Cu bicicleta la Troia. Epilog

18

Vara aceasta, jurnalistul Serban Georgescu a mers pe bicicleta din Bucuresti, din fata blocului, pana la ruinele Troiei, in Turcia, fara a folosi alt mijloc de transport terestru – in afara de drumul de intoarcere, cand si-a adpostit bicicleta printre bagajele unui autocar si a contribuit la o mica infractiune. Ajuns la Troia cu ambele cauciucuri desumflate, Serban si-a dat seama ca oamenii locului au mai multe de spus decat ruinele. Cititi pe TOTB ultima parte a expeditiei.

Text de Serban Georgescu

Ziua a X-a, Miercuri, 18 august 2010

Çanakkale

Nu am reusit sa inteleg de ce fereastra camerei fusese zidita, dar nu mai conteaza, reusisem sa dorm (cu ajutorul ventilatorului) si oricum, a doua zi am primit o camera cu vedere chiar spre mare (mai exact catre Helespont – recte Dardanele). Dimineata, in timp ce-mi beam ceaiul, nu-mi venea sa cred ca nu mai trebuie sa pedalez. Am gasit in imediata vecinatate a pensiunii un service pentru biciclete. Mecanicul, pe care il cheama tot Murat, imi spune sa vin peste doua ore, asa ca am timp sa vizitez muzeul de arheologie din oras si sa fac o baie prelungita in Dardanele, cu gandul la legenda lui Leandru si Hero.

Distanta dintre maluri nu e asa de mare (poate 3-4km), dar la 100-150m de mal curentul marin se face simtit imediat, asa ca ma intorc rapid – probabil eroul lui Ovidiu s-a inecat mai degraba din aceasta pricina decat din cauza furtunii…Mai tarziu, imi recuperez bicicleta, prilej cu care cunosc inca un Murat, un biciclist pasionat care se arata incantat de expeditia mea si ma invita la o excursie in imprejurimi si o baie pe o alta plaja, undeva la 10km de oras.

E student la fizica la universitatea din oras. Vorbim despre astronomie, religie (“Cred in divinitate, dar nu in religii”, imi spune cu hotarare), femei, razboi. Ma arat intrigat de faptul ca pe toate drumurile pe care le-am parcurs prin Turcia am intalnit neasteptat de multe unitati militare, pazite de santinele inarmate pana in dinti. “E ceva normal, asa a fost intotdeauna”, imi spune. “Aici, daca sunt probleme, la fata locului soseste armata, nu politia. Politia e mai mult pentru turisti”.

Pe drum trecem din nou prin niste livezi si culegem mere mari si bune. La intoarcere, believe it or not, fac din nou pana, de data asta la roata din fata. Pipai cu atentie cauciucul si descopar un spin de trandafir. Asadar, inca 10km pe jos. Sport, nu gluma. Seara, la receptie, imi rezerv pentru a doua zi dimineata un loc in microbuzul care face turul Troiei (cu ghid) si la cel cu destinatia Istanbul (nu exista legaturi directe cu Romania), care pleaca dupa amiaza la 17.45.

Stau la taclale cu Murat receptionerul si aflu ca numele “ANZAC” nu este intamplator, ci inseamna “Australian and New Zeeland Army Corps”. Cele doua armate desfasoara aici un program de promovare a pacii (printre care si sponsorizarea pensiunii pentru studenti turisti in care ne aflam, unde la parter ruleaza aproape nonstop filme de razboi), in memoria bataliei de la Galipoli, una dintre cele mai sangeroase din Primul Razboi Mondial, cand aliatii (englezii si americanii – altfel baieti buni – i-au lasat aici in prim-plan pe neozeelandezi si pe australieni) au fost macelariti de turci intr-o batalie soldata cu sute de mii de morti si raniti.

Ziua a XI-a, Joi, 19 august 2010

La Troia, ruinele sunt invadate de turisti. Majoritari sunt, evident, japonezii. Nenumarate mici turme pastorite de cate un ghid care turuie mecanic texte invatate pe de rost colcaie prin toate ungherele. Oriunde te-ai afla, nu ai cum sa-l asculti doar pe ghidul tau, fiindca celelalte turme sunt atat de aproape, incat auzi in acelasi timp cel putin trei sau patru torente de “explicatii”, cu aceeasi intensitate sonora.

Balamucul e total, dar toti se prefac ca totul e absolut normal: turistii, cu fete marcate de intensitatea momentului, asculta in extaz tot ce le livreaza ghizii plictisiti si afectati. Aflu totusi, mai mult din informatiile afisate pe panourile explicative, ca celebrul cal postat la intrare e fals si ca cel autentic (daca a existat intr-adevar) nu a fost descoperit, desi sunt sanse, pentru ca, potrivit arheologilor, nu a fost scoasa la lumina decat 10% din suprafata estimata a cetatii.

Locul este atat de impanzit de ruine si de artefacte, incat sapaturile incepute cu ceva timp inainte pentru construirea unui nou muzeu, undeva la 3km de locul unde ne aflam, au fost oprite aproape imediat pentru ca muncitorii dadeau pretutindeni peste alte vestigii. Imi atrag atentia un altar de sacrificiu si odeonul, un mic si cochet amfiteatru unde troenii ascultau muzica, incredibil de bine conservat.

Intr-una din micile sali de muzeu, dau peste fotografia Sofiei Schliemann, sotia lui Heinrich Schliemann (vanatorul de comori care a descoperit ruinele, spre sfarsitul secolului XIX), impodobita cu toate bijuteriile gasite de sotul ei pana la acea data (1873). In rest, nu am apucat sa vad mai nimic pentru ca, dupa doar o ora si jumatate, grupul nostru a primit semnalul de plecare. Cu alte cuvinte, “Pan-aci ati platit, va multumim pentru atentie”.

La intoarcere, imi recuperez bicicleta, bantui prin oras, vizitez bazarul si mananc, printre altele, “gözlem” – un fel de clatita cu sosuri si legume specifice. La pensiune, in asteptarea microbuzului, imi notez cateva adrese de pensiuni din Istanbul, precum si contactele firmei de transport care opereaza cursele de autocar Istanbul-Bucuresti. Dupa un drum fara peripetii, ajungem la Istanbul pe la miezul noptii. Microbuzul ma lasa chiar langa zidul Moscheei Santa Sofia, impunatoare si splendid luminata. Dupa obisnuitele bajbaieli, undeva pe o straduta in apropiere de moschee gasesc o pensiune care imi convine si ma cazez. Cu 12 euro obtin un loc (mic dejun inclus) intr-un dormitor cu trei paturi, unul din ele ocupat de un rus simpatic pe care, ce era sa fac, l-am trezit din somn.

Ziua XII, Vineri, 20 august 2010

Istanbul

Luam micul dejun pe acoperisul pensiunii cu trei etaje, nu din alte motive, ci pentru ca spatiul interior este foarte stramt si nu s-a gasit decat aceasta solutie. Privelistea asupra Bosforului e minunata, dar asteptam mai bine de jumatate de ora ca chelnerii sa… soseasca la serviciu (!) si inca pe atat ca sa primim si mancare. Iau legatura cu firma de autocare si aflu ca plecarea este la 15.30, din Avrupa Bazar, piata Laleli.

Am ceva timp, asadar, sa vizitez Santa Sofia, Moscheea Albastra si Palatul Topkapa si sa ma plimb pe malul Bosforului. Totul e splendid, dar pur si simplu invadat de turisti. Gasesc destul de usor Avrupa Bazar, care nu e mai departe de 5 statii de tramvai de pensiune. E un loc ciudat, un amestec de bazar si autogara. In jurul meu se vorbeste mult romaneste. Chiar si la prapaditul de WC pe care l-am descoperit intr-un ungher, nu numai ca baiatul care rupea hartia igienica vorbea romaneste, dar pretul era afisat atat in lire, cat si in lei! Ai de ales: 1 lira sau 3 RON (adica juma’ de lira in plus, ca deh, asa suntem noi, mai dastepti).

Am noroc, autocarul e pe jumatate gol si am loc suficient la bagaje pentru bicicleta. Biletul este 50 de euro si nu se percepe supliment pentru bicicleta. Conditiile sunt excelente, avem aer conditionat, televizor si chiar o insotitoare de bord draguta, Natasa, care ne ofera bauturi racoritoare la cerere si care, politicos, m-a rugat sa o ajut la o mica infractiune.

Noile legi nu permit trecerea peste frontiera a mai mult de trei parfumuri si doua pachete de tigari, asa ca nu as putea sa iau in bagajul meu un cartus de tigari si doua parfumuri? Am acceptat si nu au fost nici un fel de problema, in afara de o exasperant de lunga asteptare in vama la Kappicule: vamesii bulgari schimbau tura! Controlul a fost destul de amanuntit (a trebuit sa coboram bagajele din cala de doua ori), dar cei doi soferi erau pregatiti… Am ajuns cu bine la Bucuresti sambata, 21 august, la ora trei dimineata.

Epilog

Nu mi-a placut niciodata Iliada si, daca vreun Paris mi-ar fi rapit nevasta, sincer sa fiu, nici prin cap nu mi-ar fi trecut sa starnesc atata deranj, sa macelaresc atatia oameni si cai doar ca sa o recuperez. Atunci de ce Troia? Si de ce pe bicicleta? N-as putea spune precis. Din curiozitate, din dor de duca?

Tot ce stiu este ca pe drumul asta am simtit ca traiesc cu adevarat. Ca mediul in care traiesc zi de zi, cu mitocanii, urlete, „responsabilitati”, intrigi, crize de nervi, ipohondrii, spaime mai mult sau mai putin ascunse, bani, masini, multe masini – nu este nici pe departe singurul mod de viata pe care mi-l pot permite. Ca cei care spun mereu „Nu se poate altfel, n-avem ce face” isi ingradesc singuri orizontul. Ba avem ce face, si inca inimaginabil de mult! Trebuie doar atat: sa gandim nitel IN AFARA CUTIEI.

Cititi si:

Cu bicicleta la Troia (IV). “Iata cum am cucerit Troia: pe intuneric si cu ambele cauciucuri desumflate”

Cu bicicleta la Troia (III). Bulgaria si hotelul-spital

Cu bicicleta la Troia (II). Drumul pana la Varna

Cu bicicleta la Troia (I)

Tags:



18 comentarii

  1. Pingback: Cu bicicleta la Troia (IV). „Iata cum am cucerit Troia: pe intuneric si cu ambele cauciucuri desumflate” » Think Outside The Box

  2. Felicitari. Am citit seria cu sufletul la gura si m-ai facut sa visez. Sper sa pot face si eu ceva similar intr-o zi.

    Bravo. Bravo. Bravo.

  3. credeti ca ati putea intocmi un fel de harta ciclista a Bucurestiului? Care sa includa si imprejurimile? Cred ca asta ar folosi la dezvoltarea “chefului” concetatenilor nostri de a merge pe bicicleta.

  4. maria, razvan – multzam pentru ganduri, inseamna ca n-a fost in zadar…

    alt vlad – dezvoltarea “chefului” concetatenilor nostri de a merge pe bicicleta nu se afla printre prioritatile mele

    nu am scris povestea asta ca sa-i urnesc din fotolii pe puturosi

    daca tu imi ceri mie acum sa-ti fac o “harta ciclista a Bucurestiului”, poate maine poimaine ma trimiti sa-ti platesc si impozitele la stat sau sa-ti cumpar tigari, nu?

  5. ok
    poate am exagerat
    ideea e ca nu ai nevoie de nici un fel de harta ciclista a bucurestiului
    daca te trage inima sa biciclesti ai unde, slava Domnului
    incepe cu Herastraul si imprejurimile (Kiseleff, Aviatorilor etc)
    credeam ca toata lumea stie asta

    treaba cu “cheful” insa m-a deranjat
    toata lumea asteapta cu burta in sus sa fie invitat
    e aiurea

    toate cele bune

  6. Inceputul e bun, cu toata vaicareala destul de ridicola cand trebuia sa urci cate un deal… Sper sa mai urmeze si alti romani exemplul tau si candva sa ne intalnim pe toate soselele lumii. Pe de alta parte exista in caz de pana de cauciuc asa numite kituri anti-pana care iti etanseizeaza camera la bicicleta si poti porni mai departe si circula, cu putin noroc, si cateva sute de km, dar sigur pana la primul atelier. De obicei costa intre 5 si 10 euro un spray. Eu l-am folosit de cateva ori cu succes si erau vremuri cand faceam pe an 8-10.000 de km cu bicicleta pe an.

  7. un om simplu din popor on

    “daca tu imi ceri mie acum sa-ti fac o “harta ciclista a Bucurestiului”, poate maine poimaine ma trimiti sa-ti platesc si impozitele la stat sau sa-ti cumpar tigari, nu?”

    Mai Serbane, dar artagos si agresiv mai raspunzi… Poate ca excursia asta trebuia sa te faca mai rabdator, mai deschis, mai bland. Cand colo, ce gasesc aici? Un raspuns brutal.

    Tz, tz, tz….

    Ai invatat ceva de pe drum sau a fost asa, de ochii Hotnews-ului? 😉

  8. Da’ tare nervos te-ai intors…. :)) Omul a pus o intrebare, de aici si pana la platitul impozitelor e ceva cale, romanisme pure… de ce sa fii amabil cand e mai comod sa fii usor nesimtit ? Oricum dincolo de reactia ta ciudata ramane povestea relatata pe care, recunosc, am citit-o, hai, nu cu sufletul la gura insa cu un mare interes. Cat despre urnirea din fotolii si sporirea chefului de a bicicli chiar daca nu reprezinta pt tine o prioritate (ar trebui sa iubesti oamenii prea mult si neconditionat ca sa fie prioritate ori sa fii vreun ecologist fanatic) sa stii ca pt unii ca mine mica ta aventura reprezinta un model de a scoate capul din cutie si pt. asta, Respect ! Asuma-ti postura de exemplu :)) sau pionier. Cat despre harta pt Bucuresti sper sa va fie de ajutor http://www.hartavelo.ro/ Spor !

  9. Extrem de “amatoricesc”, un fel de “reportaj naiv”, aceasta serie despre mersul pe bicicleta la Troia. De la “paharele de ceai asemanatoare cu cele de coniac” (aiurea, nici vorba de asemanare), pana la faptul ca autorul pleaca la drum fara cateva banale kituri de lipit camera, totul, inclusiv starea de mirare permanenta, greu explicabila la varsta dansului si dupa 20 de ani de libertate in ceea ce priveste calatoriile.
    P.S. Moscheea Santa Sofia ? “Santa” ?

  10. 1. “Da-mi tu o harta ciclista a zonei ca ma gandesc io daca imi vine sau nu cheful” – este un mod de gandire pe care il cunosc foarte bine si fata de care am o repulsie profunda

    2. Nu este treaba mea sa schimb acest mod de gandire si, in general, nu caut sa schimb modul de gandire al nimanui

    3. Noica a spus: “Balaceasca-se in mlastina vietii cine nu vrea sa fie om”

    4. Nu-mi iubesc in mod neconditionat semenii. (Am incercat lucrul asta si m-am lecuit definitiv si irevocabil, amin)

    5. Eu nu scriu pentru oameni, eu scriu pentru visatori

    6. Nu stiu de unde s-a inteles ca nu am avut kit de depanare cu mine. Ba am avut si l-am folosit, dupa cum in mod naiv am notat in acest jurnal (va rog nu confundati naivitatea cu inocentza)

    Cine vrea sa inteleaga, bine, cine nu, multa sanatate si chef de viata va doresc la toti

    Serban

  11. Felicitari pt. realizarea acestei ture!

    Am citit cu mare placere toata descrierea calatoriei. Este bine realizata.
    Ma bucur sa mai vad inca un roman pasionat de cicloturism.
    Sper sa continuati aceasta pasiune si sper sa ne intalnim pe viitor la o tura.
    Sper sa luam legatura si eventual daca vreti sa scrieti pe viitor un articol si despre activitatea mea cicloturistica sau despre o expeditie de-a mea ar fi super. Va stau la dispozitie cu multe materiale.

    Este mare nevoie sa avem in Romania si jurnalisti care sa mediatizeze si acest fel de turism ecologic inca practicat de prea putini in Romania.

    Am avut bucuria sa pedalez de 2 ori cu Andrei, un baiat bun, putin exigent, e adevarat ca nu suporta sa mearga pe europene si se bazeaza foarte mult pe GPS-ul sau dar bine face. Abia astept sa mai facem ture impreuna.

    Daca aveti drum prin zona mea, va astept cu mare drag sa-mi faceti o vizita, ofer ospitalitate si putem face ture in zona mea.
    Puteti sa ma contactati la adresa de email: [email protected]

    cu respect si prietenie,
    Claudiu

  12. Multumesc Claudiu

    Pentru mediatizare trebuie sa le multumim in primul rand lui Magor si prietenilor sai. Receptivitatea lor a fost o mare surpriza pentru mine. Nu mai credeam ca in Romania se poate face ceva si altfel decat cu pile, relatii etc

  13. Pingback: Invingator in fata neputintei: Florin, biciclistul nevazator » Think Outside The Box

Leave A Reply