“Cred că educația adevărată, care contează și care rămâne, se face în familie”

6

În serialul despre educația acasă în România, v-am făcut cunoștință, până acum, cu trei mame care au ales această variantă pentru copiii lor. Prima a fost Andreea Ursu, care s-a pregătit să fie profesoară, iar acum scrie un blog complex și bine informat despre homeschooling, despre educația altfel pe care o va prefera pentru băiatul ei (acum abia în vârstă de doi ani).

 

A urmat Sorina Oprean, ai cărei copii, de 19 și 17 ani, au fost școliți numai acasă și sunt maturi, împliniți și pregătiți să ofere societății creativitatea și entuziasmul lor.Apoi v-am făcut cunoștință cu Irène Oproescu, ai cărei copii, de 12 și 10 ani, sunt și ei educați acasă, într-o formă liberă, care le încurajează gândirea creativă și dezvoltarea armonioasă. Fiecare dintre ele a explicat motivele alegerii educației altfel, educației de casă (cum o numea Sorina), pentru copiii lor. Astăzi vă propun să cunoaștem o altă familie din România, o familie cu valori spirituale creștine profunde (băiatul lor cel mare fiind chiar înscris la o școală-umbrelă americană creștină), care a ales o altfel de educație pentru copiii săi și care ajută și alți copii să își găsească drumul. Iar pentru că povestea familiei, spusă de mamă, Emilia, sună frumos exact așa cum a descris-o ea, răspunzând întrebărilor adresate, cu incursiuni în experiența ei ca elev, dar și în profunzimea relației cu divinitatea, cu descrierea unei zile din viața copiilor, a metodei și a costurilor educării prin înscrierea la o școală-umbrelă, vă invităm să o citiți ca atare.

 

Mă numesc Emilia Sașa, am 38 de ani, sunt de nouă ani creștină regenerată, de aproape nouă ani soția lui Mihai și de opt ani mama lui Iais-Simon (7 ani și 8 luni), a Taheirei Aija (5 ani și 6 luni) și a lui Hesed Eran (2 ani și 8 luni). Deocamdată, atât. Știu, știu, mulți vă întrebați: „Cum adică, creștină regenerată?! Și ce nume de creștini sunt astea?”. Dar, deși tare mi-ar plăcea să vă răspund, nu pot, pentru că nu acesta este subiectul abordat acum. Astăzi o să vorbim despre școală. Și cum aventurile mele legate de școală sunt multe și variate, nu avem timp de pierdut. Primele mele interacțiuni cu școala au fost la o vârstă fragedă (3 ani), prin intermediul unei mătuși cu șapte ani mai mare decât mine, care ne mai supraveghea uneori. Am fost atât de încântată de manualele ei (singurele cărți din casa noastră de atunci), încât repede am învățat să citesc (la patru ani citeam cursiv din ziar, spre stupoarea și mândria neamurilor). Curând am trecut și la limba franceză (tot de prin manualele mătușii) și la engleză (cântând cu ABBA și cu Boney M., după casetofonul Casio adus din Libia de nașul meu, șofer pe TIR – cine știe, cunoaște 😉 ).

Astfel că, odată ajunsă la grădiniță, am fost degrabă upgradată la rangul de „minune”, spre mirarea mamei, care s-a trezit apostrofată că mă lasă să cânt în engleză așa, în gura mare… Ce-i drept, eu doar îngânam cântecele alea după ureche, neînțelegând o iotă, dar cum nimeni din jur nu vorbea engleza, iată-mă-s și poliglotă, că citeam și în franceză, cum spuneam. Când le-am mai spus educatoarelor și că știu sigur că, în curând, comunismul o să cadă, că am auzit eu la Europa Liberă, sub pernă, ele știind că vis-à-vis de noi sta un securist, le-am câștigat definitiv inima. Bine, am experimentat și debaraua întunecoasă, drept pedeapsă pentru că m-am împiedicat de pătură când să cobor din pat, să merg la toaletă și i-am trezit pe ceilalți (care nici nu dormeau, că nu te trezești din somn râzând de cineva care a căzut!), dar am trecut ușor peste, mai ales că era o educatoare nouă, care nu mă cunoștea încă. Oricum, îmi era mai bine decât acasă, unde, cu doi frați mai mici, am cam căzut în dizgrație și eram antrenată de zor să devin următoarea gospodină a familiei, fiind singura fată. M-am prins repede, însă, că asta însemna sclavagism (citeam toate gazetele vremii), doar privindu-i pe ai mei (mama – robotind de zor, tata – citind ziarul cu spor) și m-am adaptat: făceam totul alandala, astfel că până și tata își punea mâinile în cap zicând: „Nu ești în stare de nimic! Lasă că mătur eu!”. Și, curând, s-au resemnat cu faptul că nu poți să le ai pe toate și m-au lăsat cu studiul meu. Studiu care însemna citit tot ce îmi pica în mână. Și nu îmi picau multe, pentru că ai mei nu sunt intelectuali și, la vremea aceea, cine avea Eminescu, Creangă și Caragiale în casă era tare.

