Cu bicla în America Latină: Paşte lângă ruine mayaşe, Carlos Fuentes şi “Rock rumano”

2

“Oaxaca – stau, beau bere şi ascult Pasărea Colibri pe teresa unui hostel, când la un moment dat vine un tip şi mă întreabă în spaniolă “Que tipo de musica es esta?”. Eu răspund “Rock rumano!”, la care el întreabă “Eşti român?”. Eu zic “da!” Restul e poveste… “, scria Cristi Harbuz la începutul lunii pe Facebook. O poveste din care a aflat că nu este singurul călător român din America Latină pe bicicletă.

 

de Anca Tomoroga


Acesta i-a povestit că în urmă cu două luni se întâlnise din întâmplare cu un român în Tulum,  și el pe biclă, în direcția Ushuaia. Pentru amatorii acestui fel de călătorii, traseul clasic este Alaska-Ushuaia. Unii porneau din Alaska, iar alţii nu se aventurau decât prin Mexic. “Sunt destui oameni pe biclă sau pe motor care se plimbă pe aici, având în cap semnul de circulaţie pe care scrie Fin del Mundo.”, a remarcat Cristi. Şi tot  în Oaxaca, pe 1 februarie i-a apărut povestea într-un ziar local.

Şi s-a mai întâlnit cu un român, de data asta în mod premeditate: cu Dinu Ioan Drog, care a scris pentru Think Outside The Box. După ce îşi dăduseră întâlnire pe Facebook, s-au văzut în orăşelul San Cristobal de Las Casas (Chiapas), pe care Cristi îl consideră cel mai frumos pe care l-a văzut.

 


Pentru cei care nu ştiu, în urmă cu câteva luni a fost povestită într-un articol mai vechi din TOTB ideea lui Cristi Harbuz de a vedea America Latina pe bicicletă. Mulţi au fost sceptici auzind ideea, alţii l-au încurajat. În cele din urmă, a plecat în decembrie anul trecut din România, iar până acum a vizitat doar Mexicul („care este cât cinci Franţe, să ştii”), din cele 18 ţări planificate.

În tot acest timp a rămas fidel bicicletei cumpărate când a aterizat în Mexic, pe numele ei Blanca Dolores („pentru că e albă şi mă doare fundul”) şi care a rămas la odihnă în casa unei prietene la care Cristi a stat 2 luni, în Tuxta Gutiérrez, statul Chiapas (unul din cele 31 de state federale ale Mexicului), după ce a simţit sub roţi vreo 1300 km, din cei 15.000 cât a estimat să aibă calătoria. Cei 1300 km au fost făcuţi în primele 2 luni, în rest stat pe loc sau a mai mers cu autobuzul pe distanţele foarte lungi.

 

 

Şi-a petrecut Paştele lucrând în barul de pe plajă al unui român din Tulum (Peninsula Yucatan, Mexic), la câţiva paşi de ruinele Maya, singurele de pe coastă. S-a angajat 2 în 1 ca barman şi ospătar pentru că trebuia să facă bani pentru cele 2 luni de viză care i-au mai rămas pentru Statele Unite Mexicane. Tulum este locul perfect pentru persoanele plecate în aventură, fără hoteluri cu stele (există în schimb căsuţe din tulpini de copac care se pot închiria) şi pretenţii de staţiune turistică (oferă în schimb plaje frumoase şi izolate). Deşi nu este o zonă turistică ( ci „ca un sat, practic e doar o strada cu baruri si restaurante”, cum zice Cristi), este renumită pentru ruinele Maya, pentru magazinele de suvenire, dar şi pentru comunităţile hippie şi practicanţii Cultului Soarelui care o vizitează.

Pentru cazar, Cristi a apelat la coachsurfing, o modalitate de „adăpostire în călătorie” care a prins foarte bine la tinerii aventurieri care vor să vadă lumea făcând economie şi legând în acelaşi timp prietenii interculturale, iar când nu s-a putut, a rămas varianta cortului. Momentan este pe mâini bune în casa unor prieteni români.

Ce a mai facut între timp? Şi-a propus să citească în fiecare ţară scriitori de-ai locului. A reuşit asta şi, în plus, a avut ocazia să îl cunoască pe Carlos Fuentes în Mexico City la o sesiune de autografe, cu care a dat mâna (pentru un pasionat de literatură sudamericană este ceva) şi care i-a scris o dedicaţie pe cartea „Aurora” – „Para Blanca Dolores”, bicicleta. A apucat şi să îi povesteasă într-un minut de unde este şi că vrea să vadă America Latină pe două roţi nemotorizate.

Pe Isabella Alende a „cunoscut-o” prin intermediari, adică „m-am întâlnit cu un american din San Francisco din acelaşi cartier cu ea şi mi-a zis că o vede destul de des pe la supermarket”. În schimb, speră să îi vadă pe Garcia Marquez în Cartagena şi pe Llosa în Lima, pentru că “Frida Kahlo m-a ratat”.

După antrenarea minţii, merge şi puţin sport, iar Cristi s-a antrenat cu echipa de primă ligă din Mexic, Jaguares. Dacă la antrenamentul fizic de la sală a făcut cât de cât faţă, când a ajuns cu mingea pe iarbă şi-a dat seama că nu este chiar atât de talentat. A avut totuşi un punct în plus pentru faptul că este din România. Antrenorul, Jose Guadalupe Cruz i-a spus imediat că a jucat fotbal în Mexic cu Miodrag Belodedici şi cu Ilie Dumitrescu.

După literatură şi fotbal, l-au dat pe spate şi fetele frumoase din Puebla, Acapulco, Tlaxcala si Tuxtla, iar în Cancun abia aşteaptă să ajungă pentru a adăuga pe listă încă un oraş cu frumuseţi locale. El, în schimb, le-a dat pe spate pe mamele fetelor, care l-ar fi vrut de ginere. Poate mai târziu…

Nu simte această perioadă ca pe o vacanţă, ci ca pe un stil de viaţă, astfel încât nu este totul numai lapte şi miere. Însă totul este bine atâta timp cât urmează versul trupei argentiniene, Bersuit Vergarabat “Tomo pana no enamorarme, me enamoro para no tomar” ( “beau ca să nu mă îndrăgostesc, mă îndrăgostesc ca să nu beau”, n.r.).

Dacă se mai întoarce? “Mă întorc ca să am de unde să ma întorc”.

Între timp am primit şi un update: călătoria este pusă pe standby pentru că s-a îndrăgostit şi s-a dus după mândră. Bicicleta aşteaptă cuminte în parcare.


2 comentarii

  1. Pingback: Paşte lângă ruine mayaşe, Carlos Fuentes şi “Rock rumano” | Blog de HR

  2. M-a rupt povestea.
    Ce varsta are protagonistul? Se mai pot face oare escapade de aste cand ai familie si cativa copii? E un fel de am cu ce dar nu am cum
    Continui sa visez.

    Dan

Leave A Reply