Cu bicicleta la Troia (III). Bulgaria si hotelul-spital

9

Vara aceasta, jurnalistul Serban Georgescu a mers pe bicicleta din Bucuresti, din fata blocului, pana la ruinele Troiei, in Turcia, fara a folosi alt mijloc de transport terestru. Dupa ce a traversat litoralul romanesc, in prima faza, urmatoarea sa destinatie a fost Bulgaria. A dormit intr-un hotel-spital, cu camere destinate atat pacientilor, cat si turistilor, si a discutat cu o americanca venita intr-un soi de misiune umanitara despre criza din Europa de Est si cea din SUA. Cititi pe TOTB urmatoarele zile ale expeditiei.

Text de Serban Georgescu (Continuarea celei de-a doua parti)

Ziua a IV-a, Joi, 12 august 2010

Varna, 8.00 – Aheloi, 22.30 (aprox 90km)

A doua zi urma sa ajungem la Burgas. Andrei s-a opus categoric ideii de a continua pe drumul principal, astfel incat, bazandu-ne exclusiv pe GPS-ul sau, am luat-o pe niste drumuri secundare, care urmau aproximativ traseul Zvezda – Benkowski – Kitka – Sadovo – Dolni Chiflik – Solnik – Dyulino – Gyulyovtsa – Tunkovo – Aheloi. A fost un adevarat infern. Aproape tot timpul am urcat si am coborat (mai mult urcat) dealuri pe niste drumuri execrabile, neasfaltate, pline de gropi si de pietre.

Din padurile din jur rasareau ca prin minune roiuri de musculite minuscule care ni se varau in ochi, in gura si in urechi. Nu ciupeau, nici nu intepau, dar erau incredibil de insistente, mai ales pe portiunile cu urcus si umbra, pentru ca la coborare viteza ne permitea sa scapam de ele iar la soare nu rezistau ele. Privindu-l pe Andrei din lateral, la un moment dat m-a pufnit rasul: pedala foarte concentrat cu capul efectiv invaluit intr-un astfel de nor de musculite, ca si cum ar fi purtat o casca de cosmonaut. Nu mai vazusem niciodata asa ceva.

Eu insumi, la un moment dat, nu mai tineam ghidonul decat cu o mana, in timp ce cu cealalta incercam sa scap de teroarea insectelor (nu cu mare succes, dat fiind ca am si inghitit vreo doua-trei). Apoi am gresit drumul (GPS-ul, deh) si am nimerit pe un fel de drum forestier brazdat de santuri formate probabil de niste roti uriase de tractor, care in plus mai si urca. A fost imposibil sa pedalam, asa ca pret de 2-3km am impins bicicletele in urcus.

Partea buna a zilei a fost ca cea mai mare parte a traseului trecea prin paduri si am avut la dispozitie cantitati neasteptate de mure coapte si dulci. In plus, pe ulitele satelor din zona (putine, dezolante, cu aspect de parasire totala, cu oameni ursuzi si toropiti de caldura si de saracie, ca de altfel toate satele din Bulgaria prin care am trecut) erau multi pomi fructiferi, in speciali meri, cu mere verzi, foarte bune. Caldura era insa inabusitoare chiar si la umbra.

Prin satele unde opream sa cerem apa am avut de mai multe ori ghinion: “Avaria!” ne spuneau localnicii, aratand spre cismea. In dreptul unei mici carciumi dintr-un astfel de sat, am lasat bicicleta rezemata de un gard din plasa de sarma si am intrat sa cer apa. La iesire, o tigancusa de vreo 4-5 ani incerca, prin gard, sa umble la bagajele de pe bicicleta. Cand m-a vazut, s-a retras imediat, razand. M-am uitat catre grupul de tigani care stateau la masa: toti erau cu ochii la ce face fetita. Era probabil un test de agilitate.

Cand s-au prins ca i-am vazut, s-au intors si si-au continuat taclalele, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Erau cam multi, asa ca m-am facut si eu ca ploua (Doamne, de-ar fi plouat de-adevaratelea!). La pranz, am facut un popas mai lung intr-o padurice, la marginea unui cimitir satesc, unde am mancat niste mere si am motait putin. Dupa amiaza am plecat mai departe, desi caldura era la fel de mare. La un moment dat, pe crestele dealurilor, in localitatea Solnik, l-am pierdut pe Andrei, care in plus avea si harta mea cu el, asa ca nu mai aveam nici un mijloc de orientare!

O luase inaintea mea, asa cum facuse de mai multe ori pana atunci, dar de data asta nu mai era in raza mea vizuala, iar eu ajunsesem in dreptul unei intersectii cu un indicator care imi arata Burgas la stanga. As fi luat-o eu fara grija intr-acolo, dar nu aveam cum sa stiu ce idei are Andrei cu GPS-ul lui si cu drumurile alternative. Am asteptat putin, in speranta ca pana la urma o sa apara, apoi am luat-o spre stanga, dar nu l-am zarit nici dupa 10 minute.

M-am intors la intersectie si i-am dat un SMS (desi tocmai imi spusese ca nu mai are semnal) sa se intoarca la indicator. Dupa vreo 20 de minute a aparut de undeva din spate, cerandu-si scuze ca nu a observat indicatorul, preocupat fiind de… acelasi GPS. In fine, tot restul drumului am avansat extrem de greu, astfel ca la caderea serii eram abia in dreptul oraselului-port Nessebur, la mai bine de 30km de Burgas.

Ingrijorat de perspectiva drumului european superaglomerat pe timp de noapte, Andrei a tinut neaparat sa intram in oras si sa cautam loc de innoptat. O decizie care s-a dovedit dezastruoasa. Am descoperit ca era vorba de o statiune de fite, numai cu hoteluri luxoase (in sens balcanic, desigur), de masini scumpe si strazi cu rauri de turisti iesiti “sa se distreze”. Nici urma de camping sau pensiuni.

Ne-am oprit la o terasa pe trotuar, unde un cretin care incerca sa parcheze un Bentley urias era efectiv sa dea peste mine. Dupa o scurta criza de nervi, am plecat mai departe, legandu-ne sperantele de semnul “camping” care aparea pe harta in dreptul localitatii Aheloi, cu vreo 15km mai la sud. Am mers pret de o ora si jumatate in trafic intens, pe intuneric total, spre disperarea lui Andrei.

In fine, la 22.30 am ajuns in Aheloi, unde am avut de ales intre doua campinguri: unul amenajat intr-o livada, la 50 de metri de plaja, unde tariful era de 4 leva cortul si 3 leva de persoana (1 euro aprox 1,95 leva) si celalalt pe plaja, cu 5 leva cortul, 6 leva de persoana si (atentie!) 1 leva de bicicleta! Desi abia ne mai tineam pe picioare, nu ne-a fost greu sa alegem, mai ales ca in livada aveam la dispozitie mere verzi, din acelasi soi ca cele de pe drum si, deloc de neglijat, umbra!

Nici eu nu-mi dau seama cum am reusit sa instalez cortul si chiar sa fac un dus (pentru ca, da, campingul dispunea si de asa ceva, chiar cu cabina inchisa si in stare buna). Ne-am culcat, nu inainte de a-i spune lui Andrei ca de a doua zi vreau sa urmam drumul principal, mai ales ca urma sa ne desprindem de litoral si deci drumul urma sa fie mult mai liber. Eram efectiv epuizat si simteam ca dupa inca o zi ca asta nu as mai fi fost in stare sa continuu calatoria. Andrei a refuzat vehement, probabil speriat de ultima parte a drumului, spunea ca nu vrea sa moara calcat de masini si m-a avertizat ca a doua zi abandoneaza si se intoarce la Bucuresti.

Ziua a V-a, Vineri, 13 august 2010

Zi de pauza totala. Nici nu s-ar fi putut altfel, fiindca nu as fi pornit la drum nici batut. Fara prea multe discutii, Andrei si-a facut bagajele si a plecat. Mi-a parut rau si i-am spus-o. Nu stiu daca m-a crezut. Dupa ce a plecat, mi-am spalat rufele si le-am intins la uscat pe bicicleta, am cules mere, m-am balacit, m-am plimbat pe plaja si am stat de vorba cu proprietarul campingului, un tip la vreo 50 de ani, foarte amabil si ingrijit.

Nu stia o boaba engleza, dar fetita lui de vreo 14 ani a fost un excelent translator. Am aflat ca drumul pana la Malko Tarnovo nu e deloc aglomerat, pentru ca este un punct de frontiera mai putin circulat. Aveam sa intampin, dupa spusele lui, ceva urcusuri, dar nu foarte multe si nici abrupte. Toata ziua caldura sufocanta, fara urma de nor.

Peste zi descopar ca una din cele doua tije flexibile ale cortului se rupsese. Plesnise spontan, probabil din cauza caldurii. Nu exclud sa fi fost si din pricina modului precipitat in care montasem cortul cu o zi inainte, poate ca tija suportase o tensiune mai mare decat trebuia. Habitaclul era locuibil, dar arata ca si cum ar fi fost calcat de tren.

Decid ca a doua zi sa il iau totusi cu mine, in speranta ca voi reusi cumva sa-l repar. Seara ma intretin cu o familie de cehi care cu o seara inainte era sa intre cu masina in cortul in care incercam sa dorm. Sunt in Bulgaria de trei zile si constat ca am cheltuit fix 25 de euro (mancare de alimentara, bauturi – in general racoritoare – si doua nopti de cazare la camping cu baie). Nu e rau.

Hotelul-spital

Ziua VI-a, Sambata, 14 august 2010

Aheloi, 6.45 – Malko Tarnovo, 15.30 (aprox 110km)

M-am trezit la 5.45 si am transpirat doar strangand cortul si bagajele. Am ajuns la Burgas intr-o ora si jumatate. Pe lunga sosea de centura care ocoleste orasul prin vest, pentru cateva minute, am fost urmarit de doua masini Opel Astra, model vechi, pline cu cate cinci indivizi suspecti care pareau interesati de mine. La un moment dat, au tras pe dreapta, lasandu-ma sa-i depasesc. (Si-or fi zis ca nu au ce alege din mine si bicicleta mea).

Dupa iesirea din oras, drumul era practic necirculat, dar din nou cu multe catarari nu dintre cele mai usoare, cu multe paduri. Foarte putine localitati si foarte putine surse de apa. Din nou canicula, intreaga zi. Aveam totusi la mine cateva mere din livada si, in plus, am cumparat de la o taranca de la marginea drumului un pepene verde de 4kg (cel mai mic pe care l-am gasit), pe care l-am mancat pe loc – nu fara oarecare efort!

Pe ultima parte a drumului, din nou atacuri ale musculitelor. La Malko Tarnovo am avut din nou de ales: un mic hotel, cochet, cu piscina chiar (35 de euro pe noapte) si asa zisul “Hotel-Spital”, conditii decente, in ciuda aspectului exterior deplorabil (7 euro pe noapte). Aleg a doua varianta. E o constructie tipic comunista, cu 6 etaje, din care primele 4 sunt destinate saloanelor pentru bolnavi, imi spune infirmiera de la receptie, iar ultimele doua sunt amenajate ca si camere de hotel.

Primesc o camera la etajul 5. Pe culoar nici tipenie. Atmosfera de Zbor deasupra unui cuib de cuci. Camera insa este intr-adevar ingrijita. Ma balacesc sub cel mai inalt dus pe care l-am vazut in viata mea (vezi foto) mai bine de o ora. Orasul e minuscul si pare parasit. Descopar o terasa (poate singura) unde savurez celebra bere bulgareasca Kamenitza si o cunosc pe Eileen, americanca venita la capatul asta de lume intr-un soi de misiune umanitara organizata de guvernul american, care discuta volubil cu un grup de studenti bulgari.

Este si profesoara dar ofera si un soi de consultanta pentru investitii, iar intre timp le mai suplineste din cand in cand pe… chelneritele de la terasa. Vorbeste fluent bulgareste. De altfel, fara ajutorul ei nu as fi inteles nimic din meniu. Comand kebab si salata bulgareasca. Aflu ca nu exista autobuze decat spre inapoi, spre Burgas adica (am intrebat doar din curiozitate) si ca drumul spre Kirklareli (primul oras turc de dupa granita) este mai mult in coborare. Discutam despre criza din Europa de Est si despre cea din SUA. Vorbeste ca un soldat, pare indoctrinata. Dorm neintors.

Cititi si:

Cu bicicleta la Troia. Epilog

Cu bicicleta la Troia (IV). „Iata cum am cucerit Troia: pe intuneric si cu ambele cauciucuri desumflate”

Cu bicicleta la Troia (II). Drumul pana la Varna

Cu bicicleta la Troia (I)

Tags:



9 comentarii

  1. Pingback: Cu bicicleta la Troia (II). Drumul pana la Varna » Think Outside The Box

  2. Foarte bizar, sa-ti lasi balta tovarasul de drum, In orice excursie de genul asta se merge mereu impreuna iar ritmul il da cel mai lent.

  3. Mihai

    Am mers mereu impreuna, in ritmul celui mai lent, pana la Aheloi, langa Burgas, unde am pus corturile si am stat de vorba. El a decis sa plece cu autobuzul inapoi acasa la Bucuresti, eu am incercat sa-l conving sa nu renunte, nu ne-am certat, apoi am dormit iar a doua zi el a plecat. Nimeni nu a lasat balta pe nimeni.

  4. salut…am citit cu mare placere tot ce ai scris, cu atat mai mult cu cat am parcurs si eu acest drum (mai mult sau mai putin), insa cu Loganul, deoarece in 9 ore trebuia sa ajung din Targoviste la Istanbul…pitorescul litoralului bulgaresc m-a facut sa merg si eu pe acolo in drum spre Turcia si ma felicit si acum ca am ales asa…bafta in continuare si astept sa citesc si continuarea (continuarile)…

  5. Foarte amanuntita si exacta descrierea.

    Te felicit Serbane pentru faptul ca ai ajuns unde ti-ai propus in niste conditii foarte dificile si te-ai si intors. Recunosc: unul din motivele pentru care am renuntat a fost caldura infernala.

    Glumind, as putea spune ca a fost visul tau sa ajungi la Troia si am preferat sa te las sa te bucuri singur de glorie, sa n-o imparti cu nimeni. 🙂

    Acum serios vorbind, e un traseul de dificultate medie(perioada aleasa a fost nefericita datorita temperaturilor foarte mari).
    Bulgarii in partea de est – sunt mult mai deschisi decat cei din satele din munti, pe alocuri gasesti si oameni sa o mai rupa pe engleza, obisnuiti cu turistii, primitori.
    Toti cu care ne intalneam se minunau ca am ales bicicleta ca mijloc de transport si deveneau foarte curiosi incotro si de unde venim.

    In general prima bucata de drum, pana la Burgas, am evitat drumurile Europene cum a spus si Serban. Judetenele la ei sunt aproape pustii si destul de bine intretinute ceea ce face din calatorie o placere(mai putin musculitele si caldura). Poti sa casti gura cat vrei, iar cei mai incepatori in mersul pe bicicleta pot foarte bine sa se bucure in siguranta de ceea ce inseamna cicloturism.
    Mancarea e mai ieftina la ei iar in statiunile aglomerate, preturile nu sunt de 4 ori mai mari decat in mod normal, asa cum se intampla la noi.
    Braga in schimb e mai buna in Mangalia. Muult mai buna 😉

    Regula pe care o aplic atunci cand merg in grup si cineva se pierde este sa ma intorc in ultimul loc unde ne-am vazut. Asa am facut si in plimbarea cu Serban si pana la urma ne-am gasit.

    Apropos:
    Poza aia cand de-abia ma miscam prin padure nu-mi face dreptate si nu exprima tot potentialul de care sunt in stare :-).
    Eu ma gandeam sa raman anonim dar asa imi trebuie daca plec la drum cu un reporter 🙂

    Drumuri bune pe viitor si de-abia astept sa ma intalnesc cu romani pe bicicleta prin cine stie ce colturi indepartate.

  6. Pingback: Cu bicicleta la Troia (IV). „Iata cum am cucerit Troia: pe intuneric si cu ambele cauciucuri desumflate” » Think Outside The Box

  7. Pingback: Cu bicicleta la Troia » Think Outside The Box

  8. Andrei, sper sa nu te superi, eu am trimis mai multe poze, inclusiv cu tine pe bicla, la intrarea in Varna de exemplu, unde arati foarte bine, dar editorii au ales pozele finale. Oricum cea din padure mi se pare reprezentativa pentru dificultatea drumului.

    Toate cele bune!

Leave A Reply