Culturică de la mărgică, sau ultima şansă a ICR

2

Da, încep un text despre cultură parafrazând poate cea mai vulgară dintre reclamele, multe proaste, care au ‘văzut lumina ecranului’ în ultimii ani. Şi da, ar trebui să şi spun, tot de la început, că textul care urmează e un pamflet. Despre Andrei Marga eu, unul, nu pot scrie altceva. Îl cunosc prea bine, prea îndeaproape, mi s-a acrit prea tare şi prea de-demult de el.

 

de Cornel Vîlcu

 

Marga a fost dictatorul infatuat şi paranoid, prea rareori contestat şi de fiecare dată iute în băgarea pumnului instituţional în gura ‘disidenţilor’, care a făcut din UBB un mastodont instituţional încet în mişcări, încleiat în gândire, umplut mai peste tot de scleroza grupurilor de interese, de anemia lipsei de curaj/ iniţiativă/ atitudine. N-am fost în stare să-l dăm jos la timp, am fost laşi, dar mulţi, doar biologia şi o lege în sfârşit drastică privitoare la pensionare a reuşit să ne mute în epoca… post-totalitară, o tranziţie despre care nu sunt sigur că se va încheia mai repede de 20 de ani.

Marga a fost încarnarea supremă (cea mai megalomanică – da, un cuvânt care n-ar fi trebuit să suporte superlativul! – şi cea mai îndelungată) a spiritului enclavic din universităţile româneşti. Instalate perfid într-o interpretare convenabilă a principiului autonomiei universitare, multe dintre acestea au fost, de la Revoluţie încoace, nu un motor al progresului ci, din contra, un loc privilegiat al non-democraţiei. Lucru firesc, veţi spune, fiindcă învăţământul superior trebuie să fie un domeniu al elitei profesional-spirituale, astfel încât însăşi ideea democratizării lui cu orice preţ e periculoasă; şi, în principiu, veţi avea perfectă dreptate. Dar când ne uităm în jur, când contemplăm cu oroare fabricile de diplome, egalizarea păguboasă a unor instituţii de calitate radical diferită, cooperarea murdară între universitari şi politicieni (asta, când nu se trece de-a dreptul la instituirea universitarului însuşi ca politician, sau invers, la ‘ungerea’ politicianului ca universitar), când ne amintim că primul-ministru al României e autorul nepedepsit al celui mai îngreţoşant furt intelectual… când facem toate astea, începem să ne întrebăm dacă criteriile care au stat, în toţi aceşti ani, la (auto)instituirea elitei universitar-decizionale au vreo legătură cu valoarea profesională sau, măcar, managerială.

Asta, ‘naţional’ şi simbolic vorbind. Fiindcă, local şi concret, Andrei Marga a fost pur şi simplu scroafa din copacul UBB-ului, care nu doar că s-a cocoţat/ ancorat pe craca supremă, dar a mai şi umplut coroana cu ţ-sprezece rectori cât mai informi, deci fideli, cu straturi de lăudători şi delatori, cu un corp administrativ-financiar stufos şi netransparent, nu în ultimul rând, cu un Senat transformat în masivă maşină de vot, despre care mă întreb foarte serios acum, în noua componenţă/ legislatură, dacă va fi capabil să-şi schimbe statutul şi destinul.

———————–

UBB-ul a scăpat, într-adevăr, de dictatură (şi se află acum, zic eu, în plină fază FSN-istă).

Dar a făcut-o la modul cel mai, cum să-i spun? destinal şi ironic – dăruindu-l pe Andrei Marga, între timp prea politician ca să poată fi tras, simplu şi firesc, pe linia moartă, României.

Ministerul de Externe a fost o pălărie, dacă nu prea mare (nimic nu e îndeajuns de mare, pentru personajul de care vorbim), prea nepotrivită pentru fostul nostru rector – fiindcă în depozitul de porţelanuri poţi vârî, la limită, un elefant somnoros şi cuminte, nu unul cu iniţiativă, idei fixe ciudate şi iluzia maniacă a grandorii. Dar poate că, printre greşelile multe şi penibile ale USL-ului, acest ministeriat (din fericire, destul de iute retras) nu a mai ieşit îndeajuns în evidenţă.

Iar Marga a fost reutilizat pentru a da pedeapsa supremă ICR-ului.

Trecerea Institutului sub înaltul patronaj al Parlamentului, mazilirea lui Patapievici dimpreună cu toţi oamenii lui (daţi afară în circumstanţe din cele mai suspecte, legal vorbind – ceea ce mă face să cred că la un moment dat vom plăti tot noi, contribuabilii, daunele), mai cu seamă schimbarea oficială a misiunii instituţiei nu erau de ajuns. Asanarea moral-organizatorică a acestui fost cuib de năpârci trebuia încununată. Era necesară o cireaşă pe tort. Pupezei îi trebuia un colac.

Şi fiindcă toate acestea trebuiau să poarte un nume, li s-a spus Andrei Marga.

———————

Paradoxal, eu cred că această numire e ultima (ce-i drept, nu foarte mare) şansă a ICR-ului.

Dacă USL-ul ar fi avut înţelepciunea şi modestia de a pune în fruntea instituţiei un no name, no face, no number, România, ţara repede-uitării, ar fi trecut curând la o altă agendă şi doar câţiva (eventual mari) oameni de cultură ar mai fi comentat cu amărăciune întâmplarea; iar timpul le-ar fi, dacă nu vindecat, şters, ca relevanţă, pe toate.

Nici o şansă, însă, cu Marga.

 

 

Aici trebuie să admit că noi, cei din UBB, obişnuiţi cu aberaţiile (de multe ori într-atât de înfierbântate, încât îşi pierdeau până şi gramaticalitatea) emise constant, în instituţie, de rector într-un odioasă publicaţie internă numită Buletinul Informativ, nu ne-am mirat câtuşi de puţin în momentul când noul preşedinte al ICR a început să ‘emane’ documente programatice. Am fost cel mult şocaţi (eu, lingvistul, cu siguranţă) văzând că deocamdată limba română din aceste texte e corectă – însă ştim că e suficient să lăsăm timpul să lucreze pentru ca faza ‘culturii naturale’ şi momentul caloriferul să devină amintiri benigne, dintr-o epocă în care Andrei Marga nu-şi atinsese deplinul potenţial.

Fiindcă, să fim bine înţeleşi, acesta e doar timidul început. V-o spun şi româneşte, şi în traducere: ţineţi-vă bine, brace yourselves, încă n-aţi văzut nimic. În ce priveşte capacitatea de a o lua, vorba aceea, pe ulei, în puţine persoane am atât de multă încredere ca în Marga.

Culturică de la mărgică, iată conceptul pe care vi-l propun pentru ceea ce deja a început, şi mai ales pentru ceea ce urmează. Cultura spirituală, artistică şi creativă confundată/ înlocuită, la modul cel mai jenant, cu glorificarea civilizaţiei tehnico-materiale (vezi caloriferul) şi producţia intelectuală planificată (fiindcă, da, cică ICR-ul de azi nu doar va promova valorile, ci le va genera în mod eşalonat). Şansele creatorilor contemporani şi, mai ales, viitori, compromise în numele celui mai găunos protocronism. Şi, mai ales, potenţialele fapte de relevanţă internaţională sau universală date la o parte în numele unui neo-naţionalism cu fumuri mesianice… fiindcă, dacă deja triumfăm ca luminători-ai-lumii în privinţa termoficării, să vedeţi ce ne aşteaptă atunci când domnul Marga va afla că tot noi, rrromânii, am inventat şi focul, roata, gaura caşcavalului.

Ce ţi-e scris, în frunte ţi-e pus. USL-ul putea numi la ICR un manager deştept, onest, fără mari aere şi care să aprecieze cu adevărat cultura; ar fi reuşit, poate, astfel, să continue linia pozitivă a instituţiei eliberând-o totodată de balastul politizat. Dar nu. Cu o mentalitate/ o capacitate de raţionare demnă, mai degrabă, de o galerie de fotbal, noua Putere a preferat o fumigenă.

Or, dacă pe la meciurile noastre cu iz de mahala, scandări rasiste şi înjurături colorate, se mai găseşte şi lume care să aprecieze astfel de lucruri zgomotoase, colorate şi fără substanţă, în Liga Campionilor lucrurile de acest gen sunt interzise.

Predicţia mea e că ne vom sătura, totuşi, relativ repede. Iar dacă nu sunt de o prostie totală şi iremediabilă, până şi USL-iştii vor înţelege la un moment dat să schimbe din nou conducerea şi să regândească ICR-ul.

Până una-alta, după ce au îndepărtat găina cu ouăle de aur (vezi invitaţia de la Salon du Livre), guvernanţii au reuşit, după mare scremere şi cu multă cotcodăceală doar să… fiindcă nu pot folosi aici verbul cu pricina, voi spune ‘să producă’ – o mărgică.

Acest articol a fost preluat de pe blogul lui Cornel Vîlcu, găzduit de Active Watch.

 

Puteți citi și:

Pristandaua fără nume – sau despre legalizarea bulanăriei

Anul 2012

FânFeast

Totuşi, Roşia Montană; totuşi, gazele de şist




2 comentarii

  1. Pingback: Referendumul mizeriei (sau: somnul Naţiunii naşte monştri) | TOTB.ro - Think Outside the Box

  2. Pingback: Şi Alba. Şi Iulia. (sau De Anima) | TOTB.ro - Think Outside the Box

Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger