Grija față de igienă e mai mult decât normală astăzi, când microbi și virusuri noi, dar și vechi pentru știință ne pândesc la fiecare pas; iar un ritual de prevenție banal precum spălatul pe mâini poate face minuni împotriva lor. Când ajungi însă să faci asta de 200 de ori pe zi și să-ți bandajezi mâinile de la prea mult frecat sub robinet, nu mai are legătură directă cu microorganismele. Devine o problemă invalidantă numită tulburare obsesiv-compulsivă (OCD), care are la bază anxietatea. O tulburare în care ne regăsim cu toții într-o măsură sau alta. Cristi, un prieten de-ai mei, nu e OCD-ist patologic, însă are manisfestări de OCD-ist. Se spală mai des decât alții pe mâini, lucru care, combinat cu alți factori, l-a umplut de negi roșii. Am încercat să aflăm alături de soția lui Ioana, psihoterapeut, cum se explică mica sa obsesie.
de Ionuț Dulămiță
„La mine nu e o fobie, pur și simplu e o chestie de igienă și un reflex pe care îl execut”, spune Cristi, care are 30 de ani și lucrează în domeniul creativ. „Da, tu nu o conștientizezi ca fobie. Dar unii numesc asta fobie”, îi explică soția lui, Ioana, de profesie psihoterapeut. Lui Cristi, prietenii îi spun, mai în glumă, mai în serios, „OCD-istul” sau „Chirurgul”. Meticulos ca un chirurg, se spală pe mâini mai des decât alții pe parcursul unei zile, depistează cu precizie micronică firele de păr sau picăturile de suc de pe podeaua locuinței și folosește tacâmurile la grătar pentru că nu-i place să atingă carnea soioasă.
Ioana și-a dezvoltat un anumit ritual de a-și pieptăna părul pentru a evita discuții neplăcute. Copilul lor, când se joacă cu un cățel, „se joacă, se spală pe mâini, se joacă, se spală pe mâini”, râde psihoterapeuta. „Da, da, nu-l împiedic să se spele pe mâini după ce se joacă cu un câine”, întărește Cristi. El pune grija sa mai mare față de igienă pe seama unei sensibilități a pielii dezvoltată cu timpul și a faptului că „pur și simplu îmi place să fie curat” – restul e „disconfort”. Ioana bănuiește însă că ar fi vorba de o anxietate născută din sau combinată cu o inferioritate organică (pielea sensibilă), care ar fi declanșat ușoare manifestări OCD-iste.
***
Discuția cu ei, la umbra unei terase, m-a făcut să mă gândesc mai întâi la o parte din propriile mele obsesii. Mai demult, când aruncam un chiștoc de țigară aprins pe geamul mașinii, mă gândeam subit că o să explodeze autoturismul din spatele meu. Îmi dădeam seama că era imposibil, dar nu-mi puteam scoate din minte imaginea unei explozii. Se instala o neliniște paralizantă, iar asta mi-o sugerau menghina din piept și perspectiva pierderii integrității: dacă omoram un om și ajungeam la închisoare? Urmăream cu obsesie mașina din spate, în oglinda retrovizoare, câteva zeci de secunde, mă gândeam că poate chiștocului îi ia mai mult timp să activeze flama. Mă linișteam după ce lăsam închipuita victimă să mă depășească și să iasă din câmpul meu vizual. Dacă ar fi rămas în spatele meu, aș fi verificat încontinuu dacă mai era intactă sau nu. Între timp, mi-am luat măsuri de precauție: arunc chiștocul doar atunci când nu e nimeni în spatele meu. La fel, când sting o țigară de lamela metalică a unui coș de gunoi stradal, frec mucul până la rămășițele de tutun uscat. Evit astfel ca plasticul să se încingă și să-i explodeze în față unui copil.
Când tata era bolnav de cancer, îmi repetam în cap de un număr impar de ori: „tata n-o să moară, tata n-o să moară, tata n-o să moară, tata n-o să moară, tata n-o să moară…”. Când ieșeam din casă, verificam clanța ușii de la intrare de trei sau mai multe ori. În orice caz, trebuia să fie număr impar. Apoi îmi răsuceam arătătorul mâinii drepte de craniu, deasupra lobului urechii, în sensul acelor de ceasornic și, cu restul degetelor, îmi aranjam delicat părul după ureche. Repetam acțiunea asta de fix trei ori. Erau ritualuri inexplicabile – nu pot să-mi explic, de exemplu, de ce numere impare sau de ce-mi aranjam părul după ureche; arătătorul probabil că-l răsuceam pe craniu pentru a-mi fixa mai bine în minte ideea că ușa era închisă. În orice caz, îmi dau seama acum, erau măsuri menite să evite un pericol și să-mi ofere un sentiment de siguranță. Au dispărut de când s-a rupt clanța ușii (de-atunci stau cu ea așa și folosesc multă bandă adezivă) și de când a murit tata.
Dacă ar fi să-mi pun un diagnostic, la cât sunt de ipohondru, cu siguranță ar fi OCD, deși îmi dau seama că nu mă înscriu încă în sfera patologică. Toți avem obsesii – gânduri, imagini sau impulsuri supărătoare pe care avem impresia că nu le putem controla, deși până la urmă reușim s-o facem. Unii, însă, nu pot scăpa așa ușor de ele, așa că apelează la acțiuni repetate, devenite ritualuri și numite compulsii, pentru a le alunga. Aceștia din urmă sunt „OCD-iștii” și sunt înscriși în sfera patologică. Dintre cele mai obișnuite obsesii ale lor aș aminti teama contaminării cu microbi, mizerie sau substanțe chimice, a inundării locuinței sau provocării unui incendiu, gânduri agresive față de o persoană dragă, grija sporită pentru detalii, exactitate, simetrie (observați cum sunt aranjate paragrafele din textul ăsta).
Pentru a le alunga, după cum precizam, OCD-iștii simt o nevoie inexplicabilă de a apela la ritualuri compulsive pentru a atenua anxietatea cu care sunt asociate obsesiile, iar asta le afectează funcționalitatea. Au impresia că, prin ele, vor preveni un eveniment groaznic sau că vor alunga gândurile obsesive, deși compulsiile le pot afecta calitatea propriei vieți și a celor din jur și amplifica anxietatea. Decojirea excesivă a pielii, număratul anumitor lucruri, spălatul repetat pe mâini sau mușcatul unghiilor sunt câteva exemple mai soft. Din sfera mai hard, o colegă își amintește de un fost tovarăș de job „obsedat de igienă”, care umbla mereu cu foi de hârtie la el pentru a apăsa o clanță, a atinge o bară în autobuz sau orice alt obiect străin. Dacă nu avea foile la el, nu se atingea de nimic. Folosea cât de des putea cardul bancar pentru a nu pune mâna pe bani. Nimeni nu se apropia de computerul lui, chiar dacă nu erau calcultoare pentru toți angajații. Dezinfecta tot înainte de a se așeza la birou și se concentra greu dacă îl aborda vreo persoană transpirată sau care părea mai neîngrijită.
***
Cristi nu se află la nivelul bărbatului de mai sus și nici al femeii prezentate de Daily Mail la finalul unui articol, care, după o infecție bacteriană la stomac, a ajuns obsesiv-compulsivă: se spăla zilnic de 50 de ori pe mâini pentru a evita o altă infecție și curăța zi de zi, de câte șase ori, bufetul din bucătărie, faianța și vesela. Însă, la fel ca ea, e mai atent la igienă decât alții din cauza unei afecțiuni. „Medicii mi-au zis că am pielea puțin mai poroasă, mai de elefant și pentru asta trebuie să am puțin grijă să o protejez”. Pielea lui respinge praful, mizeria în general, transpirația, cremele, uleiurile, anumite săpunuri (Ioana bănuiește că și gelul anti-bacterian, deși soțul ei neagă, „pentru că ăla se evaporă”). La fel, copilului său nu-i place să atingă anumite texturi; de exemplu, nu-i place cum se simte carnea de pui și nu s-a jucat niciodată cu animale de pluș. Într-o zi, Cristi se spală de mai multe ori pe mâini, inconștient, chiar și dacă nu intră în contact cu mizeria. „Mă spăl destul de des. N-am stat să număr, poate tu te speli de cinci [ori pe zi], eu mă spăl de 15-20 de ori”, spune el. „La un moment dat, pur și simplu simt nevoia să mă spăl, îmi simt mâinie transpirate, lipicioase (deși nu are probleme cu transpirația)”. Și-a dat seama că se spală foarte des la un fost job.
Baia de-acolo avea în dotare un săpun lichid pe care Cristi îl bănuiește a fi fost „o porcărie ieftină”. Cum nu se clătea ca lumea, crede el, au început să-i apară crăpături în piele, pe la încheieturile mâinilor, cum au țăranii în călcâie după ce ară desculți. L-au costat niște kile de cremă la care a înghițit în sec. „Atunci mi-am dat seama că probabil mă spăl foarte des dacă, neclătindu-mă ca lumea, săpunul ăla mi-a făcut pielea praf. De-atunci am învățat să mă clătesc foarte bine, nu să mă spăl mai rar”. Ioana izbucnește în râs, apoi își amintește: „Atunci ai și fost la un dermatolog și din momentul ăla te-ai spălat cu un săpun cu pH neutru (n.r. – considerat a fi mai prietenos cu pielea)”. Medicii n-au știut să-i spună lui Cristi motivul sensibilității sale de piele. Însă faptul că se spală mai des pe mâini, obicei combinat cu pielea lui poroasă și cu neglijența care a născut crăpăturile de mai sus, le-ar fi permis virusurilor sau microbilor să intre mai ușor în piele. „Unul din efecte e ăsta”. Cristi îmi arată niște negi roșii, cât boabele de orez, răsfirați pe ambele mâini, mai numeroși pe dreapta.
„Îi am de câțiva ani, doar pe mâini”. Când negii cauzați de un papiloma virus i-au apărut prima oară, un medic i-a cauterizat, dar i-a spus lui Cristi că există riscul să apară din nou. Ceea ce s-a și întâmplat; după o perioadă, boabele roșii s-au înfățișat în același loc și continuă să apară. Cauterizatul și cremele nu funcționează. Un caz extrem în acest sens a fost cel al femeii din articolul Daily Mail. Mâinile pe care și le spăla în exces au ajuns să fie roșii, pielea lor s-a desfăcut și a început să sângereze, așa că a ajuns să poarte bandaje. Nu e însă și cazul lui Cristi. În afară de negii de mai sus, e sănătos tun și se îmbolnăvește rar, iar asta se poate datora și grijei sale sporite pentru igienă. Spune că nu îi e frică de microbi, deși știe că în gură avem vreo 800 de tipuri diferite, dar nici nu ar putea să se protejeze împotriva lor cu creme și substanțe uleioase, care îi creează o senzație de disconfort.
El și Ioana nu au însă covoare în casă, pentru a nu aduna praf și microbi, și nu folosesc substanțe chimice pentru igienizarea locuinței tot din sensibilitate – apariția unor alergii respiratorii la soție și la copil. „Ne completăm, că de-aia ne înțelegem așa bine”, se amuză Ioana. „Am văzut alți oameni care folosesc substanțe foarte puternice și apoi încearcă să contracareze efectul distructiv asupra pielii folosind multă cremă și nu funcționează. Noi suntem foarte mult pe partea de prevenție, nu acționăm agresiv, ci prevenim”. La fel, nu folosesc prosoape de bucătărie din material textil, ci prosoape de hârtie, pentru că li se par mai igienice. „Tăiem câțiva copaci pe an”, spune „Chirurgul”.
Cu un prosop de hârtie în mână stă Cristi la pândă când soția lui trebăluiește prin bucătărie. Dacă Ioana scapă un strop de apă pe podea în timp ce spală vasele, soțul ei apare din umbră și-l șterge. Dacă ajung stropi de mâncare pe jos, intervine mopul sau o lavetă. Iar când Cristi traversează holul și observă un fir de păr la pământ, nu-l poate trece cu vederea. „El vede și lucruri pe care oamenii obișnuiți nu le văd și nu poate să treacă peste ele”, spune Ioana. „Văd în spectru ultraviolet”, se amuză Cristi, care se laudă cu o atenție sporită la detalii: „Le văd fără să fiu atent, nu trebuie să mă concentrez”. Dacă depistează un fir de păr sau o particulă de praf, impulsul lui e să să șteargă, să înlăture. „Tot ce pot să spun, și asta o avea o explicație psihologică sau patologică, e că dacă văd un amănunt de genul ăsta care în mod normal e invizibil sau peste care alții trec ușor, eu nu pot trece”. Cristi spune că nu e ghidat de o teamă conștientă când face asta, nu are în minte vreun risc, e doar un reflex. Ca să nu se aplece să înlăture imperfecțiunea, ar trebui să-și propună să facă asta, deci să conștientizeze gestul. În 90% din cazuri, însă, funcționează reflexul.
„Nu funcționează când e Ioana”, spune el. „Având atenția asta foarte mare la detalii și ea mai puțin, fiind la extreme diferite, am tot avut discuții pe tema asta și n-am ajuns niciodată la mijloc. Și atunci am zis: n-o să facem din asta un subiect care să ne strice relația. Așa că, atunci când sunt lucruri provocate de ea, reflexul este să mă opresc, să îndrept, să șterg, dar o văd pe ea și-mi aduc aminte c-am avut de atâtea ori discuții. Ca să n-avem niște discuții idioate despre un fir de păr, trec mai departe, propunându-mi conștient, îmi văd de ale mele, și în momentul în care ea termină și se mută de-acolo, pot să mă duc”. „Te întorci?”, îl întreb. „Ohoooo. Am și memorie bună”. Ca să evite la rândul ei discuții, Ioana a început să-și pieptene părul deasupra toaletei, cu capacul ridicat, apoi să strângă părul din jurul closetului și să tragă apa după el. „O să ajungem să purtăm căști din alea de protecție”, glumește Cristi. Soția lui s-a adaptat la obiceiurile sale, deși o mai sâcâie din când în când imperfecțiunile legate de aspect pe care Cristi i le imputează. Dacă se uită la ea, spune Ioana, nu poate să o vadă ca pe un întreg: observă o urmă de fond de ten ori că nu e perfect întins sau un punct de machiaj. „Azi dimineață aveam un punct și când am ajuns la baie și l-am văzut, am zis, uite, nu mi-a spus de el și am apreciat. În mintea mea a fost evident că l-a văzut și nu mi-a mai spus pentru că știe că mă irit. Adică zi-mi și mie o dată că sunt bine, nu-mi mai spune: vezi că ai o cută sau o monedă în buzunarul de la spate”.
Ioana s-a obișnuit, cum spuneam, cu grija față de igienă și curățenie a lui Cristi, mai ales că un așa soț mai rar. Alții își lasă șosetele sub pat, ce să mai vorbim de dat cu mopul sau cu aspiratorul, Cristi își aruncă hainele în coșul de rufe murdare cum ajunge acasă. Atenția lui la curățenie se amplifică în perioade mai tensionate – când s-a născut copilul, de exemplu, dădea cu mopul prin casă de două ori pe zi. Cu toate astea, nu poate să-și explice când a apărut sau ce a declanșat-o – a avut o copilărie ca toți alții, cu părinți grijulii în limite normale, n-a trăit într-un mediu streril. Tot ce știe e că se trage dintr-un „disconfort” pe care soția lui psihoterapeut îl numește anxietate. Undeva, în fundal, difuză, nedefinită, poate fi o anxietate. „Nu e tot timpul o anxietate anume sau un eveniment declanșator, să zici că la un moment dat s-a întâmplat ceva. E atât de profundă povestea asta cu anxietatea, încât tu nu te simți conștient că ți-e frică să te îmbolnăvești sau să nu se îmbolnăvească cei dragi”, îi explică Ioana soțului ei. „Poate fi și ceea ce noi numim inferioritate organică. El a avut o inferioritate organică, pielea sensibilă, care s-a asociat cu o componentă psihică, iar la un moment dat se reflectă mai ales componenta psihică”.
Anxietatea poate avea la bază teama față de pierderea controlului și a siguranței, care poate avea efecte asupra piellii, a sănătății sau a integrității. „Dacă e vorba de o frică de microbi, de exemplu, noi nu lucrăm cu frica de microbi, ci cu nevoia de control a persoanei respective”, spune psihoterapeuta. „Hai să vedem unde pierde controlul, cum ar putea să aibă un confort mai bun”. În unele cazuri, cum precizam la început, obsesiv-compulsivii pot dezvolta rutine care să le afecteze calitatea vieții. De exemplu, cei doi soți au văzut un documentar despre o femeie care se spăla pe mâini de 200 de ori pe zi, ceea ce îi scurtcircuita funcționalitatea. La Cristi nu e cazul, pentru că trăiește într-un mediu stabil și previzibil. Ioana își cunoaște programul pe o săptămână în avans sau chiar două și își anunță soțul dacă întârzie. În plus, nu există conflicte între ei. „Dacă ne dăm două replici, ne pufnește râsul după aia”, spune Ioana. „Dacă Cristi ar trăi într-o amosferă tensionată sau dacă ar avea un loc de muncă într-un fel sau altul nesteril, cred că lucrurile s-ar acutiza. Nu-mi imaginez că el se va acutiza la un moment dat sau că va ajunge într-o zonă de patologic, dar nici nu i-aș testa limitele”. Cu alte cuvinte, deși Cristi ar putea avea simptome de OCD, afecțiunea nu este invalidantă în cazul său. Îi place pur și simplu să fie curat și, chiar dacă a fost păcălit s-o spună, vede în frică un mecanism de prevenție:
Frica ne ține în viață. Ca să verifici o teorie, una din metode e să o verifici la extreme. Dacă funcționează acolo, înseamnă că funcționează pe tot intervalul. Gândește-te la un soldat în război care în fiecare zi sau de mai multe ori pe zi poate să moară. Dacă nu i-ar fi frică de moarte, ar ieși ca idiotul cu pușca și s-ar duce peste inamic, iar ăla l-ar face praf. Fiindu-i frică, stă în tranșeu, se camuflează, nu scoate capul, poartă cască. Asta-l ține în viață. Vorbim de cazuri extreme. Noi n-avem război și slavă cerului nu ne împușcă nimeni pe stradă, dar avem alte posibile cauze. Te calcă mașina și la revedere.
*Cele două nume folosite în material sunt fictive.
9 comentarii
Singura mea obiectie ar fi ca nu se spune “prieten de-ai mei”, ci “prieten de-al meu” :D.
Poate ar trebui sa intrebi un profesor de limba romana. Se spune “un prieten de-ai mei”, asa e corect. Vine de la “un prieten dintre ai mei”. 😀
Singura mea obiectie ar fi sa nu mai arunci chistoace pe strada ci sa folosesti scrumiera din masina ta.Si cand se umple sa o versi la gunoi, nu pe strada.
ce ciudat! si noua ni s-a rupt clanta si, la fel, am decis sa o lasam asa.
despre curatenie vorbim doar ca un deziderat, din pacate…
oricum, so’ia lui “cristi” are toate sansele sa o ia razna la un moment dat. ori are un prag foarte mare de toleranta interioara.
de acord cu ambii anonimi
” Între timp, mi-am luat măsuri de precauție: arunc chiștocul doar atunci când nu e nimeni în spatele meu.” ma gandeam ca te-ai gandit intr-un final sa il arunci in scrumiera din masina…tu cu frica ta..imi aduci aminte de povestea drobului de sare
Pingback: Oameni + microbi = viață | TOTB.ro - Think Outside the Box
Pingback: Oameni + microbi = viață | TOTB.ro - Think Outside the Box
Pingback: Piciorul găzduiește 200 de tipuri de ciuperci | TOTB.ro - Think Outside the Box