Creditul ca ordine socială

3

“Discutam, accum ceva vreme, despre hegemonie şi rezistenţă la un curs de Studii Urbane. Dezbaterea în sine plecase de la povestea subculturilor care şi-au cam pierdut valenţele de opoziţie stilistică la orice ar fi mainstreamul politico-economic. De o bună bucată de timp, stilurile ajung să fie foarte repede plivite de subversivitate şi încorporate comercial sau sunt create direct pe ecranul TV. Presupusa opoziţie, aşadar, e subsumată cât ai clipi ordinii sociale a pieţei neoliberale în care binele se măsoară în procente din Produsul Intern Brut, iar creşterea economică e luminosul orizont spre care-şi mijesc mai toţi ochii. Întrebarea care s-a născut natural din polemica de seminar a fost: bun, şi atunci cine se mai opune sistemului şi care o fi sistemul până la urmă? ‘Eu’, am răspuns, ‘pentru că nu am nici un credit’. Şi nici vreo proprietate”.

 

de Adrian Deoancă

 

Așa începe Adrian Deoancă Postfața volumului „Arta de a-ți face datorii”, publicat recent la Editura ART, pe care vă invităm s-o citiți în continuare:

 

Împletirea gordiană dintre dorinţa acumulării de bunuri, banii împrumutaţi şi disciplina capitalistă mi-a sărit în ochi de vreo doi ani, de când fantasma creşterii economice fără limită s-a năruit şi pe plaiurile noastre. Mă rog, o observaseră şi alţii, încă de pe vremurile domnului Karl Marx, dar eu n-avusesem încă revelaţia practică s-o-ntărească pe cea teoretică. Drepturile angajaţilor dau semne că se duc de râpă, iar măsurile economice drastice, camuflate sub umbrela ridicolă a reformei statului, dau de înţeles că asta nu mai e ţară pentru oameni. Pentru firme, da, pentru oameni, ba. Şi-atunci am zis c-o punem de-o răzmeriţă, că ne dăm demisiile şi ne proptim în piaţa publică să ne urlăm necazul cât ne ţin coardele vocale. Dar, de câte ori îmi vociferam idealismul, mi-o luam peste nas. „Ce revoluţie“, mi s-a zis şi răszis, „am rate de plătit la bancă, nu-mi stă mie gândul la asta“.

În această situaţie, de debitor la bănci sau la instituţii financiare nebancare, se regăsesc 4,5 milioane de români. Un număr imposibil de neglijat, dacă ne gândim că reprezintă jumătate din forţa de muncă, 4,5 milioane de adulţi care, şi dacă ar vrea să schimbe cumva macazul, nu au încotro şi rămân încremeniţi în joburi pe care le digeră greu, suportă şefi autodeclaraţi omniscienţi şi infailibili, de frică să nu le ia banca acareturile dacă nu varsă lunar un procent semni ficativ din leafă. Cum s-a ajuns aici ar putea fi înţeles printr-o privire la relaţia socială şi culturală a românilor cu banii, cu bunurile de consum şi cu băncile în timpul regimului de tristă amintire şi al celui din nefericitul prezent. Aşa am putea pricepe cum a nu te îndatora la bănci a devenit un soi de frondă, mai mult sau mai puţin voită, la adresa ordinii sociale. Lipsa unui contract de credit sau a unor rate echivalează aproape cu a fi un punker englez în anii ’70.

*

O vreme, în comunism, românilor le-a fost bine, zic cărţile de istorie. Erau anii ’60 ai presupusei liberalizări a României, când Partidul aproape reuşea să-şi îndeplinească rolul de tătuc asumat al poporului, una dintre promisiunile cu care şi-a îndulcit supuşii. Industria părea să-şi înalţe furnalele până la cer, agricultura dădea ţării grâne şi alte produse de-ale gurii din belşug, oamenii muncii căpătau locuinţe şi locuri de muncă. Majoritatea marilor lucrări industriale şi de infrastructură se făceau însă, de cele mai multe ori, pe bani contractaţi din băncile occidentale, aşa cum se întâmpla şi cu celelalte state cu stea roşie în frunte. În anii ’70, finanţiştii vestici au închis robinetul şi statele comuniste s-au trezit că trebuie să se descurce de capul lor. S-au descurcat prost, iar PCR-ul a excelat din punctul acesta de vedere. Industria, coloana de oţel a economiei româneşti, tuşea a moarte din pricina nepotrivirilor de tot felul şi din cauza întârzierii sau a lipsei materiilor prime la liniile de producţie. Ce reuşeau să producă fabricile oricum pleca la export pentru plata datoriilor externe şi la fel se petrecea şi cu mâncarea ce trebuia să poposească în burdihanele hămesite ale poporului. Consumul devenise aproape mit, deşi Partidul con tinua să-l promită abitir, dar punea miliţieni deoparte, pentru orice eventualitate. În orice caz, românii îşi doreau să consume. Îmi amintesc, de pildă, că, în calitatea mea de copil de cinci ani, am întrebat-o pe ma ma pe 22 decembrie ’89, seara, ce se va întâmpla acum, că fugise Ceauşescu. „O să fie portocale“, mi-a răspuns mama şi vor bea serios. Mă rog, mie nu mi-au plăcut niciodată portocalele, dar anecdota tot spu ne cât jinduiau românii să-şi umple plasele cu ceva, cu orice.

După prăbuşirea comunismului, situaţia s-a dat peste cap. Dacă înainte românii aveau bani, dar nu prea aveau ce să cumpere cu ei, în România tranziţiei fără-de-sfârşit, cumpărăturile zăceau pe toate gardurile la propriu, dar cu ce bani să le iei? Trecerea la capitalism a însemnat privatizare, iar privatizarea a declanşat şomeriada din anii ’90. Fabricile se închideau sau reduceau numărul de angajaţi sub imperativul eficienţei pentru profit, lăsând muncitorimea cu ochii în soare, iar inflaţia pompa preţurile mai-mai să plesnească. Fenomenul a atins apogeul cu precădere în Valea Jiului, mândria muncitorească a comunismului, aceeaşi regiune unde mama visa la mai multe portocale. Acesta este momentul când relaţia românilor cu ideea de credit a început să se schimbe. În perioada comunistă, banii din buzunarul unui român erau în strânsă legătură cu munca prestată, iar împrumuturile pentru un botez, o nuntă, o înmormântare, veneau din economii sau de pe la rude şi prieteni. După 1990, cercul creditorilor s-a extins. De exemplu, la oraş, dar mai ales la ţară, cumpărăturile se făceau „pe caiet“ sau „pe cont“, cu plata când „vine salariul“. Dacă salariul întârzia sau nu mai venea deloc, buticarii n-aveau încotro, aşteptau şi trebuiau, la rândul lor, să amâne plata către propriii furnizori. Dacă micro creditul informal era accesat mai degrabă pentru nevoi zilnice sau urgente, românii care căutau să schimbe statutul de angajat cu cel de patron aveau nevoie de sume mari şi greu de economisit din salarii sau de împrumutat pe orizontală.

Pe acest fond au înflorit jocurile piramidale care au rupt dependenţa dintre bani şi salariu. Chiar dacă afacerea s-a încheiat rău de tot, cu noile organisme financiare prăbuşindu-se unul după celălalt ca un şir de piese de domino aşezate prost, ideea că banii nemunciţi pot fi şi morali a rămas. În fine, nu toată lumea a avut de pierdut de pe urma trendului falimentar. Din contră, unii au câştigat din plin. Pe lângă moralizarea banului ce depăşeşte leafa, băncile, fondurile de investiţii şi jocurile piramidale au avut darul de-a concentra capitalul disparat de politicile comuniste în mâinile unei noi elite economice, botezată „de carton“. Câştigătorii tranziţiei pot fi înţeleşi, pe undeva, drept variantele postsocialiste ale oamenilor cumsecade de secol XIX pe care-i descrie Jacques-Gilbert Ymbert. Cel mai probabil, nu au nici calităţile fizice şi nici pe cele morale la care se referă Ymbert, dar cu siguranţă au reuşit să ia credit din cât mai multe surse cu putinţă. În speţă, sursele de creditare erau oamenii simpli, bieţi deponenţi cu speranţe de mai bine. Aceşti oameni cumsecade  au depăşit cu mult capitalul pe care ar fi trebuit să li-l confere propriile calităţi. Deşi au supraimpozitat poporul, prea mulţi au devenit miniştri şi magnaţi şi prea puţini au ajuns deţinuţi, aşa cum s-ar fi cuvenit.

