Cronica unei satisfacţii anunţate. De la ASE la oASE

0

Cât de frumos e să găsești în gândul cuiva o explicație pe care niciodată nu ți-ai formulat-o atât de clar pe cât ar fi trebuit. Așa mi s-a întâmplat recent cu o frază de-a lui Benjamin Kunkel (în articolul său “€œPaupers and Richlings” din London Review of Books, Vol. 36, Nr. 13-3, iulie 2014, care pleacă de la o recenzie a cărții lui Thomas Piketty – Capital in the 21st Century): “€œIstoria gândirii economice moderne poate fi considerată până la urmă tranziția de la economia politică – un spațiu cu granițe deschise înspre ceea ce sunt azi antropologia, sociologia, istoria și științele politice – la disciplină [simplificată] și simplu numită economie”.

 

 

de Raluca Nagy

 

Am fugit de la ASE pentru că nu mi se părea important ce făceam acolo. Era oarecum interesant, dar ne învârteam în jurul cozii. Era ca în bancul ăla cu statisticile sunt ca și bikini, îți poți face o idee, dar nu vezi chiar esențialul. Dădusem la secția Politici Economice pentru că mă interesa economia politică; dar ea, undeva pe drum, fără să îmi dau seama prea bine cum, se transformase în altceva: în modele matematice, în această economie simplificată de care vorbește Kunkel. Ca să mă explic, am să fac și recenzia recenziei.

Economiile nu pot fi explicate doar în termeni economici, astfel încât farmecul discret al cărții lui Piketty stă în reabilitarea școlii de gândire desuete a economiei politice. Odată cu “œrevoluția marginală” din anii ’70 ai secolului XIX, declanșată de teoria utilității marginale a lui Jevons, economia politică a devenit încet-încet doar economie, o disciplină simplificată, științifizată și matematicizată, tot mai mică și mai bine delimitată metodologic, dar și mult mai îngustă, dar cu pretenția (adesea exclusivă) de a explica intrinsec lumea.

Revoluția marginală nu e ce pare a fi; măcar dacă ar fi fost vorba despre marginalitatea aceea la care ne-am gândi, probabil că m-ar fi atins la coarda sensibilă, pe principiul support the underdog, și ar fi ieșit mai ușor din dulap. Pentru marginaliști, valoarea economică este dată de funcția utilității marginale, explicată prin exemplul celebru cu diamantele (mi-l aduc aminte perfect de la cursul de economie din anul I): acestea sunt mult mai scumpe decât apa nu pentru că e nevoie de mai multă muncă pentru a putea fi procurate (deși e), nici pentru că sunt mai utile, ci pur și simplu pentru că apa este abundentă iar diamantele sunt rare; satisfacția anticipată pentru posesia unui diamant este mai mare decât pentru posesia unei găleți de apă, iar prețul se stabilește în funcție de această satisfacție anunțată. Valoarea unei/fiecărei unități adiționale -€“ marginale -€“ în ochii cumpărătorului stabilește prețul, atât de plecare cât și ulterior, al unui bun.

De ce a fost această utilitate marginală ridicată în slăvi? Pentru că servește fundamental, mult mai bine decât o făcea chiar și “€œmâna invizibilă” a lui Adam Smith, discursului capitalist. (Să nu uităm că Smith era, înainte de a se ocupa de economie politică, un filozof moral. Cu mult înainte de Bogăția Națiunilor, a scris The Theory of Moral Sentiments. Jevons, pe de altă parte, făcea deja economie, era preocupat doar de matematică și cantitativ. [A General Mathematical Theory of Political Economy (1862)]).

Marginaliștii au dominat până de curând departamentele de economie în timp ce de economia politică se ocupă de fapt mai mult cei din științele sociale. Modele de eficiență și armonie a căror perfecțiune a fost atinsă cu prețul realității au făcut ca marginaliștii să cadă în dizgrație din 2008 încoace, odată cu criza. Piketty retemperează până la urmă discuția, spunând că nicio dezbatere prea descriptivă și fără date nu e bună, dar “pasiunea copilărească pentru matematică” a economiștilor nu este decât “€œo cale ușoară de a obține aparențe științifice fără a trebui să răspundă la întrebările mult mai complexe ale lumii”.

La ASE aveam frustrarea constantă că nu mă echipează nimeni corect pentru a-mi răspunde taman la aceste întrebări complexe ale lumii, așa cum mă așteptasem. Prin anul trei am avut ocazia să lucrez cu niște antropologi și parcă mi s-a luminat cărarea. În vara de după licență mi-a căzut în mână o broșură albastră, deschisă la pagina “€œMaster de antropologie și dezvoltare comunitară”. M-am înscris la admitere la SNSPA, care a constat într-un interviu în timpul căruia unul din cei trei membri ai juriului, iritat de background-ul meu, a ieșit din sală. Altul însă, care m-a susținut necondiționat din primul minut și căruia nu am cum să-i mulțumesc destul vreodată, mi-a repetat multă vreme, de câte ori mi se reamintea de ștampila de economist din frunte: nobody’s perfect.

Științe sociale (cu precădere antropologie dar și sociologie) m-au ajutat într-o prima fază să mă simt mai bine echipată decât a reușit să mă facă economia. Și pentru că, încă odată, în loc să mă ocup la ASE de economie politică, m-am ocupat de economie. Deci nu e neapărat o vină disciplinară, ci una de înșelare a satisfacției anunțate.
Antropologia mi-a deschis o întreagă lume, mult mai nuanțată și mai complexă. Am avut senzația, mai ales la început, că îmi răspund mult mai bine la aceste întrebări complexe. Pe parcursul diverselor afilieri universitare globale, de la est la vest și înapoi către și mai est, “€œoasele” mi-au devenit atât de dragi, m-au pasionat și plimbat prin toată lumea, până unde răsare soarele. (De ce oase, pentru că aceasta este imaginea pe care Discovery Channel sau seriale ca Bones au creat-o despre antropologi: ăia care se ocupă cu oasele.) Și totuși, cu timpul, m-am trezit din ce în ce mai înghesuită. Aproape că sunt în punctul în care nu mai cred în antropologie ca destinație, ca mântuirea absolută, calea, adevărul și viața, ci doar ca parte din drum.

Nu mă mai mai regăsesc printre oase din cauza formei pe care au luat-o științele sociale, și probabil multe alte discipline, sub presiunea corporatizantă a universității zilelor noastre. Nu vreau să transform textul în încă o lamentație despre colapsul academic sub presiunea neoliberală sau intr-o altă scrisoare despre cum depun armele sau îmi dau demisia. Asta și pentru că ar fi greu ca antropologia să devină vreodată, chiar și cu această presiune, vreo teorie marginală bazată pe modele matematice, deși este prin excelență interesată de marginal; dar s-au găsit modalități crâncene de a o cunatifica, cu număr de articole pe cap de vită furajeră, număr de citări ale articolelor respective în alte articole, numere, numere, de termeni cheie care sună bine și atestă importanța cercetării și valoarea ei adăugată în realitatea curentă și globalizantă.

Aici nu vreau neapărat să mă lamentez și pentru că, în mare măsură, lucrurile au stat întotdeauna așa, în sensul că academia și-a pliat efectele de modă pe nevoile sociale care determină în final și distribuția fondurilor de cercetare. Însă această cuantificare excesivă, managerială și marginală (în sensul lui Jevons) a gândirii duce în mare parte la rezultate mediocre și repetitive. Este frustrant să vezi cum se reciclează ideile de la o conferință la alta, de la publicație la publicație a aceluiași autor pus în fața nevoii profesionale de a presta, adică a publica x chestii pe an; de câte ori pe an poți să fii inovator, original sau radical? În plus, în goana asta de a scrie mult, e nevoie de termeni noi și lucioși care nu întotdeauna agrafează realitatea socială mai bine decât o fac cei desueți, dar fără de care cum ne-am mai justifica originalitatea, ca elan mântuitor al cercetării? Toate acestea servite asezonat cu iutele sistemului de aplicații pentru fonduri de cercetare, deosebit de morbid pentru că împinge la inventarea unor rezultate probabile și cuantificabile, omorând practic inovația (o investigație a ceea ce nu e cunoscut dinainte) din fașă.

Dar ceea ce mi se pare de fapt cel mai grav, și mă aduce la tristețea mea personală, este că această giga-maculatură și nevoie de nou în ea ne cam condamnă pe toți la o cercetare din ce în ce mai nevrotic de nișă și mai puțin esențială. Deschiderea aceea de la început pe care mi-a dat-o antropologia a cam dispărut și mă simt din ce în ce mai înghesuită într-un colț, obosită să alerg la nesfârșit maratoane de literatură generată efervescent pe modelul corporatisto-global al producției și excelenței. Împodobită pe deasupra de mareea de hârțogăraie aferentă aplicațiilor, proiectelor etc., munca academică a devenit aproape întotdeauna altceva decât ceea ce e de făcut, altceva decât munca aceea care contează. Așa că am ajuns în punctul în care prea des mi se pare că ce face antropologia azi nu (mai) este important. Sau nu și pentru mine. Nu mai facem antropologie ci facem “€œacademonomie” (academonomics, termen brevetat de Clarke și Frijters în 2010), o economie la comandă care impune o distorsionare sistematică a sensului, valorii și scopului final. Și iată cum m-am trezit back to homebase.

Ca și în cazul economiei, tot satisfacția anunțată o fi de vină, doar că de data asta mai puțin o vină disciplinară cât una de context. Dacă diamantele mi-au fost furate de capitalism ca fond, pe oase mi le-a furat neoliberalismul ca formă. Să fie de fapt unul și același lucru? Nu-mi dau încă seama, dar aștept cu interes următoarea satisfacție anunțată.


Leave A Reply