Cu nașul sau cu bilet?

În urmă cu câțiva ani, trenul Oltenița-București era celebru pentru două lucruri: pentru că drumul dura pe puțin trei ore pe o distanță de 60 de kilometri și pentru că, la o razie într-o zi obișnuită, abia dacă mai găseai câte un plătitor de bilet rătăcit în marea de blatiști. Călătorii ajunseseră să fie cei mai buni prieteni ai nașului, mergând cu câte un leu pe unde aveau treabă și, uneori, trăgând semnalul de alarmă pentru a coborî între stații.

 

de Andra Matzal

Săptămâna trecută, controalele la CFR au scos la iveală că acest fenomen este generalizat: banii plătiți de pasageri direct controlorilor ajung chiar până la superiori, într-o deturnare și o tocmeală cu multe zerouri.

Potrivit Hotnews, prejudiciul pentru un an este de circa 200 de milioane de lei. Deși, cel mai probabil, mulți dintre noi au mers cel puțin o dată fără să plătească bilet sau cotizând la naș, este evident că instituționalizarea unui astfel de obieci are efecte considerabile pe termen lung. La dezbaterea de azi vă întrebăm: blatiști sau plătitori de bilet?

[coloana]

Suntem ipocriți dacă nu plătim

de Alina Brăileanu, studentă la ASE

O singură dată am mers fără bilet cu RATB-ul și m-a prins controlul. Pentru o persoană așa fricoasă și conștiincioasă ca mine, a fost o mare umilire: dintr-o dată, toți oamenii s-au întors în direcția mea, în timp ce controlorul îmi ținea morală despre gestul meu antisocial. Deși știam de la prieteni (care, apropo, râd cu toții de corectitudinea mea) că n-ar trebui să le arăt buletinul și că ar trebui să mă țin tare în duelul psihologic cu conductorul, n-am respectat niciuna dintre regulile de aur ale blatului. Am arătat buletinul, intimidată de el și de ochii curioșilor din jur, l-am lăsat să-mi facă proces verbal și am și plătit pe loc amenda. Mai mult decât dacă mi-aș fi cumpărat bilet pentru fiecare zi din lună.

În general, pentru că am acest obicei de a merge tot timpul cu bilet, fie că e vorba de RATB, metrou sau tren, mi-am dezvoltat și teorii despre de ce e bine să ai conștiință civică. În primul rând, dacă luăm exemplul ilustrat prin problema freerider-ului (blatistului) din științele economice, e ușor de văzut că un asemenea comportament duce fie la subproducția unui bun public (inegalitatea Paretto), fie la folosirea lui excesivă. Nu ne putem aștepta ca serviciile publice să fie de bună calitate, atâta vreme cât noi nu ne jucăm corect micile roluri. Deși ne plângem de târguielile cu agenții autorității, de corupție și alte cele, de cele mai multe ori o facem ipocrit, noi fiind cei care, la rândul nostru, nu ne respectăm îndatoririle. N-avem de ce să ne mirăm că CFR-ul poate da faliment dintr-o clipă în alta, când, dincolo de ingineriile financiare la nivel înalt, contribuim la rândul nostru prin alimentarea buzunarelor – nu cele oficiale, ci cele informale.

La urma urmei, un bilet de autobuz costă cât un covrig. Chiar dacă decizia de a introduce carduri magnetice a fost dezbătută, ele permit azi să avem la îndemână oricând călătorim cu transportul în comun contravaloarea unui drum. Așadar, comoditatea este și ea satisfăcută. În ceea ce privește drumurile cu trenul, chiar dacă ele sunt mai scumpe, ar trebui să fim conștienți de faptul că fiecare abatere personală întărește un sistem bolnav, care, mai devreme sau mai târziu, își va înghiți singur coada. Blatul nu va face decât să-i împuternicească pe cei deja corupți, iar argumentele de tipul ”lasă, că săracii de ei au salarii mici” sunt înșelătoare: nu este de datoria noastră să suplinim funcțiile unui sistem deficitar și, mai mult, prin contribuțiile noastre informale nu rezolvăm problema de  fond. De multe ori, controlorii nu întâmplător supranumiți ”nași” au de numărat la finalul zilei destui bani cât să-i împartă cu superiorii care legitimează aceste ilegalități.

Sunt eu o persoană cu frică de autorități și fobie de conflicte oficiale, însă, până la urmă, oricum aș da-o, prefer să fiu luată la mișto pentru corectitudine decât să fiu lăudată pentru șmecherie.

[coloana]

Călătoria cu moșu’

 

 

 

 

 

Ionuț Sociu, teatrolog

Îi găseai în Gara de Nord, lângă casele de bilete. Rezemați de perete, cu piepturile acoperite de medalii. Era ceva nefiresc în modul în care își “agățau clienții”, se simțea o sfială în vocea lor atunci când te întrebau: “Unde mergi, băiatu? Nu vii cu tataia la Botoșani?” În urmă cu câțiva ani, veteranilor de război li s-a acordat dreptul la un număr mai mare de însoțitori pentru călătoriile gratuite cu trenul. Iar însoțitorul putea fi oricine, nu doar un membru de familie. Astfel, “călătoria cu nașu” a fost înlocuită cu “călătoria cu moșu”. Însoțitorii plăteau veteranului jumătate din valoarea biletului, iar veteranii mai împărțeau și ei cu nașul. Și asta doar pentru că le era frică de controlori, cu toate că nu făceau nimic ilegal. Am văzut cu ochii mei cum un controlor i-a smuls câteva bancnote din buzunarul unui bătrân. Era ofticat pentru că acesta îi furase “clienții”.

Toată treaba devenea ilegală atunci când era depășit numărul de 24 călătorii permise anual. Ceea ce se întâmpla foarte des. Unii dintre ei – cei mai energici – aveau deja o metodă, lucrau după o agendă: își scriau rutele pe carnețel și călătoreau împreună cu cinci sau chiar șapte oameni la un singur drum. Aveau deja clienții lor stabili – nepoții, cum îi numeau ei – , cu care păstrau legatura prin telefon și cu care se întâlneau în gară. Când rămâneau fără cupoane, cumpărau altele de la pensionarii din sat, cei care erau prea bolnavi și care n-ar fi rezistat la atâtea drumuri. Unul dintre ei mi-a povestit odată cum decurge o zi pe drum: “Păi plec cu trenul de 11 din Botoșani, ajung la București la 8 seara, mai stau câteva ore în gară cât să mai găsesc oameni și mă întorc cu trenul de la miezul nopții. E obositor câteodată, dar îmi iau mâncare cu mine, mai beau un rachiu la Verești și asta e. Am rezistat eu în ’44 în Munții Tatra, n-oi face față la niște drumuri cu trenul?! Oricum sunt singur, nu am pe nimeni acasă. Așa măcar mai stau și eu de vorbă cu oamenii. Cred că săptămâna viitoare o să schimb, încerc ruta Iași – Timișoara.”