Reculul brutal al sistemului bancar încro pit din cârpe în anii ’90, a suspendat o vreme apetenţa autohtonă pentru credite. Dar pauza n-a durat foarte mult. Nevoile de consum ale românilor s-au umflat în contextul unei creşteri economice al cărei sfârşit nici că se întrezărea la mijlocul primului deceniu al secolului, când România intrase până la gât în epoca hiperconsumului. Visul românesc a ajuns din nou să fie finanţat de bănci. Sau, cum se exprimă autorii unor stenciluri care au împânzit centrul Bucureştiului, românii au contractat „fericire în rate“.

*

 

 

Încrederea în bănci a crescut din cel puţin două cauze. Pe de o parte, băncile româneşti au fost târguite capitalului străin sau băncile străine au intrat în forţă pe piaţa autohtonă. Un plus de imagine, că doar ce e din afară nu se strică. Pe de altă parte, băncile aveau nevoie să se arate binevoitoare ca să poată extrage banii românilor de sub salteaua sub care-i dosiseră după ce au văzut că nu au motive să doarmă liniştiţi când instituţiile financiare lucrează pentru ei. Aşa că s-a dat credit la tot poporul, cu buletinul pe post de garanţie. Creditele pe care le dădeau băncile veneau într-o mică măsură din banii deponenţilor, pentru că aceştia lipseau. Mai degrabă proveneau din teşcherelele băncilor-mamă cu titlul de injecţie de capital pentru atragerea de noi clienţi şi consolidarea pieţei.

De-aici li se trage băncilor nenorocirea. O vreme, românii au fost conştiincioşi şi au tot plătit. Până când n-au prea mai avut de unde, şi asta pentru că, spre aparenta surpriză a decidenţilor politici, România e pe Glob, deci e afectată de ceea ce se cheamă criză globală. Sondajele de opinie relevă că nivelul de trai în 2010 a ajuns la fel de scăzut ca la începutul anilor ’90; cu alte cu vinte, s-a reinstalat acelaşi deficit de bani. Aşa se face că buletinul informativ al BNR din ianuarie 2011 înregistrează 735 148 de români care au restanţe mai mari de 30 de zile, adică 16% din numărul total al împrumutaţilor. În total, numărul de contracte de împrumut neonorate la timp depăşeşte un milion, iar ratele restante însumează 5 667 de milioane de lei.

În cazul creditelor garantate, cum sunt cele ipotecare, recuperarea datoriilor de la debitori e relativ uşoară. Puţini sunt cei care riscă să se oprească din plata ratelor, de teamă să nu rămână sub cerul liber. Chiar şi dacă ajung în situaţia de-a nu mai putea plăti sub nici o formă din pricină de şomaj sau alte năpaste, băncile nu se aruncă să-i execute silit. Nu din vreun proaspăt descoperit umanism, ci pentru că, şi dacă ar vin de imobilele, tot ar rămâne cu paguba, deoarece, odată cu vria pieţei imobiliare, a scăzut şi valoarea caselor ipotecate. Drept urmare, băncile preferă să-i stoarcă pe debitori de bani cum pot: mai o refinanţare, mai o pe rioadă de graţie, mai o extindere de credit sau o reducere de dobândă.

În cazul creditelor negarantate, băncile s-au fript. Am vizitat recent o redacţie economică de top în scop de documentare. Jurnaliştii de-acolo urmau să mă lămurească în legătură cu strategiile de recuperare a creditelor pe care le gândesc băncile. Sosisem la timp să surprind o scenă memorabilă în care jurnaliştii îl luau peste picior pe singurul lor coleg care nu avea rate restante. „Auzi, bă, ăsta-şi plăteşte ratele“, îşi spuneau râzând şi arătându-l cu degetul pe bun-platnic. De ce e fraier un bun-platnic care are credit negarantat? E simplu: pentru că banca nu are ce-i face. F., unul dintre colegii bun-platnicului, a luat, în 2007, un credit de 37 000 de lei, cu intenţia de-a juca la bursă. I-a pierdut pe toţi, iar de un an şi şase luni banca n-a văzut de la el un sfanţ. Nu poate fi executat silit pentru că nu are nici un patrimoniu, iar banca nu i-a pus poprire pe salariu pentru că nu a reuşit să descopere unde lucrează. Ca măsură de precauţie, F. s-a înţeles cu angajatorul să-şi încaseze leafa nu prin contul bancar, care ar putea fi descoperit de creditor, ci în mână, în bani gheaţă. Între timp, banca i-a cesionat creanţa unei firme de recuperare de credite, contra a maximum 10% din valoarea creditului. Firma de recuperare ar avea câştig şi dacă ar obţine de la el 5 000 de lei. Drept urmare, îi trimite scrisori prin care îi propune să plătească din ce în ce mai puţin din suma totală. Deja datoria lui F. s-a redus cu 20%. Debitorul spune că are de gând să aştepte până ce datoria va coborî până la „o sumă ridicolă“, iar apoi va începe să plătească din nou. C-aşa-i în banking.

Oricât de intangibil ar fi datornicul fără patrimoniu, viaţa de debitor nu e tocmai comodă. Pe de-o parte, tacticile de persuasiune ale băncilor şi firmelor de recuperare sunt agasante. S-o luăm drept exemplu pe doamna cui i-a aparţinut numărul meu de mobil, înainte să-mi revină mie. Nu o cunosc personal, nu am întâlnit-o niciodată, dar îi ştiu foarte bine istoria creditului bancar. Asta pentru că, de două ori pe lună, de vreo doi ani încoace, primesc SMS-uri cu somaţiile de plată care-i sunt destinate. O dată la două luni primesc şi câte un telefon în care mi se cer detalii despre doamna cu pricina şi sunt ocărât când spun că nu mi-e cunoscută şi că nici nu am de gând, aşa cum mi se solicită, s-o caut eu însumi şi s-o conving să devină bun-platnică. Presupun că doamna în cauză nu are de gând să reia plăţile, pentru că telefonul meu continuă să fie hărţuit în ciuda protestelor mele.

*

Împrumuturile bancare, de tip instituţionalizat, vertical, trăiesc însă în paralel cu cele informale. Într-un fel, dezastrul bancar şi traiectoria descendentă a economiei au resocializat banul, au reaccentuat relaţiile de credit pe orizontală. Părinţii mei au relaţii strânse de prietenie cu un cuplu dintr-un oraş învecinat. Aceşti prieteni de familie au deja credite la două bănci diferite şi îşi plătesc ratele cu întârzieri. La un moment dat, au intrat în bucluc cu banii şi au avut nevoie de o sumă mare de bani pe care nu au putut-o obţine informal. Aşa că au apelat la părinţii mei, până atunci străini de ghişeele băncilor, pentru un credit pe jumătate formal, pe jumătate informal. Adică ai mei au luat credit în nume propriu, le-au virat banii astfel obţinuţi prietenilor lor, urmând ca aceştia să plătească ratele. Au reuşit astfel să ocolească vigilenţa băncii, acceptând un risc în virtutea relaţiei personale.

Aceasta este doar o formă – ingenioasă, ce-i drept – de resocializare a împrumutului. O altă formă presupune substituirea creditului bancar cu împrumuturile de la rude, prieteni şi colegi. Aceasta apare când, din varii motive, o persoană preferă să evite băncile şi condiţionalităţile lor severe şi apelează la persoane private, din cercul apropiaţilor. O altă formă presupune un creditor deja apăsat de datorii formale, pe care fie nu poate să le plătească, fie le plăteşte, dar ce-i rămâne din salariu nu îi e suficient. Spre deosebire de creditul bancar reglementat strict, împrumutul informal funcţionează după reguli mult mai flexibile. Data scadenţei poate fi negociată şi renegociată, în funcţie de nevoile creditorului şi de posibilităţile de plată ale debitorului, iar suma datorată nu creşte. Asta pentru că cel care dă cu împrumut nu o face ca să obţină un profit, ci ca să ajute. Relaţia e mai degrabă asemănătoare darului decât contractului de credit.

De exemplu, prietenul meu C. are mai multe datorii decât poate să îndure. S-a împrumutat şi la bancă, şi la prieteni şi rude. În 2007, încurajat de faptul că salariul i se dublase, a luat un credit şi a făcut un overdraft în valoare totală de 20 000 de lei. Banii i-a cheltuit pe o excursie în Maroc împreună cu iubita lui, pe un laptop performant şi un sistem bubuitor de sunet. Se aştepta ca sala riul să continue să crească, dar s-ar fi descurcat şi dacă ar fi rămas acelaşi. Doar că, în decurs de doi ani, a rămas fără venitul

stabil pe care i l-ar fi adus un loc de muncă. Câştigă când şi cum, din diverse proiecte şi colaborări, dar banii nu-i ajung, mai ales că are de plătit o chirie lunară. Din pricina asta, s-a oprit din plata ratelor, iar veniturile le încasează, asemenea jurnalistului F. de mai sus, în mână, şi nu pe card. Când are nevoie de bani – şi are nevoie des –, cere de la rude şi cunoscuţi. Are un carneţel în care îşi notează cu luare aminte numele creditorilor şi sumele. Lista numără unsprezece nume. Întâi s-a împrumutat de la o rudă apropiată. Apoi de la prieteni, dar numai de la cei despre care ştia că-şi permit să se dispenseze de o sumă oarecare. Cea mai mare sumă împrumutată e de 1 000 de lei, de la o prietenă bună, care nu duce lipsa finanţelor. I-am cerut să facă o ierarhizare a plăţilor către creditori. În primul rând, are de gând să restituie banii celor care i-au dat un termen. Apoi celor mai săraci dintre creditori. Datoriile mari le lasă printre ulti mele; prioritar e să reducă pomelnicul da to riilor, nu neapărat cuantumul lor. Pe penultimul loc, vine banca, iar pe ultimul, singurul membru al familiei de la care s-a împrumutat. Pe acea listă mă aflu şi eu şi sunt la coada clasamentului. Asta pentru că ştiu foarte bine situaţia şi nu aş face demersuri ca să recuperez banii împrumutaţi.

Condiţia de datornic i-a modificat şi obi ceiurile de consum. Spune că e mai cumpă tat în cheltuieli şi şi-a redefinit şi necesităţile. În primul rând, pune deoparte banii de chi rie şi de întreţinere. Ce rămâne peste îi chel tuieşte pe hrană. Fumează mult mai puţin decât înainte, preferă să ceară ţigări în loc să şi le cumpere. Iese în oraş mai rar, nu-şi mai cumpără haine sau tehnologie şi parti cipă la evenimente gratuite. În schimb, găteşte acasă, citeşte mai mult, vede mai multe filme şi se întâlneşte mai des cu prietenii în parcuri, în loc de baruri şi terase. Pe scurt, a devenit un consumator mult mai disciplinat şi mai conştient de necesităţile de bază decât pe vremea când avea bani. Si tuaţia nu-i e nicidecum pe plac, dar nici nu se plânge c-ar duce-o foarte rău. Şi-ar dori însă un loc de muncă, oricât de plicticos şi iritant ar fi, doar ca să scape de griji.

