Cu bicicleta la Troia (IV). „Iata cum am cucerit Troia: pe intuneric si cu ambele cauciucuri desumflate”

Vara aceasta, jurnalistul Serban Georgescu a mers pe bicicleta din Bucuresti, din fata blocului, pana la ruinele Troiei, in Turcia, fara a folosi alt mijloc de transport terestru. Dupa ce a dormit intr-un hotel-spital din Bulgaria, cu camere destinate atat pacientilor, cat si turistilor, a ajuns in Turcia. Aproape de destinatia sa finala, i-a explodat cauciucul de pe spate si a fost nevoit sa o ia la pas, apoi a facut pana si la caucuciul din fata. Cititi pe TOTB penultima parte a expeditiei.

Text si fotografii de Serban Georgescu (Continuarea celei de-a treia parti)

Ziua a VII-a, Duminica 15 august, 2010

Malko Tarnovo, 6.50 – Kirklareli, 12.00 (aprox. 50 km)

Din nou dealuri. Trec granita in jur de 8.30, dupa o discutie foarte animata cu un vames bulgar simpatic care isi astepta schimbul de tura. E foarte interesat de ciclism, de drumurile lungi, ar vrea si el sa incerce, de politica, de criza etc. La intrarea in Turcia, prima surpriza e drumul: doua benzi pe sens, asfalt perfect, o adevarata autostrada. Drum preponderent in coborare, dar si cateva catarari severe. La un popas vad undeva in spate doi biciclisti cu bagaje care se apropie. Sunt doi studenti germani, Frida si Hans. Vin de la Belgrad si merg fara o tinta precisa. Sunt foarte seriosi.

Ea cara pe portbagaj un bidon de 5 litri plin cu apa! Ii explic ca nu merita, ii arat bidonul meu gol (o sticla de Fanta) si ii explic ca il umplu ori de cate ori am nevoie prin satele din drum. Nu e convinsa si e chiar foarte mirata ca nu car apa cu mine. Se ofera sa-mi umple bidonul, ceea ce accept cu placere, mai mult de dragul de a-i mai usura povara decat de sete. Sunt foarte tacuti si par ca ar vrea sa ramana singuri. Ne despartim dupa un popas.

Frida si Hans

Prima impresie in Kirklareli e legata de oameni. Parca sunt cu totii suflati cu un praf cenusiu. Casele de schimb sunt inchise (e duminica), asa ca schimb ceva bani la un vanzator de ziare care, foarte corect, imi arata cursul de schimb intr-un ziar: 1,93 lire pentru un euro. Exact ca leva! Ma opresc intr-un parc intesat de lume si mananc ceva pe o banca sub un foisor. Ma hotarasc sa ma cazez, chiar daca e abia pranzul, pentru ca este in continuare o caldura inabusitoare si, in fond, nu sunt in intarziere. Gasesc un hotel ingrijit cu doar 15 euro pe noapte. La receptie, un student simpatic si foarte amabil imi duce bicicleta intr-un loc ferit si imi cara bagajele. Dorm cateva ore.

Dupa amiaza ma incumet sa ies, desi aerul e fierbinte, irespirabil. In toate orasele turcesti prin care aveam sa trec am remarcat obiceiul locuitorilor de a sta pe scaune aduse de acasa, la coltul strazii, si a sta la taclale, fara nici o masa sau ceva de baut in fata. Ca intr-o sala de asteptare in aer liber. Incep sa ma obisnuiesc cu strigatele muezinilor care dau un farmec aparte intregului tablou. Incerc sa intru intr-o moschee, chiar ma descalt si intru in hol, dar rugaciunea a inceput si nu mai am voie sa intru. Senzatie de respect.

Nu prea sunt restaurante propriu-zise nicaieri, doar asa numitele “Salonu” – un fel de bucatarii cu vedere la strada, in care sunt inghesuite mai multe mese cu scaune, totdeauna inauntru, niciodata cu terasa. Totul se gateste sub ochii clientilor. E o atmosfera intima, placuta, dar oamenii par in general tristi si refractari, probabil coplesiti de caldura (40-41°C la umbra nu e ceva obisnuit nici pentru ei). Intru intr-un astfel de “salonu” si descopar extraordinara “pide”, un fel de pizza turceasca, cu un aluat putin crocant si acoperita din belsug cu tot soiul de sosuri de legume, ou, cascaval si carne de oaie, care mi-a mers direct la suflet. Beau si un foarte bun ceai turcesc din paharele mici, ca de coniac. La intoarcerea la hotel verific bicicleta si constat ca am pana pe spate. Olé!

Ziua a VIII-a, Luni, 16 august 2010

Kirklareli, 8.00 – Uzunköprü, 15.45 (aprox. 100 km)

La 6.00, inarmat cu trusa de scule, cobor la receptie sa rezolv pana. Ciudat sau nu, e prima oara cand fac asa ceva. Reusesc destul de bine, chiar daca noua camera nu se aseaza perfect (nu am talc) si formeaza o mica galma excentrica, care insa se atenueaza pe drum. Am plecat in jur de ora 8.00, dar pe la 9.30 soarele ardea deja. Foarte multe portiuni de drum sunt in constructie. Peste tot soselele se extind la doua benzi pe sens. Ce le deosebeste de autostrazi este faptul ca la mijloc sensurile sunt despartite de un sant de beton in V si nu de bare de protectie.

Mai bine de jumatate din drum merg efectiv pe asfalt topit. Cauciucurile scot un sunet ca si cum ar merge pe ploaie. Opresc si nu-mi vine sa cred: cauciucurile mele sunt pline de asfalt topit pe care s-au lipit mii si mii de pietricele mai mici si mai mari, asa cum se lipesc alunele pisate de crema de pe tort. Incerc sa le curat pe cat posibil, desi imi dau seama ca e inutil. Ma tem de o noua pana si merg foarte incet. Fac opriri dese, de cate ori intalnesc putina umbra.

Intr-un sat opresc la o cismea din fata unei case, unde se odihneste un taran in varsta. Imi arata cum se foloseste cismeaua (are un fel de parghie ciudata care o face sa semene cu o tulumba de pompieri). Ma intreaba prin gesturi de unde vin si cand afla se minuneaza. Arata jalnic si ma gandesc sa-i dau ceva. ii intind o cutie de curmale din pachetul meu cu mancare si fata i se lumineaza brusc. Ia una singura si imi explica foarte grav, cu ochii spre cer: “Ramazam!”.

Drumul continua cu multe urcusuri si caldura sufocanta. La un moment dat, imi aduc aminte de cort, imi spun ca oricum nu mai am cum sa-l repar si il arunc la marginea drumului. Diferenta se simte imediat in pedale. La Uzunköprü aerul parca fierbe. La propriu si la figurat. Orasul e foarte aglomerat, strazi foarte inghesuite, foarte multi negustori ambulanti, nelipsitele strigate ale muezinilor. Ma cazez la o pensiune cu 25 de lire pe noapte (cca. 12 euro) si dorm din nou cat mai mult.

Seara mananc din nou o Pide extraordinara, parca mai buna decat cea din ajun si un iaurt turcesc, asemanator cu tzatziki, foarte bun si el. Nimeni nu vorbeste limbi straine iar pe strazi nu am intalnit nici un turist. In dreptul unui bloc in constructie, patru muncitori imping o schela mobila, care se inalta pana dincolo de etajul unu, in timp ce pe schela stau cocotati alti doi lucratori, ramasi acolo, evident, din comoditate. Asa ceva nu mai vazusem nici in Romania! Ma retrag in camera si citesc pana adorm.

Ziua a IX-a, Marti, 17 august 2010

Uzunköprü, 6.00 – Çanakkale, 21.30 (aprox 170 km)

Am plecat inainte de rasaritul soarelui. La scurta vreme, insa, schimbatorul fata mi se defecteaza. Nu reusesc sa il repar, asa ca la fiecare panta trebuie sa cobor de pe bicicleta si sa mut lantul de pe foaia intai pe foaia a doua cu mana. Pe foaia a treia era imposibil chiar si cu mana. Dupa vreo doua ore de mers, schimbatorul isi revine spontan. Ajung la Kesan – un oras care pare destul de mare – la 9.00 si ma odihnesc pana la 9.30 pe terasa unei benzinarii.

Dupa Kesan, dealuri nesfarsite, foarte severe. La un moment dat, la vreo 25km de Kesan, dupa o catarare epuizanta, sunt tentat sa abandonez si sa fac autostopul dar pe partea dreapta, neverosimil in pustietatea aia, vad o curte cu oameni, un fel de statie de mecanizare, cu cateva camioane parcate. Scot bidonul din bagaj si il arat cerand apa. Imediat, unul din muncitori vine la gard si mi-l ia. Din spatele lui, alt individ, probabil seful lui, imi face semn sa intru in curte.

Ocolesc mult, intrarea era cu vreo 100m mai in fata. Beau 2 litri de apa. Vorbim prin semne, le spun ca vin din Romania, ma privesc admirativ, imi ofera ceai cu zahar (o adevarata binefacere) si chiar si o tigara, pe care o fumez cu placere. Imi explica ca nu mai am de urcat, doar de coborat, veste care ma invioreaza de-a binelea. Ma odihnesc mai bine de o jumatate de ora, plec complet refacut.

Constat ca intr-adevar era ultimul deal pe care il aveam de urcat. Urmeaza o coborare vijelioasa de vreo 5km. Pana la Gelibolu drumul e drept. Am scapat de urcusuri, dar nu si de caldura. Traficul se intensifica vizibil, dar am acostament destul de lat. In plus, pe partea dreapta incepe sa se vada Marea Egee, iar briza se face si ea simtita. Cand ma apropii de Gelibolu, vad un indicator de feribot, ceea ce ma mira, pentru ca pe harta nu aparea asa ceva iar planul meu era sa trec cu feribotul abia la Eceabat.

Ma hotarasc sa iau feribotul din Gelibolu, cu speranta ca m-ar putea duce pana la destinatia finala, de care ma mai desparteau circa 50km. In port schimb din nou niste bani si sunt indrumat spre un fel de casa de bilete amenajata intr-o ghereta, imediat in apropierea cheiului de acostare al feribotului. Casierul nu stie nici o limba straina, dar intreb: “Çanakkale?”; “Çanakkale, Çanakkale!” imi raspunde energic. Fericit ca am scapat de pedalat, cumpar bilet si ma imbarc.

La bord cunosc un individ mic de inaltime, imbracat saracacios, care sustine ca stie franceza si ca e profesor. Ca sa ma asigur, il intreb daca nava mege intr-adevar pana la Çanakkale. Imi confirma din cap si adauga mai multe explicatii pe care nu le inteleg. Vorbeste mai mult turca si din cand in cand mai spune si cate un cuvant in franceza. Dupa o calatorie de vreo jumatate de ora, nava acosteaza pe malul celalalt, in dreptul orasului Lapseki, pe care eu il consideram doar o escala.

“Francezul” coboara si imi face semn sa raman la bord. Dupa ce nava pleaca din nou, observ insa ca se indreapta exact in directia din care a venit, adica inapoi spre Gelibolu. Incerc sa cer explicatii unui stewart de pe punte, ii arat biletul pe care scrie clar “Çanakkale”, dar imi face semn ca nu. Ma indignez, ridic tonul, tipul ridica si el tonul si imi arata ceva cu gesturi largi catre malul pe care tocmai il parasisem. Un tanar turc care astepta la volanul masinii sale asista la “discutie” si imi explica, intr-o engleza foarte aproximativa, ca feribotul nu face decat curse dus-intors intre Gelibolu si Lapseki.