 

 

Bineînțeles că peste tot mă loveam de clasica întrebare: „Ce vrei să fii când vei fi mare?”. Răspundeam invariabil și intimidant: „Împlinită spiritual”. Nu mă întrebați de unde mi-a venit asta, că nu mai știu și nici dacă înțelegeam ce înseamnă asta, dar una și bună știam: că vreau să fiu împlinită spiritual. Asfel că de-abia așteptam școala! Inițial, asta am crezut că e poarta spre împlinirea mult visată. Nu am dormit câteva nopți înainte de începerea primului an școlar. Ce emoții! Ce așteptări! Ai mei m-au înscris în clasa nașei mele, care îmi cunoștea potențialul și, sperau ei, avea să-l valorifice din plin. A fost un compromis pe care l-au făcut la insistențele ei, încercând să îmi creeze un climat propice în școală, deși ei nu-și mai vorbeau de ceva vreme, în urma unui conflict. Sperau, însă, ca ea, cunoscându-mi potențialul din start, să-l valorifice mai bine. Atât au știut și au putut ei să facă la vremea respectivă. Însă n-a fost să fie așa cum sperau ei. N-a știut cum, nu a vrut, n-a putut – nu știu, cert este că m-am plictistit degrabă și teribil la școală și am fost foarte dezamăgită. I-am exasperat pe toți: pe învățătoare, pe directoare, că nu răspundeam „adecvat” cerințelor didactice și nu mai știau cum să mă încadreze, dar și pe ai mei, că nu „excelam” cum voiau ei, ci îmi „stricam” tot mereu media cu câte o boroboață. Primul 4 l-am luat în clasa întâi, la desen, că mărul nu arăta a măr și mai era și albastru! M-a bătut și străbunica cu bastonul. Să iei tu 4 la desen?! M-am mai potolit după câteva bătăi, m-am prins ce își doreau ei și repede am devenit premiantă, cu stresul și frustrările de rigoare. Mi-am zis că așa e jocul: să pretindem că suntem ceea ce nu suntem (oamenii mari – comuniști fericiți, copiii – școlari fericiți) și câștigă cine se preface cel mai bine. De împlinire nu mai putea fi vorba. Am pus-o la naftalină.

Ironia sorții sau dreptatea lui Dumnezeu, spuneți-i cum vreți, a făcut ca să mai joc o dată în filmul acesta, doar că, de data aceasta, în rolul mamei. Iais-Simon, fiul meu cel mare, este supradotat. M-am informat și am studiat un pic fenomenul. Sunt statistici care demonstrează că 1 din 5 copii este supradotat. Eu cred că numărul lor e mult mai mare, doar că suntem noi limitați în evaluare. Așa că nu vorbim despre excepții aici. Fiecare copil este excepțional. Iais-Simon nu ne-a lăsat loc de dubii: a început să vorbească foarte devreme, la 1 an și 6 luni, știa toate culorile, să numere până la 10 – învățase de la joaca cu piese lego, cu tati, care, fără să își dea seama, îi cerea, ca un maistru ucenicului, piesa albastră de patru și cea roșie de opt și copilul, grabnic să-i facă pe plac tatălui (pe care nu-l prindea prea des la joacă), s-a conformat rapid. La 2 ani, îmi „citea” el mare parte din cărticelele lui (și, de data asta, aveam o grămadă), pe care le-a învățat pe de rost, făcea uimitoare calcule mentale (doar așa îl țineam în scaunul de mașină) și, de pe la trei ani, și-a zis să treacă la treburi serioase și a început să ne întrebe de litere, de cifre scrise. La patru ani citea ca un adult. Și citea… și citea… și nu se mai oprea! În recreație, o mentora pe soră-sa, mai mică cu doi ani, povestindu-i ce a mai citit, explorând împreună natura, cu miliarde de observații științifice, elaborând sofisme sau inventând jocuri și inițiind niște polemici de-mi trăgea mintea pe dreapta: „Mami, crezi că dacă satan ar înțelege că a greșit și i-ar cere iertare lui Dumnezeu, acesta l-ar ierta?”. Astfel că, odată ce s-a înțărcat cea mică, eu am zis că pot să mai fac și altceva, că ei se descurcă… Îi luam cu mine deseori, pentru că lucram la o fundație care adăpostea mame homeless și copiii lor, și îmi erau de mare ajutor și acolo. Aveam ceva experiență la CV pentru că vacanțele (și una dintre ele a fost prelungită cu câteva luni) ni le petreceam într-o casă de copii din Valea Jiului. Așa că au mai „mentorat” câțiva copii.

 

 

Eu am cam intrat în panică, inițial, dată fiind experiența mea, am încercat să-l deturnez cât am putut, fără să-mi încalc promisunea făcută înainte să devin mamă, de a nu îmi lasa niciodată copiii cu o întrebare fără răspuns. Curând, mi-am dat seama că istoria nu are cum să se repete, pentru că „noi nu o să îi dăm niciodată la școala publică, atâta timp cât școala publică este în forma pe care o știm”, însă fără să am o soluție concretă la asta. Visul unei școli minunate, cu copii relaxați și fericiți, a devenit mai mare decât mine, dându-mi ghes continuu. I-am bătut la cap și pe directorii fundației unde lucram atunci, misionari străini care habar n-aveau în ce s-au bagat înscriindu-și copiii în sistemul românesc de învățământ (deznodământul: le-a luat doi ani să se convingă, dureros, și să deschidă o școala privată în Câmpina, o școală liberă, cu curriculum american). Într-o frenezie anxioasă, m-am pus pe cercetat, căutat soluții. M-am lovit de o legislație stupidă și contrastantă, restrictivă, dar, în același timp, suficient de ambiguă cât să poată fi folosită și în scopuri bune. M-a mai liniștit și soțul care nu se stresa deloc, dimpotrivă, mă încuraja continuu, asigurându-mă că nu are cum să le fie copiilor decât bine, cu noi implicați direct. Ca să fim convinși că suntem în sezonul dedicat în exclusivitate copiilor (mai ales eu) și să ne treacă sindromul schimbării întregii lumi (mai ales lui), ne-a mai răsărit un copil, într-o sarcină care, ușor-ușor, m-a adus în imposibilitatea de a mai lucra. Deși realizam că venirea celui de-al treilea copil îmi va limita activitățile, tot nu mă vedeam făcând homeschooling. Continuam să visez la școala perfectă pe care o vom crea înainte ca băiatul cel mare să facă șapte ani. Bine, nu mă văd nici acum făcând homeschooling, dar asta e altă poveste, legată de filmul anterior, pe care l-am lăsat neterminat.

