Cu bicicleta printre coarnele unei dileme

0

A venit toamna în Bucureşti. A-nceput şcoala, au venit studenţii şi vremea capricioasă. Moment numai bun de-un bilanţ după un sezon plin pentru biciclişti. Dacă e să judecăm după evenimentele recente – BikeFest, Marşul de protest din Saptămâna Europeană a Mobilităţii, raidurile “cavaleriei uşoare”, avangarda protestelor pentru Roşia Montană – bicicleta a câştigat teren, e mai vizibilă decât oricând în Capitală, iar Comunitatea bicicliştilor din Bucureşti adună uşor de la 16.000 de roţi în sus când vrea să se facă auzită. Ce-am câştigat concret şi ce ne rămâne de făcut după toate astea?

 

 

Răspunsul unui ONG preocupat de transportul alternativ şi de poluarea aerului din Bucureşti cum e Ecopolis este că toamna se numără bicicliştii de cursă urbană lungă. Şi pentru că nu ne putem asuma o statistică la nivelul oraşului, ne-am concentrat pe descoperirile din Bike My Way (proiect aflat şi el la final după un an de training, cartografiere în teren şi advocacy cu liceeni biciclişti români şi bulgari – TOtB îl va prezenta mai pe larg într-un alt material).

Dintre cei aproximativ 200 de elevi de liceu chestionaţi pe subiecte velo în cadrul proiectului Bike My Way (to school), 70% declară că au biciclete, dar doar 10% le folosesc pentru deplasări cotidiene. Nu că n-ar vrea – 90% dintre ei consideră bicicleta cel mai eficient şi distractiv mijloc de transport –, dar nu pot. La un an de training-uri, evaluare în teren şi încercări de a convinge autorităţile să ia măsuri, liceenii încă ezită să folosească bicicleta pentru deplasările curente prin oraş. Motivele invocate sunt previzibile – traficul aglomerat şi agresiv (liceenii amintesc fără excepţie şoferii agresivi, neobişnuiţi cu bicicliştii sau viteza ridicată cu care se circulă pe şoselele libere), lipsa infrastructurii corecte şi sigure, distanţele mari, poluarea, câinii. Frici legitime pe care le cunoaştem de multă vreme.

Problema e că, dacă nu le depăşim, n-avem şanse să ieşim prea curând din cercul vicios care ne ţine pe loc într-un oraş poluat, aglomerat şi nesănătos. Cum rupem cercul? Ce ne lipseşte ca să mergem mai mult şi mai mulţi cu bicicleta? Infrastructură ca-n afară sau curajul şi atitudinea de acolo? Ce-o fi (fost) mai întâi – biciclistul sau pista? Cererea sau infrastructura? Masa critică sau … situaţia critică?

În dezbaterile Bike My Way s-au conturat nişte răspunsuri. Pe de o parte, un coordonator de proiect, Irina Dobriță, face, de dragul dezbaterii, pe avocatul diavolului şi dezvoltă teoria simplă (şi destul de răspândită) care spune că “frica păzeşte bostănăria”, de cealaltă parte, unul dintre elevii biciclişti, Claudiu Toader, îşi pune entuziasmul în argumente.

[coloana]

Înainte a fost pista (şi politica publică)

de Irina Dobriţă (Ecopolis, coordonator proiect Bike My Way)

 

Nu e OK să scoţi oamenii pe biciclete în stradă până nu se iau măcar minime măsuri care să le asigure deplasarea în siguranţă. Cu atât mai mult cu cât e vorba de copii. Punct. Aşa aş zice dacă m-ai forţa să dau un răspuns tranşant. De ce? De frică.

E nevoie de o minimă infrastructură şi de educaţie rutieră înainte de a le putea pretinde unor părinţi să-şi lase copiii pe două roţi pe străzile Bucureştiului. Şi când spun infrastructură nu vorbesc deloc de pistele cu obstacole, pe care (după o statistică subiectivă) s-au întâmplat mai multe accidente cu biciclete decât pe carosabil şi care au mâncat până acum, degeaba, vreo 24 de milioane de lei din bugetul la care contribuim cu toţii.

Olandezii cei civilizaţi au mers pe principiul build it and they will come. Adică au făcut eforturi să aibă infrastructură şi apoi au folosit-o la maxim. De nevoie. Din cauză că nevoia de mobilitate a oamenilor a depăşit la un moment dat posibilităţile fizice ale oraşului. Dar mai ales din cauză că olandezilor li s-a urât, la un moment dar, să tot stea în trafic, de dragul unui confort relativ.

Până la amenajarea sistemului de piste şi benzi dedicate care i-a făcut celebri, nici olandezii nu s-au putut lăuda cu fenomenul biciclist pentru care sunt cunoscuţi acum (aproape jumătate dintre locuitorii Amsterdam-ului se deplasează zilnic la birou sau şcoală cu bicicleta). Ce au avut însă din plin olandezii pe la începutul anilor 80 a fost viziune şi atitudine. S-au convins şi au convins (mă refer inclusiv la autorităţi) că trebuie să investească în mijloace de transport alternativ.  Motivul a fost clar – aveau nevoie să-şi rezolve problemele de congestionare a traficului şi asta fără a demola clădiri şi defrişa parcuri ca să lărgească străzi sau – după modelul american al anilor 60-70 – să construiască autostrăzi urbane.

De asta avem şi noi nevoie: ca viziunea corectă să fie implantată cu succes la nivelul administraţiei publice. Viziune corectă adică una care pune mai mult preţ pe om şi pe sănătatea şi starea de bine a acestuia decât pe presiunile momentane (acomodarea numărului, în continuă creştere, al autovehiculelor) sau clasice (sitmularea industriei auto şi a celei a carburanţilor). Declicurile astea trebuie, însă, să se producă fix prin birourile celor care decid şi desenează cum va arăta oraşul nostru în următorii (zeci de) ani şi, la pachet cu asta, ce aer vom respira, cât de stresaţi vom circula în oraş şi la ce tip de confort vom mai avea acces în afara celui relativ al automobilului personal.

Până nu se întâmplă această schimbare de atitudine unde trebuie, până ce ea nu se va traduce-n politici publice clare de stimulare a transportului alternativ, n-o să ajungem prea departe pe cele două roţi nemotorizate. Vom continua să ne chinuim printre maşini parcate aiurea, gropi, câini, amabilităţile unora dintre şoferi prin praful şi prin noxele cozilor interminabile de automobile de la stop. Eu merg cu bicilceta frecvent şi-mi asum toate riscurile pentru că mi se pare mai logic să aleg un mijloc de transport mai rapid, mai ieftin şi mai distractiv în locul unuia comod şi-atât. Dar nu pot obliga pe nimeni să facă la fel, să suporte toate inconvenientele mersului pe bicicletă în Bucureşti fără un minim semnal de încurajare de la autorităţi. Acolo e mingea.

[coloana]

Tu faci pista!

de Claudiu Toader (Colegiul Coşbuc, Biking Hero în Bike My Way)

 

Asta-i o dezbatere destul de veche: Astepti sa vină infrastructura sau faci tu ca infrastructura să se întâmple? O problemă de care s-au lovit o sumedenie de oameni și de ONG-uri (inclusiv noi în Bike My Way). În tentativele de negociere de pe la primării este replica “vă dăm, facem … dar sunteti puţini, deci investiţia nu prea este rentabilă/rezonabilă/fezabilă’’. Nu ştiu despre alţii, dar reacţia mea naturala este “bine, bine, dar dacă dvs. nu ne faceţi infrastructură şi a merge pe bicicletă este considerat de către oamenii de acasă un sport oleacă mai blând decat săritu’ cu motoreta de la etajul 7 cu un celofan în spate, pe post de parașută, de unde vă așteptați să strângem numărul X de oameni, unde X este numărul pe care dvs. îl considerați necesar pentru o astfel de investiție?”.

Pe de-o parte au și autoritățile partea lor de dreptate, în propiul mod ipocrit. Da, este adevărat, numărul de bicicliști din București nu este în niciun caz la adevăratul potențial, dar nu suntem nici pe departe puțini. Vreo 8.000, spun unii (la marşul din 21 septembrie ne-am strâns, cred, mai mulţi).  Bicicletele-s mai multe, e clar, şi e ruşine că stau pe loc prin boxe sau pe balcoane.

Chiar și așa, îmi e greu să cred că numărul este realmente problema, având în vedere cum se investesc banii în sistemul românesc, corupția, pseudo-licitațiile și toate cele. Mi-e greu să cred că pentru fiecare investiţie există o justificare în termeni de Z oameni susţin acest proiect. Nu la modul cum se fac dezbaterile şi consultările publice pe la noi.

Revenind, potrivit standardelor primăriei, suntem putini biciclişti. Mulți nici nu o să fim prea curând, căci fără infrastructură, pedalatul nu este  atractiv și este văzut chiar ca o ciudăţenie.

Soluția?! Proactivitatea, campania, ”protestul’’. Ideea este că dacă autoritățile vor să “nege’’ existența unei minorități semnificative de ciciliști acuzând “hibele de sistem’’ și “criterile de X-1’’,  ce rămâne de făcut este să le amintim autorităților că existăm. Atitudinea poate să conteze mai mult decât numărul.

Din punctul ăsta de vedere, consider cu tărie că marșurile, protestele, proiectele, ONG-urile ș.a.m.d. nu sunt doar benefice, ci absolut necesare pentru ca în viitor să avem o infrastructură velo rezonabilă în București. Peste toate stă însă mersul pe bicicletă. În pofida infrastructurii zero şi pentru forţarea unor îmbunătăţiri. Să batem şaua cât mai des, ca-ntr-un final să priceapă şi autoritatea publică.

În situaţia în care tot ce primim de la autorităţi sunt promisiuni, asigurări de deschidere şi planuri cu nume pompoase (SUMP, de exemplu; voi ştiţi ce e ăla un SUMP?!) pe hârtie, ăsta este singurul mod prin care noi, bicicliştii, putem creşte ca numar şi relevanţă. Este adevarat, potenţialul de creştere net inferior celui pe care l-am avea cu o minimă infrastructură, dar totuși, a ieşi pe două roţi pe străzi este singurul mod prin care putem aminti atât autorităților, cât și societății că existăm, că avem anumite drepturi și că nu beneficiem de ele.

De luptat râmâne să mai luptăm, ce-i drept, şi cu mentalitatea românului obișnuit în pseudo-comoditatea mașinii proprii sau a minunatului RATB. NU, bicicliștii nu sunt donatori de organe. Mersul pe bicicletă în București, chiar dacă incomod, NU este inerent periculos. O auziţi din gura unui baiat de 16 ani care de vreo 2-3 ani merge zilnic cu bicla la liceu și are toate membrele+capul+oasele intacte. Soluția pentru a ajunge la siguranța mult dorită, soluția pentru a fi băgat în sfârșit în seamă de autorități este simplă: bicicleta! Tot ce trebuie să faci este să te urci pe șa, să te convingi că nu este chiar ca motoreta în picaj de la 7 și să te faci văzut. Nu mai vorbesc de cască, semnalizat şi respectat regulile de circulaţie, că doar noi suntem primii datori să ne protejăm. Asta-i tot. Fiecare bicicletă în plus pe carosabil este un pas mărunt către infrastructură. Bike! and the lane will follow!


Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger