Deși avem o tendință puternică de a identifica diverse cauze externe pentru a ne justifica propriile limitări, eșecuri și tipare contraproductive, studiile din domeniul neuroștiințelor demonstrează că cel mai feroce sabotor al vieților noastre este propriul creier. Nici șeful sau sistemul birocratic, nici atmosfera de la birou sau ghinionul, nici măcar contextul socio-economic în care trăim nu ne pot pune atâtea piedici cât o facem noi înșine, la nivel inconștient.
de Buyerbrain
Printre principalele funcții ale creierului este aceea de a filtra informația care ajunge în sfera conștiinței și de a stabili prioritățile în ceea ce privește distribuirea atenției și energiei de procesare. Cea mai veche parte a creierului nostru, sistemul limbic, este de asemenea cea mai puternică și bine conturată la nivel de trasee neuronale (partea hard-wired a creierului), și are tendința de a prelua controlul asupra acelor elemente din viața noastră care necesită mai degrabă procesare în regiunile dezvoltate recent ale creierului, asociate cu activitățile intelectuale rafinate, precum lobii frontali.
Rezistența la schimbare
“Animalul din noi” este cel care declanșează atacurile de anxietate atât de frecvente în epoca modernă, deși nu trăim sub amenințarea foamei și cu atât mai puțin a fiarelor sălbatice care ne-ar putea sfâșia. Dimpotrivă, trăim în cea mai sigură perioadă din istoria omenirii, avem un nivel de confort la care părinții bunicilor noștri nici nu ar fi putut visa și nevoile de la baza piramidei lui Maslow sunt satisfăcute aproape din oficiu. Cu toate acestea, creierul nostru reptilian, a cărui activitate este în mare parte inconștientă, funcționează încă într-un mod aproape identic ca acum mii de ani și concurează pentru resurse cu cele mai noi regiuni ale creierului nostru, blocându-ne creativitatea, eficiența la muncă, capacitatea de analiză și sinteză a informației etc.
Motivul pentru care este atât de dificil să inițiem o schimbare (benefică) în viața noastră, cum ar fi să trecem la un stil de viață sănătos, să terminăm proiectul abandonat în timpul facultății la care visăm din când în când cu ochii deschiși sau să schimbăm jobul cu unul mai bun poate fi explicat printr-un mecanism de apărare al creierului. La nivel de neuroni individuali, creierul este programat să detecteze orice formă de schimbare în mediul înconjurător și să trimită semnale puternice că ceva este în neregulă. Semnalele de detectare a erorilor sunt generate în cortexul orbital, strâns conectat cu circuitele de frică ale creierului (amygdala).
Aceste două regiuni concurează pentru resurse (și reușesc să le acapereze) cu regiunea cortexului prefrontal care coordoneaza funcțiile intelectuale superioare. Asta ne determină să reacținăm emoțional și impulsiv, pentru că instinctele noastre animale preiau controlul. Atunci când mecanismul de detectare a schimbărilor/ erorilor este suprasolicitat, apare sindromul obsesiv-compulsiv (creierul emite constant mesajul incorect că ceva este în neregulă și încearcă să repare acea neregulă). Pentru a fi capabili de schimbare trebuie să ne dorim schimbarea și să devenim conștienți de mecanismele care se opun ei.
Neuroplasticitatea, calea evoluției personale
Vestea bună este că traseele neuronale care ne determină tiparele comportamentale pot fi rescrise, datorită fenomenului de neuroplasticitate, prin care creierul se poate “rescrie” prin intenție, atenție și efort susținut. Vestea mai puțin bună este că cele trei condiții necesare schimbării – intenție, atenție și efort susținut – sunt dependente de motivația și determinarea fiecăruia. Gândurile ne reconfigurează traseele neuronale, în mare parte datorită faptului că neuronii sunt multimodali – același set de neuroni se aprind dacă facem o acțiune (ridicăm un pahar cu apă), dacă privim pe cineva făcând acea acțiune sau dacă ne imaginăm acea acțiune (ne vizualizăm ridicând paharul). “Dacă nu-ți poți imagina pe cineva ridicând un pahar cu apă, nu poți înțelege sensul cuvintelor <cineva a ridicat un pahar cu apă>. Creierul nostru produce simulări pentru a înțelege sensul cuvintelor”, explică expertul în neuroplasticitate Norman Doidge în cartea sa, “The Brain that Changes Itself”.
