Cu bicicleta, din România în Indonezia. Călătoria artistică a Alinei

Alina are 27 de ani. “Pentru încă vreo două luni”, precizează ea. La 26 de ani a învăţat să se dea pe bicicletă. Acum vrea să plece în Indonezia. Cu bicicleta. Din România, desigur. Ar fi prima ciclistă de la noi care să se încumete într-o astfel de aventură şi, în ciuda riscurilor şi potenţialelor pericole (pentru că va fi singură pe drum şi va urma un traseu care include şi ţări despre care, în general, auzim vorbindu-se în stereotipuri mai puţin flatante), Alina freamătă de nerăbdare să se aştearnă drumului.

 

 

de Camelia Jula

 

Şi-a construit o campanie de strângere de fonduri pentru călătorie, pe platforma de crowdfunding Indiegogo, banii urmând să fie folosiţi pentru achiziţionarea echipamentului performant de care are nevoie şi pentru alte necesităţi ale călătoriei. De ce vrea Alina să ajungă în Indonezia? Răspunsul este simplu: şi-a depus candidatura pentru o bursă acolo, iar în aprilie va primi răspunsul dacă este sau nu acceptată. Însă bursa nu îi va acoperi costurile de deplasare până în Indonezia, aşa că s-a gândit să meargă cu bicicleta. De la acest prim gând, călătoria s-a transformat şi a devenit mai mult decât modalitatea de a ajunge la destinaţie. Este un proiect în sine, care poate marca o premieră ciclistică pentru România.

„Unde te vezi peste cinci ani? Pe drum, aşa că nu am idee! A nu şti este, pentru mine, extrem de incitant. Cum ar mai putea viaţa să te surprindă dacă ştii ce cauţi? Acesta este un manifest pentru viaţa trăită ca o călătorie: fără să ştii, aşteptând imprevizibilul, cu greşeli, eşecuri, dar plină de încântare şi lumină”. Aşa îşi începe Alina Ene descrierea campaniei sale pe platforma Indiegogo, cu ajutorul căreia speră să strângă măcar o parte din banii necesari pentru transformarea visului său în realitate. Alina vine din Focşani, a petrecut nouă ani în Bucureşti, este designer vestimentar (ultimele studii în acest sens fiind în cadrul programului de master al Facultăţii de Arte din Bucureşti) şi „meştereşte cu talent”, după cum se poate vedea din munca ei, în cadrul proiectului Coolta, ca responsabil cu partea creativă. „Un proiect pentru tipe cool şi culte”, zâmbeşte Alina. Cum a ajuns să îşi depună candidatura pentru o bursă tocmai în Indonezia? „Anul trecut, în vară, am participat ca voluntar în proiectul cicloturistic Turul Dunării, organizat de Cycling România (Alina este cea din stânga, în fotografie, cu ia cu roşu – n.r.) O colegă din echipă, Diana, mi-a spus despre bursa Darmasiswa (Darmasiswa Indonesian Scholarship). Eu am aplicat pentru studierea artizanatului indonezian. Bursa se acordă pentru un an. Domeniul are legătură directă cu profesia mea de designer vestimentar, deci tot ce învăţ acolo urmează să aplic profesional”, explică Alina.

Bine, bine, dar cum ţi-a venit ideea să mergi tocmai cu bicicleta până în Indonezia?

Alina Ene: În noiembrie am găzduit un cicloturist rus, pornit prin lume pentru vreo 2-3 ani. Bineînţeles că era încărcat de poveşti şi de seninătatea specifică unui astfel de călător. Atunci am acceptat că nu are rost să mă mai ascund şi că, oricât de absurd ar părea, asta este ce-mi doresc să fac: o cicloexpediţie în jurul lumii. Însă aveam nevoie de o direcţie. Încotro s-o apuc? Bursa mi-a dat un deadline şi face totul să capete consistenţă. Primesc răspuns dacă am fost acceptată sau nu în aprilie, poate chiar în mai, în funcţie de numărul aplicaţiilor. Dar nu pot aştepta răspunsul ca să mă apuc de organizare, şi, indiferent care este, eu plec oricum! Dar mă încântă foarte tare ideea de a studia tehnici de imprimare indoneziene pentru un an. Cam aşa mă imaginez: străbătând lumea pe bicicletă, cu infuzii periodice în cultura locală, trăind cu şi în ritmul localnicilor. Provocarea cea mare în această fază este cea financiară şi în acest scop am pornit campania pe Indiegogo, prin care răsplătesc „artisticeşte” pe oricine contribuie.

 

Mai concret, în funcţie de suma donată călătoriei Alinei, cei care donează pot primi diverse simboluri ale recunoştinţei sale: de la menţionarea numelui pe blogul ciclistei, la menţionarea numelui pe un steag ataşat bicicletei, un „doodle” digital după o fotografie, cărţi poştale sau scrisori scrise de mână, de Alina, din timpul călătoriei, un CV original, plin de imaginaţie, tricouri, desene, o capsulă a timpului, picturi sau… toate la un loc, pentru o sumă mai consistentă.

 

 

Iată care va fi traseul Alinei din România în Indonezia (de precizat este faptul că, din cei 14.158 de kilometri, câţi sunt în total de parcurs, doar 7.263 vor fi făcuţi efectiv pe bicicletă – pentru restul, Alina va fi nevoită să apeleze şi la zboruri cu avionul sau traversări cu vaporul, din cauza condiţiilor geografice):

 

 

Şi iată cum este împărţit bugetul necesar călătoriei (la ce vor fi folosiţi banii):

 

 

Cum rămâne cu riscurile?

Alina Ene: Există riscuri mai mari legate de siguranţa personală, într-adevăr. Sunt curioasă să testez stereotipurile. Am descoperit, cu surprindere, de exemplu, că Iran este foarte apreciat printre cicloturişti pentru ospitalitate. Pakistan este recomandat ca destinaţia ei favorită de către o ciclistă solo din Canada. Ideea este că nu fac nimic din ce nu m-aş încumeta să fac în propria ţară.

Dacă este să îţi fie teamă de ceva din călătoria asta, ce anume ar fi?

Alina Ene: India, din cauza atenţiei masculine excesive. Am citit recent experienţa unei cicloturiste solo de numai 20 de ani şi povestea că a calatorit într-o tensiune continuă. Simţi efectiv cum eşti urmărită în permanenţă de ochi lacomi. Dar, în cazul ei – blondă cu părul lung şi ochi albaştri – atenţia este, cu siguranţă, mărită! Sunt pregătita să-mi testez limitele. Clar campatul în zone izolate, de altfel recomandat în cicloturism, iese din discuţie. Mă amuz şi la gândul că voi fi tunsă scurt, deci „mai puţin” feminină.

Şi reversul: ce anume ţi se pare cel mai fascinant, pentru tine, la această aventură şi abia aştepţi să se întâmple?

Alina Ene: Mă gândesc cu emoţie la momentul trecerii graniţei dintre India şi Myanmar. Teoretic este închisă. Dar am citit pe forumuri că este posibil să treci. Vedem. Întâi să mă pornesc la drum…

 

Faceţi cunoştinţă cu Nelu, bicicleta Alinei

 

Ai luat în considerare varianta în care ai fi nevoită să renunţi la călătorie undeva, pe traseu? Ce s-ar întâmpla atunci?

Alina Ene: Am prevăzut în buget o sumă pentru astfel de situaţii. În ceea ce priveşte itinerariul, flexibilitatea mi se pare esenţială. Vorbeam cu un cicloturist cu experienţă şi mi-a spus că 100 de kilometri de pedalat în Iran, cu ceea ce presupune căutat loc de campare, pregătit cortul, căutat de-ale gurii, echivalează cu 150 de kilometri pe o şosea pavată, fără diferenţe de nivel. Iar în ceea ce priveşte Asia de Sus şi Asia de Sud-Est, mă nimeresc acolo fix în perioada musonică, ceea ce înseamnă alunecări de teren, ploaie torenţială, în continuu, în India, de exemplu. Este posibil să nu pot intra în Myanmar dinspre India, pe la punctul de graniţă Moreh-Tamu şi atunci trebuie să mă întorc 100 de kilometri până în Imphal, cel mai apropiat aeroport şi să iau un zbor înspre Bangkok, Thailanda. O altă problemă este obţinerea vizelor. Mi s-a spus că este foarte puţin probabil să obţin în ţară viza de Pakistan. Dar… mă adaptez din mers.

Ce spun părinţii tăi, prietenii, cunoscuţii, despre aventura în care vrei să porneşti?

Alina Ene: N-a ridicat niciunul o sprânceană! Fiecare contribuie cum poate şi este cu adevărat minunat când simţi atâta energie pozitivă în jurul tău. Mama mi-a spus ceva emoţionant. A zis că nu are cum să-mi refuze acest lucru doar pentru liniştea ei sufletească şi că îmi sunt datoare să-mi trăiesc viaţa aşa cum mi-o doresc şi că ea nu poate decât să spere că o să fiu în siguranţă.

Cum te vei întoarce din Indonezia, tot pe bicicletă?

Alina Ene: Tot pe bicicletă, dar va dura drumul de întoarcere. De aceea o bună parte din buget am prevăzut-o pentru echipament de calitate, durabil.

În ce va consta bagajul tău la plecare?

Alina Ene: Nu o să duc nimic în spate, asta e clar! În turele de mai multe zile pe care le-am făcut până acum mi-am dat seama cum mă simt cel mai bine la drum lung. Bagajul o să-l car în genţi laterale pe bicicletă, care vin montate pe portbagaje speciale. În principiu bagajul va fi echipamentul de campare, pentru gătit, trusa medicală, trusa de igienă personală. Ca haine voi lua strictul necesar, mai ales că echipamentul obişnuit de ciclism este inutil în astfel de ţări.

Te pricepi la mecanica bicicletei, dacă se strică vreo componentă, ştii să o repari (dacă se poate) ori vei căuta primul ajutor posibil?

Alina Ene: Am discutat cu un service local să mă primească în practică. Încerc să fiu cât mai pregătită, ca să mă pot bucura de alte situaţii neprevăzute 🙂

 

Călătoria, în cifre şi culori

 

Cum de ai învăţat să te dai cu bicicleta doar la 26 de ani?

Alina Ene: Cred că asta ar fi bine de discutat într-o şedinţă la psiholog! Sunt al treilea copil într-o familie cu patru copii şi singurul care n-a învăţat să meargă pe bicicletă la vârsta corespunzatoare. Dar nu-i bai. Dorul de două roţi s-a adunat, în tot atâta timp şi, acum, la nici doi ani de când am învăţat să merg pe bicicletă, m-am hotărât, cu seninătate, că vreau să mă întorc acasă îndreptându-mă înspre Est. Înainte să învăţ să merg pe bicicletă, doar mă gândeam: „Ce mi-ar plăcea să merg… acolo. Dar şi acolo ce mi-ar plăcea!”. Acum, mă urc pe bicicletă şi ajung acolo! Oriunde este acel „acolo”.

Ai spus chiar tu, în prezentarea proiectului, că eşti prima ciclistă din România care să facă un asemenea traseu, dar de aventurile altor ciclişti români (bărbaţi) ce anume ai aflat?

Alina Ene: Ştiu de Virgil Gălăţanu, poştaş român care a abandonat totul şi s-a hotărât să facă turul lumii pe bicicletă. Cred că e singurul, până în acest moment, la acest nivel. A murit de febră tifoidă în India, dar are în palmares 119 ţări în 11 ani. Tot înspre Asia se îndreaptă anul acesta Mircea Vasile Petrescu, mai exact, înspre Mongolia. Iar Radu Diaconescu străbate 15.000 de kilometri pe bicicletă pentru a cuceri vârful Khan Tengri, situat la graniţa dintre China – Kyrgyzstan – Kazakhstan. Ştefan Roman are şi el poveşti interesante pe două roţi din America de Sud şi Africa. Dintre cei care şi-au tocit cauciucurile pe drumurile Europei sunt Claudiu Moga, Anton Duma. Şi celebra familie Hodi. Gheorghiţa Hodi este, de fapt, prima româncă  ce face un tur al ţării şi un tur în forţă, aş zice: 2.500 de kilometri în 22 de zile. Este şi prima femeie însărcinată care face un tur al Europei de Est pe două roţi. Cu siguranţă numărul celor care s-au aventurat înspre Vest pe două roţi este mult mai mare. Iar în România, deşi nu se vorbeşte foarte mult despre cicloturism, el se practică. (Să ne înţelegem, însă, cicloturism nu presupune doar deplasare pe bicicletă). Şi poate sunt şi oameni care s-au pornit în lume, dar nu au simţit nevoia să ştie lumea de isprava lor. Expunerea publică înseamnă să-ţi asumi nişte responsabilităţi, reacţiile unui public, care nu e musai să fie înţelegător întotdeauna.

 

Despre planurile Alinei Ene de călătorie, despre cum puteţi contribui sau despre motivaţia ei puteţi citi fie pe blogul ei (sau aici), fie pe pagina de Facebook, fie pe contul de Twitter. Prin exemplul personal, Alina pledează în faţa oricui pentru mersul pe bicicletă: „Am învăţat la 26 de ani să merg pe bicicletă şi, la nici o lună, încurcam şoferii în traficul bucureştean. Nu sunt cu nimic mai specială. Resurse există în fiecare. Fiecare îşi este dator sieşi să îşi testeze limitele”.

 

 

Imagini: Alina Ene