Criza – de ce este ea bună?

Criza actuală este bună, deoarece oricum nu se putea continua în stilul anterior! Este consecinţa unui stil de viaţă lipsit de sustenabilitate, deci imposibil de menţinut în funcţionare. Înainte de instalarea actualei crize financiar-economice, cu aspectele ei politice şi sociale de multe ori dramatice, a existat o altă etapă a freneziei consumului, a risipei şi cumpărării pe datorie, toate promovate şi întreţinute de consumerismul capitalist al plăcerilor inconştiente şi indiferente la realitate. Era vremea bancherilor inconştienţi, a „dezvoltatorilor imobiliari” şi „investitorilor” de carton, a samsarilor de terenuri, care sperau cu toţii profituri uriaşe pe baza banilor împrumutaţi de la bancă cu care se achiziţionau în neştire terenuri la preţuri exorbitante, pe care acum construcţii neterminate reflectă ultima privire sticloasă a rapacităţii halucinant.

Îmi aduc aminte de o tură de teren pe nişte dealuri la zeci de kilometri de Cluj… unde erau panouri cu terenuri de vânzare la 50 euro metrul pătrat. Un teren unde greu ajungeai, pe un deal la mama dracului, de 100 pe 100 m, era deci 500.000 de euro… jumătate de milion, venitul total pe mai multe vieţi al unui profesor universitar sau neurochirurg… dacă nu are nevoie de bani pentru supravieţuire, spre exemplu mâncare. Era evident că nu va ţine mult “fenta preţurilor” care cresc pe zi ce trece, iar “la finalul chefului” atmosfera nu o să fie prea veselă.

Era vremea fotbaliştilor care au gol în cap, fetiţe siliconate în variate zone, a damelor de consum sofisticate – pasionate de shopping şi prezente zilnic pe ecranele canalelor de televiziune, doar astea contau. Acest tip de nulitate umană putea să promoveze stilul de viaţă consumerist… în marile mase de muncitori frustraţi care vroiau şi ei să ia parte la distracţie. Au fost vremuri ale maşinilor care apăreau în noi şi noi modele, a demodării programate şi imediate a gadgeturilor, o goană imbecilă pentru a achiziţiona orice cu oricât… pe datorie… că vor fi plătite peste o vreme când “evident” vor creşte salariile… la anul. Era o lume a economiştilor drogaţi care vedeau doar grafice optimiste, calculand că în 10 ani vom întrece cu toţii Japonia iar în 20 de ani vom face ieşiri de shoping pe Lună sau pe Marte, ori mult mai departe.

Sub dictatura banului, care are singurul scop de a produce mai mulţi bani, întregul sistem social a fost împins către marginea prăpastiei, şi încă puţin după. Idealul uman în lumea capitalistă era bogăţia, sau bogăţia şi mai mare, societatea te împinge în această direcţie, iar cei care nu intră în sistem sunt marginalizaţi şi consideraţi nişte rebuturi, nulităţi în comparaţie cu un fotbalist adorat, o sofisticată de la careva televiziune de la colţ sau careva politruc local. “Bancherii”, “fotbaliştii” şi “târfele” erau totul, o lume incultă şi autosuficientă, în goana ei către autonimicire. Intelectualii nici nu mai contau, nu era nevoie de gândire raţională, era anacronic să aminteşti cumva de principiul precauţiei despre care nu se dorea să se ştie ce este, gândire strategică pe termen lung nu mai exista nicăieri, şenilele acestui marş sumbru distrugeau natura şi resurse, dinamitau viitorul uman. Profesorii chiar cei mai talentaţi au devenit nişte făpturi jalnice, nu departe de periferia şi mila societăţii, la fel cercetătorii cei mai geniali, medicii cei mai buni, creatorii de cultură şi artă…. care nici nu se compară financiar cu manelişti, fotbalişti, finanţişti şamd. Pe scurt, caracteristicile unei lumi imbecilizate, fără respect faţă de cultură, civilizaţie şi natură, fără dorinţă de a proteja biodiversitatea şi alte resurse de care depindem, o lume drogată de succesul momentan indiferent de consecinţe… efecte dure care nu au întârziat să apară.

Oamenii îşi aleg profesia nu pe baza interesului sincer faţă de domeniul X, ci a unei speranţe de a face bani cu nemiluita din poziţia de jurist, economist, habarnist. O problemă mare este că oamenii au fost obişnuiţi că mai ales banul contează… iar când au rămas fără ei au devenit depresivi şi dezorientaţi. Sunt norocoşi cei care în afară de dorinţa de îmbogăţire, aveau alte mecanisme de producere a satisfacţiei şi împlinirii personale… mai cu seamă cei interesaţi de cultură, arţă, cunoaştere şamd, dar aceştia nu reprezintă un procent prea mare din societate.

Un model economic bazat pe creştere fără limite, un asemenea comportament social consumerist, nu avea cum să nu fie falimentar în scurt timp. Orice om cât de cât inteligent ştia că va veni curând momentul când frenezia se va autodistruge. Un aspect interesant a fost rapiditatea cu care se instala, cât de generalizate au devenit problemele, “contagiunea”, de fapt falimente sistemice atingând entităţi similare şi interdependente. A fost oarecum surprinzător modul în care problemele au fost negate, prezentate ca mici eşecuri locale şi temporare. Analişti lipsiţi de contact cu realitatea, înşirau fraze lipsite de sens despre creştere macroeconomică, “demonstrau” vehement cum criza este scurtă, ne ocoleşte pe noi, este evident în V şi economia este deja în revenire, şi curând până şi termenul “criză” va fi o amintire. Mai apoi, au venit cu ideea de W, nu vroiau să accepte că nu există motive serioase pentru “performanţă economică”, şi nici semne concrete de îmbunătăţire a situaţiei. Când vezi că aceştia sunt experţii finanţişti şi economişti, ei fac politicile fiscale, te şi minunezi cum de falimentul nu este şi mai generalizat, încă. Dar timp mai este.