În mecanica cuantică, întrebarea pe care o pui despre natură influențează răspunsul pe care îl vei primi. Analog, întrebarea pe care o pui despre propriului creier (care este un mediu cuantic) afectează semnificativ calitatea conexiunilor pe care le declanșează în căutarea răspunsului, influențând răspunsul. “Dacă înlocuim atenția cu întrebarea pe care ți-o pui, reiese că acolo unde ne concentrăm atenția, creezi conexiuni”, subliniază neuro-psihiatrul Jeffrey Schwartz într-un interviu cu specialistul în neurocoaching David Rock (“A Brain Based Approach to Coaching”). Dacă vă îndreptați atenția unei deprinderi noi veți construi, la propriu, noi rețele neuronale adaptate la deprinderea respectivă.
Neuroplasticitatea auto-direcționată reprezintă abilitatea oamenilor de a-și modifica propria activitate cerebrală prin intermediul practicii și menținerii atenției într-un mod constructiv. O dovadă este faptul că un grup de pacienți sub observația doctorului Schwartz care sufereau de sindromul obsesiv compulsiv și care au depus timp de câteva săptămâni, constant, un efort intens, au început să modifice în mod sistematic circuitele neuronale responsabile de transmiterea mesajului că “ceva este în neregulă”. Cheia schimbării felului în care funcționează creierul unui individ este antrenamentul sistematic și o continuă auto-observație cunoscută ca “mindful awareness”, care ajută oamenii să poată răspunde rațional stresului emoțional.
Efectul Quantum Zeno, un principiu elementar ar fizicii cuantice, a fost descris acum 30 de ani: observația susținută a unei molecule va ține acea moleculă într-o stare stabilă prin încetinirea ratei de fluctuație de care molecula dă dovadă într-un context în care nu este observată. În același mod, actul mental de a-ți concentra atenția asupra unui lucru ține pe loc circuitele neuronale asociate acelui lucru. Dacă investești suficientă atenție unui anume set de conexiuni, acestea își vor menține circuitele relevante stabile, deschise și dinamice, până la punctul în care devin parte hard wired a creierului.
Dacă vrei, poți!
Un element la fel de important în managementul vieții și al propriei persoane este perspectiva din care privim problemele. Într-un articol prezentat la NeuroLeadership Summit din New York City 2012 de către Elliot Berkman, (University of Oregon) și David Rock (co-fondator NeuroLeadership Institute), este evidențiat felul în care trebuie să te gândești la scopurile tale astfel încât să crești probabilitatea realizării lor, din punct de vedere neurologic. O construcție mentală bine conturată a scopului trebuie să poată răspunde atât întrebării “de ce am acest scop?” cât și întrebării “cum să îndeplinesc acest scop?”. Însă creierul nu se poate concentra la amândouă în același timp. Antrenorii îi sfătuiesc pe jucătorii de baseball să se concentreze asupra unui detaliu specific al mișcării lor, cum ar fi momentul lansării mingiei. Acest truc îl ajută pe aruncător să asimileze în mod non-conștient celelalte detalii ale mișcării – poziția degetelor pe mingie sau unghiul brațului – pentru a arunca perfect.
Același principiu, la nivel neuronal, se aplică tuturor sarcinilor pe care trebuie să le desfășurăm pe parcursul zilei. Avem deja o reprezentare a felului în care sunt procesate scopurile de către creierele noastre care, în mod surprinzător, pot coopera cu noi la îndeplinirea lor sau ne pot sabota de la acestea, în funcție de cum ne alegem reprezentările legate de acesta. Precum aruncătorii la baseball, ne putem reprezenta munca de zi cu zi în diferite moduri: tastezi cuvinte la computer sau scrii un articol? Ești vigilent în timpul unei întâlniri sau ești mai degrabă un participant empatic? Psihologii Charles Carver și Michael Scheier cred că ambele variante sunt adevărate în același timp pentru că acțiunile nu se exclud reciproc (a tasta e un alt mod de a spune a scrie). Numai că motivația (dorința) apare la nivelele superioare ale ierarhiei aspectelor scopului iar mecanica (mijlocul prin care este îndeplinit scopul – cum?) la nivelele inferioare. Astfel ar putea fi explicată zicala “Dacă vrei, poți!” (When there’s a will, there’s a way), din punct de vedere neuroștiințific.
Neurocercetărorii Robert Spunt de la Caltech și Matthew Lieberman de la UCLA au studiat activitatea cerebrală a participanților la un studiu în timp ce urmăreau video-uri cu oameni ce efectuau diferite activități precum periatul dinților sau cititul ziarului. Participanții au fost rugați să se gândească mai întâi la felul în care oamenii desfășurau activitatea și apoi să răspundă la întrebarea de ce fac oamenii acea activitate. Așa cum era de așteptat, faptul ca se gândeau la felul în care desfășurau activitatea a activat o regiune diferită a creierului față de momentul în care se întrebau de ce acei oameni fac activitatea. În concluzie, un scop bine formulat contribuie semnificativ la creșterea șanselor ca mai multe regiuni ale creierului să fie activate pentru atingerea acelui scop.
Foto: Bigthink.com