Atunci de ce scrie Çanakkale pe bilet? Nu stie sa imi explice, dar este atat de amabil incat ii telefoneaza unui unchi de-al sau, care vorbeste fluent engleza si care imi explica sa raman la bordul navei, sa ma intorc la Lapseki si sa continuu drumul pe acel mal, pana la Çanakkale, pentru ca mai am doar 30km, oricum mult mai putin decat as fi avut de strabatut pe celalalt mal, intre Gelibolu si Eceabat. Cuvantul “Çanakkale” de pe bilet nu reprezenta decat autoritatea emitenta a biletului, intrucat “Çanakkale” este si numele orasului, dar si numele provinciei pe teritoriul careia ne aflam deja.

Si iata cum am traversat eu Dardanele de trei ori la rand in aceeasi zi. Nu ma plang insa, pentru ca toata tevatura asta a inceput pe la 15.30 si s-a terminat pe la 18.05, asa incat scapasem de cea mai calduroasa parte a zilei. Soseaua de la Lapseki la Çanakkale, de altfel generoasa, cu doua benzi pe sens, era acoperita in totalitate de griblura necompactata, pe care soferii grabiti m-au facut sa o simt din plin pe pielea mea. Pe alocuri am dat efectiv peste gramajoare de pietricele, care nu fusesera, deci, nici macar imprastiate cum trebuie pe sosea.

Cauciucurile mele, in special cel din spate, aveau de suferit, astfel incat am mers incet si am cautat sa urmez cat de cat banda de vopsea care marca acostamentul, singura portiune de drum unde pietricelele erau oarecum compactate. La un moment dat, pe dreapta drumului vad un grup de tarani care vand fructe. Cer putina apa si dupa ce beau, o taranca imi da gratis o piersica imensa si foarte dulce, pe care nu cred ca am sa o uit vreodata. Tot drumul am avut de urcat si de coborat dealuri.

In sfarsit, in jur de ora 20.00, din varful ultimului deal (bine ca nu calaream un cal, ci o bicicleta, pentru ca altfel s-ar putea interpreta treaba asta cu varful dealului!), vad in zare, pe dreapta, la malul marii, orasul, destinatia mea finala! Cobor de pe bicicleta si incep sa topai si sa chiui de bucurie in vacarmul impenetrabil de pe sosea, dupa care imi dau drumul vijelios la vale. Dupa nici 50m, un sunet metalic, probabil o sarma, si apoi cauciucul din spate explodeaza. Bravo Serbane! Ca tiganul la mal.

Totusi am avut noroc, aproape ca am ajuns, desi, dupa primul val de entuziasm, imi dau seama ca mai am inca 5-6km. Aveam sa-i parcurg pe jos, impingand bicicleta cu bagajele, intr-o ora si jumatate, timp in care, nu imi explic nici acum de ce, fac pana si la cauciucul din fata. Iata asadar cum am cucerit Troia: pe intuneric si cu ambele cauciucuri desumflate. Á la guerre comme à la guerre!

Dupa mai multe bajbaieli pe strazile orasului si receptioneri de hotel care imi comunicau cu zambetul pe buze “35 Euro”, “uan handrad lira”, “eiti iuro!” etc., ajung la “ANZAC Guesthouse”, o pensiune pentru studenti pe care mi-o notasem de pe internet. Cu 12 euro pe noapte, primesc o camera cu fereastra – dar zidita (!) si cu baia pe culoar. Cobor imediat sa cer alta camera, dar nu obtin decat un ventilator. Tipul de la receptie, Murat, este bine intentionat, dar toate camerele sunt ocupate, ma poate muta in alta camera abia a doua zi. Adorm cu gandul la luptatorii anticomunisti inchisi in Sighetul Marmatiei (asadar subconstientul lucreaza).

Cititi sambata ultima parte a calatoriei!

Cititi si:

Cu bicicleta la Troia. Epilog

Cu bicicleta la Troia (III). Bulgaria si hotelul-spital

Cu bicicleta la Troia (II). Drumul pana la Varna

Cu bicicleta la Troia (I)