Un aspect interesant şi neplăcut este constatarea incapacităţii de reacţie a clasei politice şi a lidershipului finanţist-economist, a persoanelor care au crescut în paradigma creşterii nelimitate, şi chiar dacă ar fi dealtfel persoane inteligente, ei nu prea au capacitatea de a ieşi în afara expertizei bazate pe un anumit tip de gândire. Se uitau cu toţii “ca boii la poarta nouă”, se întâlneau şi involuntar îi cântau ode lui Onan, dar sămânţa intelectului lor şubred tot în praf ajungea şi rezutatele pozitive întârzie să apară… şi nici nu prea au de unde să fie aşteptate. Nu le venea să creadă că sistemele bancare sunt falite, au datorii inimaginabile, industrii sunt pe butuci, sistemele de sănătate, învăţământ, siguranţă publică şamd nu mai pot fi finanţate că nu este din ce, indicatorii arata recesiune…

Încrederea realmente oarbă în capacitatea pieţelor de a se autoregla, face ca sistemul să fie permanent pe gheaţă subţire. Existenţa unei oligarhii financiare capitaliste care decide modul în care banii sunt manipulaţi, cu singurul scop de a creşte profiturile pentru câţiva veşnic nesătui… a expus la risc întreaga societate. Desigur, criza este simţită de cei care au făcut investiţii riscante (şi care investiţie nu e riscantă… o joacă la ruletă), de firmele care îşi pierd pieţele că nu mai este cine să cumpere produsele lor, de cei care îşi pierd locurile de muncă (iar dacă ai un credit… poate şi locuinţa, maşina… familia); taxele colectate nu mai asigură necesarul plăţilor pentru profesori, medici, şamd, nu există resurse pentru a menţine variate sisteme de care depinde funcţionalitatea societăţii… iar plata datoriilor devine imposibilă. Te poţi întreba, populaţii umane obişnuite cu bunăstarea, oare cât de jos vor fi forţate să coboare ştacheta?

Crizele sunt perioade cu dificultăţi majore şi totodată acele momente când trebuie luate decizii fundamentale. Trebuie reevaluate circumstanţele, trebuie reanalizată situaţia la modul serios, nu doar intervenţii de spoială care prin efectele lor nu rezolvă cauzele crizei… sursa problemelor. Din acest punct de vedere, criza devine o oportunitate, în încercarea societăţii umane de a se ajusta la realitatea naturală şi de a gândi acea realitate social-economică sustenabilă, care încă aşteaptă să fie creată. Era evident că odată economia va trebui să se echilibreze cu resursele disponibile şi accesibile pe termen lung, dar pentru asta trebuie o nouă paradigmă… nu cea a creşterii fără limite. Vrem nu vrem, consumerismul capitalist va fi forţat de realitate să se ajusteze la contextul resurselor disponibile, adică să treacă pe o traiectorie de dezvoltare durabilă. Se poate spera un “soft landing”, o ajustare economic-demografică la realitatea resurselor de care depindem…? Nu se ştie, dar vom vedea. Chiar dacă am presupune că eventual actuala criză va fi temporar atenuată prin ceva “miracole”, tot rămâne nevoia de a intra pe o traiectorie de sustenabilitate ecologică, în limitele capacităţii de suport a Planetei.

O astfel de criză economică reduce pe moment agresiunea asupra resurselor naturale, reduce cantitatea de produse utilizate-scurt de societatea consumeristă şi apoi aruncate la gunoi, reduce cantitatea de gaze pompate în atmosferă, reduce viteza creşterii reţelelor de drumuri şi a zonelor acoperite de urbanizare, a variatelor infrastructuri energetice şamd… poate lasă o mică şansă de respiraţie şi supravieţuire pentru organisme vii care dealtfel erau tocate mărunt sub “şenilele civilizaţiei”. Iar printre organismele vii care pot scăpa de riscul de a fi zdrobite de şenilele-civilizaţiei, poate că se va afla chiar şi Omul.

Acest articol a fost preluat de pe blogul biologului Peter Lengyel.

Foto: Chen Wenling, Ceeea ce vede’i poate să nu fie real – lucrare inspirată de criza Wall Street

Peter Lengyel s-a născut în 1973 în Sighetu Marmaţiei şi a absolvit biologia la Universitatea „Babeş-Bolyai“ din Cluj. Este biolog, expert în conservarea biodiversităţii, fotograf al naturii, membru al Asociaţiei “Valea Verde”, dar şi secretar ştiinţific la ONG UNESCO Pro Natura, cu sediul în Bucureşti, şi membru al Uniunii Internaţionale pentru Conservarea Naturii.

Puteţi citi şi:

Ori suntem ecologişti, ori nu mai suntem

Ecologism şi democraţie – există oare sustenabilitate?

Einstein și politica – ce ar putea să ne zică azi?

Liderul politic și businessul global

Sustenabilitate – Votul tău contează?

Protejarea Naturii prin Forța Imaginii

Ministru al Mediului – de Afaceri

Plăcerea de a fotografia în Natură

Ce nu știm despre sălbăticiunile noastre?

Consultanță pentru Partidul Ecologist-Verde

Ecologismul politic – a venit momentul?