abundenței, o regiune fertilă din vestul Asiei, și aduseseră cu ei recolte endemice zonei respective, precum grâu și orz. Cum sezonul de creștere a recoltelor era mai scurt în Europa de Nord, acestea nu prea dădeau roade și cauzau foamete. În plus, climatul mai rece din această regiune a condus la refrigerare naturală. În Europa de Sud, dacă fermierii mulgeau o vacă dimineața și lăsau laptele afară, acesta se transforma în iaurt până la prânz; în Germania, în schimb, el rămânea proaspăt. O persoană sănătoasă cu intoleranță la lactoză care consuma acest din urmă lapte se alegea cu diaree, însă cei malnutriți mureau.
Pe timp de foamete, crede geneticianul, consumul de lapte ar fi crescut, iar oamenii care nu ar fi trebuit să consume lactate bogate în lactoză – cei flămânzi și malnutriți – ar fi fost cei care beau cel mai mult lapte proaspăt. În aceste condiții, dacă flămânzii cu intoleranță la lactoză mureau, cei care beneficiau de mutația genetică a lactazei ar fi supraviețuit și ar fi răspândit avantajul evoluționist mai departe. Aflați mai multe detalii pe NPR.org.