*

Combinaţia de credit formal şi informal a devenit element principal al ordinii sociale, judecând după numărul debitorilor, după gradul de difuziune a reţelelor informale de credit şi după efectele sociale pe care le determină. Sistemul socio-economic comunist a promis mereu consumul, dar nu l-a satisfăcut pe deplin niciodată. Tranziţia a impus noi modele de consum, a determinat privatizarea şi tehnologizarea vieţii cotidiene şi a catalizat transformarea rela ţiei românilor cu banii şi cu ideea de credit şi a dizolvat binomul salariu-venit. Nevoile şi dorinţa de consum au crescut pe fondul fantasmei bunăstării fără sfârşit şi au fost satisfăcute cu ajutorul banilor împrumutaţi. Nota de plată pentru autoturismele, apartamentele, excursiile şi electrocasnicele dorite imediat ar fi trebuit să vină treptat şi neglijabil. Sughiţurile economiei mondiale la care România e conectată vrând-nevrând a transformat nota de plată în povară personală şi naţională. Mobilitatea profesională, drepturile angajaţilor şi puterea de cumpărare au scăzut, la fel şi puterea de autoguvernare a statului devenit debitor al organismelor financiare internaţionale. În contrapartidă, au înflorit strategiile de ducere cu vorba a creditorilor formali şi au crescut gradul de socializare a creditului şi, într-o oarecare măsură, responsabilitatea consumului.

Relaţia dintre subversivitate şi refuzul contractării vreunui credit se conturează tocmai în jurul disciplinei pe care o creează. Creditul presupune şi disponibilitatea pentru autocontrol. N-am fost niciodată capabil să-mi calculez balanţa cheltuielilor şi a veniturilor, adică între consum şi resurse. Am încercat o singură dată să-mi notez cheltuielile într-un tabel, în căutarea unor ajustări bugetare, dar am uitat de demers după ce am completat primul câmp în care am scris „ţigări – 11,2 lei“. În lipsa acestei capacităţi, mă mulţumesc să cheltuiesc doar cât îmi permite venitul şi nu cumpăr nimic pe termen lung. Un alt motiv potenţial e că nu îndeplinesc condiţiile demografice care ar putea să mă plaseze în profilul debitorului şi deponentului bancar. Debitorul român este tânăr, face parte din structuri corporate, căsătorit, şi are un copil. Eu sunt încă un student neînsurat.

Acest text reprezintă Postfața volumului Arta de a-ți face datorii, de Jacques-Gilbert-Ymbert, publicată de Editura ART, în colecția Guerrilla de pe noptieră.

 

Puteți citi și:

Sistemul bazat pe credite bancare – un “Glamour Gulag”


3 comentarii

  1. Frumos articol.Amuzant si la obiect.Se uita esenta.Unii cred ca exista pe planeta doar sa faca avere si sa manance.Deocamdata omenirea nu are vreun scop nobil de existenta pe aceasta planeta decat doar consumul de hrana si produse.Nu exista organizare la nivel mondial, care sa faca in asa fel ca societatea umana sa se sedimenteze pe niste proiecte demne de o rasa civilizata. Ceva de genul, o parte din oameni sa produca hrana, o parte produse industriale, o parte la infrastructura si partea cea mai semnificativa, adica in jur de 50% din populatia planetei sa lucreze la “intretinerea” planetei. Noi mergem in turma, pe sistemul fiecare pentru el si toti pentru niciunul spre victoria finala. Adica autoextinctia. Da, dar o sa ne`o facem cu mana noastra. Si ce`si face omul cu mana lui, lucru manual se cheama. Iar pentru nepoftitii care deranjeaza la telefon, exista functia “lista de refuzare. Mi`a placut ca figura de stil, ca nu cred ca nu stia autorul. Felicitari pentru articol.

Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger