”Cuba continuă”: Despre fericirea în sărăcie și dictatură

Poți fi fericit într-o țară comunistă, fără internet, cu 15 dolari pe lună și fără dreptul de pleca în străinătate? Pentru majoritatea occidentalilor, ba chiar și pentru cei mai mulți dintre noi, e suficientă una dintre aceste restricții pentru a desființa ipoteza.

 

de Andra Matzal

Jurnalista Elena Stancu și fotograful Cosmin Bumbuț aleg însă să desființeze prejudecata: ”Cuba continuă”, cartea pe care cei doi au publicat-o de curând la Editura ART, spune povestea unor oameni pentru care libertatea are alt sens și care pot dansa pe străzi, chiar dacă trăiesc în sărăcie.

Însă chiar dacă cei mai mulți nu pot înțelege ce înseamnă o viață la biroul multinaționalelor, paradisul natural în care trăiesc nu pare să le mai fie de ajuns. Cubanezii vor aceleași lucruri după care tânjeam și noi în anii ’90: mașini, telefoane mobile, mașini de spălat și CD playere. Am stat de vorbă despre cum arată ”Cuba continuă” cu Cosmin Bumbuț, care a călătorit prin Cuba în ultimii patru ani, și cu Elena Stancu, cea care i-a fost alături, ținând un jurnal de drum pentru ultimele două vizite în țara lui Castro.

Ce v-a făcut să reveniți în Cuba în toți acești ani?

Cosmin Bumbuț: Când, pentru al doilea an consecutiv, m-am hotărât să merg în Cuba, mulți prieteni m-au întrebat de ce nu aleg un alt loc. Am ales-o din nou pentru că acolo mi-am făcut prieteni și pentru că este o țară pe care știu cum s-o abordez, iar în orice loc nou, sunt mai timid și am nevoie de o perioadă-tampon în care să mă acomodez. Au urmat alți doi ani de Cuba.

Nu e abordarea turistului obișnuit.

C.B.: În primul rând, nu am fost în zone turistice. Nici nu știu dacă am vizitat vreodată Muzeul Revoluției din Havana. Nici chiar în Viñales, satul în care am petrecut mult timp, nu cred că am fost la peșterile pe care le poți găsi în toate ghidurile turistice. De altfel, recunoașterea meritelor mele de călător, nu de turist, a venit din partea localnicilor care, în timp ce beam un rom, mi-au spus: ”Cosmin, acum ești ca un cubanez.”

 

 

”Într-un fel, cubanezii sunt mult mai liberi”

Elena, cum te-ai ”molipsit” de Cuba?

Elena Stancu: După ce a revenit primele dăți din Cuba, Cosmin povestea de fericirea pe care o vedea în ochii cubanezilor. Atunci am avut o discuție în contradictoriu, în care eu susțineam că n-ai cum să fii fericit într-o țară aflată sub un regim totalitar și restricții economice. Cubanezii nu au dreptul la proprietăți, iar libertățile lor individuale sunt îngrădite. Când am mers acolo însă, am avut un șoc văzând că oamenii nici nu gândeau în acești termeni. Într-un fel, cubanezii sunt mult mai liberi: pot vorbi ce și când vor, se pot plânge de regimul lor politic – deși n-o prea fac, mai degrabă se plâng că n-au bani de mașini sau telefoane mobile. Mai mult, au tot timpul din lume și pot iubi liber, fiind mult mai lipsiți de prejudecăți decât noi.

 

 

N-ați simțit niciun fel de tensiuni sociale sau politice în timpul călătoriilor voastre?

C.B.: Deși am trăit jumătate din viață în comunism și știam ce înseamnă totalitarismul, în Cuba am avut câteva revelații despre diferențele între cele două regimuri. Primul șoc au fost inscripțiile de pe ziduri: dacă la noi erau mostre din limbajul de lemn al tovarășului Ceaușescu, mesajele lui Fidel erau toate simple și de bun simț, unele chiar filosofice, semnate simplu ”Fidel.” Mai erau citate din Jose Marti, cu îndemnuri simple: ”Educă-ți copilul” sau ”Trăiește în pace cu vecinii”. Apoi, dacă magazinele noastre erau pustii, cele cubaneze sunt pline – problema e că oamenii n-au bani să-și cumpere mai nimic. Alt șoc a fost faptul că tinerii, mulți cu piercinguri și tatuaje, ascultau rock pe stradă.

