Sunetul călătorește mai repede prin lemnul sănătos, care e gros și dens, decât prin lemnăraia moale rămasă în urma atacului cu ciuperci. Francis Schwarze, cercetător în Laboratoarele Federale Elvețiene pentru Știința și Tehnologia Materialelor, a observat însă că unele ciuperci nu încetinesc sunetul, ba mai mult, infectează lemnul în așa fel încât, atunci când e transformat în vioară, sună ca un Stradivarius.
Flickr/markomni
Dr. Schwarze încearcă acum să standardizeze tratamentul cu ciuperci pentru ca fabricanții de viori să obțină ceea ce el numește “micolemn” (mykes înseamnă ciupercă în greacă), capabil să ofere instrumentelor sunetul cald și moale pe care îl scoteau cele făurite de Antonio Stradivari la sfârșitul secolului XVII. Se spune că pe vremea lui s-a nimerit ca iernile să fie mai lungi și verile mai răcoroase, copacii dezvoltându-se mai încet și mai drept, ceea ce le-a sporit densitatea (calitate de care are nevoie o vioară bună).
Speciile pe care s-a axat cercetătorul elvețian sunt Physisporinus vitreus, un putregai alb, și Xylaria longipes, care degradează treptat pereții celulari ai lemnului, subțiindu-i în loc să-i distrugă complet și lăsând în urmă o schelă densă prin care sunetul poate trece cu rapiditate fără să compromită elasticitatea lemnului. După ce aceste două ciuperci își fac treaba, dr. Schwarze le tratează cu un gaz care ucide infecția. Aflați mai multe detalii pe The Economist, unde puteți asculta și două piese – una cântată la o vioară tratată cu ciuperci, celalată la o vioară normală.
Puteți citi și: