Cu bicicleta la Troia. Epilog

Vara aceasta, jurnalistul Serban Georgescu a mers pe bicicleta din Bucuresti, din fata blocului, pana la ruinele Troiei, in Turcia, fara a folosi alt mijloc de transport terestru – in afara de drumul de intoarcere, cand si-a adpostit bicicleta printre bagajele unui autocar si a contribuit la o mica infractiune. Ajuns la Troia cu ambele cauciucuri desumflate, Serban si-a dat seama ca oamenii locului au mai multe de spus decat ruinele. Cititi pe TOTB ultima parte a expeditiei.

Text de Serban Georgescu

Ziua a X-a, Miercuri, 18 august 2010

Çanakkale

Nu am reusit sa inteleg de ce fereastra camerei fusese zidita, dar nu mai conteaza, reusisem sa dorm (cu ajutorul ventilatorului) si oricum, a doua zi am primit o camera cu vedere chiar spre mare (mai exact catre Helespont – recte Dardanele). Dimineata, in timp ce-mi beam ceaiul, nu-mi venea sa cred ca nu mai trebuie sa pedalez. Am gasit in imediata vecinatate a pensiunii un service pentru biciclete. Mecanicul, pe care il cheama tot Murat, imi spune sa vin peste doua ore, asa ca am timp sa vizitez muzeul de arheologie din oras si sa fac o baie prelungita in Dardanele, cu gandul la legenda lui Leandru si Hero.

Distanta dintre maluri nu e asa de mare (poate 3-4km), dar la 100-150m de mal curentul marin se face simtit imediat, asa ca ma intorc rapid – probabil eroul lui Ovidiu s-a inecat mai degraba din aceasta pricina decat din cauza furtunii…Mai tarziu, imi recuperez bicicleta, prilej cu care cunosc inca un Murat, un biciclist pasionat care se arata incantat de expeditia mea si ma invita la o excursie in imprejurimi si o baie pe o alta plaja, undeva la 10km de oras.

E student la fizica la universitatea din oras. Vorbim despre astronomie, religie (“Cred in divinitate, dar nu in religii”, imi spune cu hotarare), femei, razboi. Ma arat intrigat de faptul ca pe toate drumurile pe care le-am parcurs prin Turcia am intalnit neasteptat de multe unitati militare, pazite de santinele inarmate pana in dinti. “E ceva normal, asa a fost intotdeauna”, imi spune. “Aici, daca sunt probleme, la fata locului soseste armata, nu politia. Politia e mai mult pentru turisti”.

Pe drum trecem din nou prin niste livezi si culegem mere mari si bune. La intoarcere, believe it or not, fac din nou pana, de data asta la roata din fata. Pipai cu atentie cauciucul si descopar un spin de trandafir. Asadar, inca 10km pe jos. Sport, nu gluma. Seara, la receptie, imi rezerv pentru a doua zi dimineata un loc in microbuzul care face turul Troiei (cu ghid) si la cel cu destinatia Istanbul (nu exista legaturi directe cu Romania), care pleaca dupa amiaza la 17.45.

Stau la taclale cu Murat receptionerul si aflu ca numele “ANZAC” nu este intamplator, ci inseamna “Australian and New Zeeland Army Corps”. Cele doua armate desfasoara aici un program de promovare a pacii (printre care si sponsorizarea pensiunii pentru studenti turisti in care ne aflam, unde la parter ruleaza aproape nonstop filme de razboi), in memoria bataliei de la Galipoli, una dintre cele mai sangeroase din Primul Razboi Mondial, cand aliatii (englezii si americanii – altfel baieti buni – i-au lasat aici in prim-plan pe neozeelandezi si pe australieni) au fost macelariti de turci intr-o batalie soldata cu sute de mii de morti si raniti.

Ziua a XI-a, Joi, 19 august 2010

La Troia, ruinele sunt invadate de turisti. Majoritari sunt, evident, japonezii. Nenumarate mici turme pastorite de cate un ghid care turuie mecanic texte invatate pe de rost colcaie prin toate ungherele. Oriunde te-ai afla, nu ai cum sa-l asculti doar pe ghidul tau, fiindca celelalte turme sunt atat de aproape, incat auzi in acelasi timp cel putin trei sau patru torente de “explicatii”, cu aceeasi intensitate sonora.

Balamucul e total, dar toti se prefac ca totul e absolut normal: turistii, cu fete marcate de intensitatea momentului, asculta in extaz tot ce le livreaza ghizii plictisiti si afectati. Aflu totusi, mai mult din informatiile afisate pe panourile explicative, ca celebrul cal postat la intrare e fals si ca cel autentic (daca a existat intr-adevar) nu a fost descoperit, desi sunt sanse, pentru ca, potrivit arheologilor, nu a fost scoasa la lumina decat 10% din suprafata estimata a cetatii.

Locul este atat de impanzit de ruine si de artefacte, incat sapaturile incepute cu ceva timp inainte pentru construirea unui nou muzeu, undeva la 3km de locul unde ne aflam, au fost oprite aproape imediat pentru ca muncitorii dadeau pretutindeni peste alte vestigii. Imi atrag atentia un altar de sacrificiu si odeonul, un mic si cochet amfiteatru unde troenii ascultau muzica, incredibil de bine conservat.

Intr-una din micile sali de muzeu, dau peste fotografia Sofiei Schliemann, sotia lui Heinrich Schliemann (vanatorul de comori care a descoperit ruinele, spre sfarsitul secolului XIX), impodobita cu toate bijuteriile gasite de sotul ei pana la acea data (1873). In rest, nu am apucat sa vad mai nimic pentru ca, dupa doar o ora si jumatate, grupul nostru a primit semnalul de plecare. Cu alte cuvinte, “Pan-aci ati platit, va multumim pentru atentie”.

La intoarcere, imi recuperez bicicleta, bantui prin oras, vizitez bazarul si mananc, printre altele, “gözlem” – un fel de clatita cu sosuri si legume specifice. La pensiune, in asteptarea microbuzului, imi notez cateva adrese de pensiuni din Istanbul, precum si contactele firmei de transport care opereaza cursele de autocar Istanbul-Bucuresti. Dupa un drum fara peripetii, ajungem la Istanbul pe la miezul noptii. Microbuzul ma lasa chiar langa zidul Moscheei Santa Sofia, impunatoare si splendid luminata. Dupa obisnuitele bajbaieli, undeva pe o straduta in apropiere de moschee gasesc o pensiune care imi convine si ma cazez. Cu 12 euro obtin un loc (mic dejun inclus) intr-un dormitor cu trei paturi, unul din ele ocupat de un rus simpatic pe care, ce era sa fac, l-am trezit din somn.

Ziua XII, Vineri, 20 august 2010

Istanbul

Luam micul dejun pe acoperisul pensiunii cu trei etaje, nu din alte motive, ci pentru ca spatiul interior este foarte stramt si nu s-a gasit decat aceasta solutie. Privelistea asupra Bosforului e minunata, dar asteptam mai bine de jumatate de ora ca chelnerii sa… soseasca la serviciu (!) si inca pe atat ca sa primim si mancare. Iau legatura cu firma de autocare si aflu ca plecarea este la 15.30, din Avrupa Bazar, piata Laleli.

Am ceva timp, asadar, sa vizitez Santa Sofia, Moscheea Albastra si Palatul Topkapa si sa ma plimb pe malul Bosforului. Totul e splendid, dar pur si simplu invadat de turisti. Gasesc destul de usor Avrupa Bazar, care nu e mai departe de 5 statii de tramvai de pensiune. E un loc ciudat, un amestec de bazar si autogara. In jurul meu se vorbeste mult romaneste. Chiar si la prapaditul de WC pe care l-am descoperit intr-un ungher, nu numai ca baiatul care rupea hartia igienica vorbea romaneste, dar pretul era afisat atat in lire, cat si in lei! Ai de ales: 1 lira sau 3 RON (adica juma’ de lira in plus, ca deh, asa suntem noi, mai dastepti).

Am noroc, autocarul e pe jumatate gol si am loc suficient la bagaje pentru bicicleta. Biletul este 50 de euro si nu se percepe supliment pentru bicicleta. Conditiile sunt excelente, avem aer conditionat, televizor si chiar o insotitoare de bord draguta, Natasa, care ne ofera bauturi racoritoare la cerere si care, politicos, m-a rugat sa o ajut la o mica infractiune.

Noile legi nu permit trecerea peste frontiera a mai mult de trei parfumuri si doua pachete de tigari, asa ca nu as putea sa iau in bagajul meu un cartus de tigari si doua parfumuri? Am acceptat si nu au fost nici un fel de problema, in afara de o exasperant de lunga asteptare in vama la Kappicule: vamesii bulgari schimbau tura! Controlul a fost destul de amanuntit (a trebuit sa coboram bagajele din cala de doua ori), dar cei doi soferi erau pregatiti… Am ajuns cu bine la Bucuresti sambata, 21 august, la ora trei dimineata.

Epilog

Nu mi-a placut niciodata Iliada si, daca vreun Paris mi-ar fi rapit nevasta, sincer sa fiu, nici prin cap nu mi-ar fi trecut sa starnesc atata deranj, sa macelaresc atatia oameni si cai doar ca sa o recuperez. Atunci de ce Troia? Si de ce pe bicicleta? N-as putea spune precis. Din curiozitate, din dor de duca?

Tot ce stiu este ca pe drumul asta am simtit ca traiesc cu adevarat. Ca mediul in care traiesc zi de zi, cu mitocanii, urlete, „responsabilitati”, intrigi, crize de nervi, ipohondrii, spaime mai mult sau mai putin ascunse, bani, masini, multe masini – nu este nici pe departe singurul mod de viata pe care mi-l pot permite. Ca cei care spun mereu „Nu se poate altfel, n-avem ce face” isi ingradesc singuri orizontul. Ba avem ce face, si inca inimaginabil de mult! Trebuie doar atat: sa gandim nitel IN AFARA CUTIEI.

Cititi si:

Cu bicicleta la Troia (IV). “Iata cum am cucerit Troia: pe intuneric si cu ambele cauciucuri desumflate”

Cu bicicleta la Troia (III). Bulgaria si hotelul-spital

Cu bicicleta la Troia (II). Drumul pana la Varna

Cu bicicleta la Troia (I)