E.S.: Restricțiile sunt mai degrabă la nivel economic. Până în 2010, n-au avut dreptul să dețină case și să le vândă, același regim avându-l și mașinile de după 1959. Chiar și acum, o mașină din anii ’70, care la noi ar costa vreo 300 de dolari, se vinde în Cuba cu 7 sau 10.000 de dolari. Singurul lucru de care se plâng cubanezii obișnuiți este lipsa unor locuri de muncă bine plătite – probabil mulți visează să vină și la ei companiile multinaționale, ca să poată avea parte de tot ce-și imaginează că au turiștii care vin acolo. De asemenea, nu au libertatea de a pleca din țară și, chiar dacă ar putea, cu salariile pe care le primesc nu pot cumpăra niciun bilet de avion.

 

 

Cum ați perceput inegalitățile sociale?

C.B.: Pe cei foarte bogați nu-i poți distinge de cocalarii noștri. Pe cei mai mulți i-am văzut pe plajă și i-am recunoscut după lanțuri și telefoanele mobile – un bun la care, până anul trecut, cubanezii nu aveau acces.

E.S.: Dacă aș spune cuiva că un om câștigă în medie, pe lună, 15 dolari, ar crede că acel om este foarte sărac și nefericit. În realitate însă, temperatura rar ajunge la 20 de grade, motiv pentru care ferestrele nu au geamuri, ci doar obloane, și nici nu au nevoie de haine groase. Bananele și nucile de cocos cresc peste tot, iar din mare prind pește. Nu mor de frig și nici ce foame, ba chiar îi poți vedea ascultând muzică, dansând sau cântând pe stradă.

Controlul statului și cazarea ilegală

Cum se raportează localnicii la turiști și cum câștigă de pe urma lor?

C.B.: Fidel a făcut tot posibilul să scoată banii de la turiști: de la inventarea unui pesso convertibil, o monedă specială pentru turiști, până la închirierile de mașini care, după părerea mea, sunt cele mai scumpe din lume sau biletele de autobuz pentru turiști. De asemenea, cubanezii neacreditați nu pot duce turiștii cu mașinile proprii. Nici măcar nu poți dormi la un cubanez acasă, nici măcar dacă ți-e prieten. Ni s-a oferit să dormim într-o casă ilegală, cu condiția de a pleca de acasă dimineața la 7 și de a ne întoarce după miezul nopții, ca să nu-l vadă vecinii.

Apoi, Cuba înseamnă Havana și restul. Havana e un furnicar, vag agresivă față de restul țării. E plină de oameni care vor să profite de pe urma turiștilor și care te abordează imediat, invariabil cu ”My friend, where are you from?”. Acolo am devenit și eu mai agresiv și mai bucureștean decât în restul Cubei. Trinidad este la rândul lui un oraș turistic, însă nu atât de agresiv ca Havana.

E.S.: Localnicii au găsit metode foarte inventive de a mai scoate un ban de pe urma turiștilor: fie îi duc ilegal cu mașina, fie vând la colțul străzii rom și trabucuri contrafăcute. Există, de asemenea, și prostituție, dar mai ales în Havana. În Viniales, am cunoscut un profesor de engleză care, pentru a-și suplimenta veniturile (câștiga 20 de dolari pe lună), rula trabucuri pe care le vindea ilegal. El ne povestea despre turiștii americani că se raportează la cubanezi ca șa niște oameni de lumea a treia, deși mulți dintre ei sunt foarte educați. Inclusiv el avea în bibliotecă Virginia Woolf sau Salman Rushie și știa pe de rost pagini dintr-”Un veac de singurătate”.

Ce reprezentări aveau despre România?

E.S.: Știau foarte multe despre comunism și, deși nu au Internet, sunt foarte bine informați. Niciun cubanez n-ar fi confundat Budapest-Bucharest, ba chiar știau foarte bine cu ce țări se învecinează România. Odată, am intrat într-un bar și barmanul, un afro-cubanez, m-a întrebat dacă sunt țigancă. Era în timpul scandalului cu Sarkozy și ”curățenia” țiganilor, despre care știa toate detaliile.

C.B.: Mai știau despre Francisc Vaștag care, acum mulți ani, l-a bătut pe un cunoscut boxer cubanez. Mirarea celor mai mulți era că noi nu vorbim limba rusă.

 

 

Mult timp liber, prea puțini bani

Cum e viața fără Internet?

C.B.: Pentru mine, ca turist, e foarte bine că nu au Internet. Pentru localnici însă nu știu cum e. Facebook nu merge și, atunci când stai la masă cu niște cubanezi, nu postezi unde ești și ce mojito bei. Vorbești și-i asculți vorbind, iar percepția despre oameni este cu totul alta.

E.S.: Au timp pentru familie și pentru copii, iar prietenii și vecinii sunt la rândul lor foarte importanți. Am avut surpriza de a vedea seara oamenii strângându-se pe malul apei și contemplând pur și simplu marea. În primul an, am încercat să văd dacă pot face acest lucru și, după zece minute mi-am dat seama că nu puteam: nu aveam această obișnuință, de a sta într-un loc și a mă goli de gânduri.

Ați observat schimbări de la un an la altul?

E.S.: Am simțit schimbări de la un an la altul. Am simțit, de pildă că, din 2010 până în 2011, cubanezii au învățat că banii pot cumpăra lucruri: de la telefoane mobile, electrocasnice, la mașinile la care visează toți.

C.B.: Pe an ce trece i-am simțit mai interesați. Acum cred că au rămas puține oaze, unde oamenii nu se împrietenesc cu mine pentru bani.

 

 

Cum să pleci din paradis pentru a spăla WC-uri

Care ar fi un personaj pe care l-ați cunoscut în Cuba și de care vă simțiți apropiați?

E.S.: Ultimul capitol din care e cel mai puternic din punct de vedere emoțional, fiind rezervat unor oameni de care ne-am apropiat și pe care am ajuns să-i iubim. Ba chiar să-i și invidiem pentru libertatea și bucuria lor. Pentru mine, un personaj uimitor a fost Carlito, un vânător subacvatic care avea un harpon ruginit, cumpărat în urmă cu 22 de ani în schimbul unei mașini de scris. Vâna pești, languste sau broaște țestoase, alături de care am făcut prima dată snorkling. Nu-mi venea să cred că am nimerit în acea lume de National Geographic – o sărbătoare absolută. Carlito ne lua peste tot cu el și ne ducea la prietenii lor, unde eram de fiecare dată bine primiți și unde nu ne lăsa nimeni să plătim nimic, toți eram amigos. Probabil tocmai pentru că nu au întâlnit prea mulți turiști de care să se apropie atât de mult. Într-o noapte, am băut cu ei și au început să se plângă de toate neajunsurile, iar noi încercam să le explicăm care ar fi reversul medaliei. Noi le spuneam că i-ar ucide să lucreze 9 ore în birou, unde nu știi când răsare și când apune soarele, unde respiri doar aer condiționat, iar ei ne spuneau că vor mașini de spălat și DVD playere. În ultima zi, Carlito ne-a dus cu mașina la stația de autobuz de unde trebuia să plecăm spre avionul către România, și atunci am avut un mare șoc: Carlito ne-a întrebat dacă nu cumva i-am putea găsi ceva de lucru în România. ”Dar ce-ai putea face în România?” l-am întrebat. ”Orice. Și să spăl pișatul.” Atunci mi-a venit să plâng.

C.B.: E șocant să vezi un om care trăiește într-un paradis natural și pescuiește așa cum vezi pe Discovery ar fi dispus să spele WC-uri în România.

 

 

Elena, dat fiind că scrii pentru Marie Claire, cu siguranță ai fost atentă la statutul femeilor în Cuba. Ce anume te-a surprins cel mai mult din punctul ăsta de vedere?

E.S.: Sunt foarte libere, iar sexualitatea nu este nici pe departe o problemă. Am văzut, de exemplu, o fată de vreo 16 ani, care era însărcinată, purta uniformă și mergea la școală alături de celelalte colege ale ei. În Cuba, dacă o femeie necăsătorită are un copil, nu e o problemă: i-l cresc rudele și vecinii.  Deși avortul e legal, nu prea este practicat pentru că nu este o problemă socială să ai un copil.

Cosmin, ce are de oferit Cuba unui fotograf?

Doar în primul an am mers în Cuba cu intenția să fac multe fotografii și să am un material bogat. Apoi, am mers de plăcere, iar fotografiile au trecut pe planul doi. Pot spune că n-am avut nicio miză fotografică. Totul a depins de stare.

Foto: Bumbutz.ro

Puteți citi și:

Cuba continuă: Playa Larga