Așadar, revin la copilăria mea: când am epuizat și mica bibliotecă a școlii, un mare hău s-a căscat înaintea mea. Cu problemele de acasă și lipsită de lumea mea imaginară, am alunecat într-o depresie groaznică. La 9-10 ani! „Ce caut eu aici?”, „Pentru ce trăiesc?”. Și musteam și fermentam cumplit. Mi-am dat seama că efervescența și naftalina nu se prea împacă. Fizic vorbind. M-am împrietenit cu câteva colege cuminți, calme, ca să le aflu secretul. Mergeau în fiecare duminică la biserică, uneori și în timpul săptămânii. Am mers și eu cu ele. Fiecare încerca să mă convingă că biserica ei e mai bună. Curând, mi-am dat seama că nu mă interesa biserica, ci de Dumnezeu aveam eu nevoie. Simțeam undeva adânc în mine că și El are nevoie de mine și că asta m-ar împlini și am început cu disperare să-L caut. Am apelat la oamenii mari, cei ce păreau spirituali și importanți, dar foarte devreme am descoperit că și ei făceau la fel ca și colegele mele, doar în cuvinte mai somptuoase. Am fugit de ei cât de repede am putut. Culmea culmilor: așa cum, în educație, m-am împotmolit în școală, în împlinirea spirituală, m-am împotmolit în biserică… Și-mi plimbam, suferindă, rănile prin lume, bravând într-un teribilism periculos. Îmi vărsam năduful într-o poezie în care mă pierdeam cu totul, ore în șir. Și cred că m-aș fi pierdut de tot, dacă nu m-ar mai fi adus cu picioarele pe pământ apariția pe lume a celui de-al treilea frățior al meu, pe care l-am îngrijit eu mai mai mult, mama fiind nevoită să se întoarcă la muncă la trei luni după naștere. A fost o experiență copleșitoare pentru o fetiță de 12 ani, oricât de mare mă dădeam eu (deseori mă găsea mama plângând împreună cu bebelușul, seara când venea acasă… Îl hrăneam, îl schimbam, îl giugiuleam și, când nu mai știam ce să-i mai fac și el plângea, plângeam și eu cu el). Dar m-a ținut la suprafață într-o vreme în care nu-mi găseam rostul pe lume și în care mai toate prietenele mele, mai mari cu 2-3 ani decât mine, au alunecat în relații dubioase, care le-au marcat existența.

În timpul acela, s-a mai slăbit strânsoarea cu excelența la școală, dat fiind faptul că eram și mamă-surogat. Astfel că am citit bibliotecile tuturor vecinilor. Legănam frățiorul și citeam. Am împrumutat DEX-ul unei vecine și nu am mai ieșit din casă o lună, ca să nu fiu nevoită să i-l dau înapoi, ca deh!, era al întregului bloc, nu aveai voie să-l ții mai mult de o oră. Mi-am umplut un caiet dictando cu definițiile cuvintelor care mă atrăgeau! O nebunie! Dar cine vorbea mai exhaustiv ca mine? Curând, Domnișoara DEX mi se spunea… Căutam, cu orice preț, să suplinesc frustrarea neîmplinirii. După Revoluție, când orășelul nostru s-a înfrățit cu un oraș francez, biblioteca s-a umplut cu cărți extraordinare! Mă simțeam în rai! Mai în sud, în zona franceză, deși preferam engleza, dar tot rai era… Enciclopediile Larousse mi-au adus ordine și rigoare în studiu, astfel că, ușor-ușor, puzzle-ul s-a conturat. Am început să cuprind evoluția omenirii și să înțeleg ciclicitatea oricărui sistem: Vanitas vanitatum! M-am scufundat în literatura negativistă până m-a luat cu totul! Am încetat să-l caut pe Dumnezeu pentru că nu mai credeam în existența Lui. Nimic nu mai stătea în picioare!

 

 

Am trecut prin liceu uimindu-mi sau umilindu-mi profesorii. Depindea de ei, pentru că eu oricum călcam în picioare tot ce îmi ieșea înainte. Adunasem atâta venin în cei opt ani în care am tot fost înghesuită din toate părțile ca să mă încadrez în matrița lor, că eram un bum!trosc!bing! bang! continuu. Sfidam tot: note, comparații, competiții, laude, amenințări cu exmatricularea; dacă, până atunci, le fentam șmecherește, în liceu aveam o plăcere deosebită să le desfid. Le-am prins nonsensul cu mult înainte, dar, până în liceu, nu am avut curajul să le înfrunt: când, în clasa a II-a, m-au selectat pentru festivalul Cântarea României și m-au obligat să cânt partidului și dictatorilor și mi-au zis să mă gândesc la părinții mei, încă mai credeam că asta-i provocarea jocului. Când, în clasa a V-a, m-au băgat cu forța printre olimpicii la matematică, nu m-am putut împotrivi și m-am prefăcut că știu, de îmi curgeau transpirații reci pe șira spinării de proastă ce mă simțeam că nu puteam să înțeleg ce fac ei acolo… i-am păcălit, dar cu prețul unei traume pe care cu greu am depășit-o. Mult timp mă blocam la calcule un pic mai complicate.

În liceu, deși jocul comunismului se terminase, deși eram la profil umanist, ei tot pe linia asta mergeau, dar eu nu! Când mă scotea proful de mate’ la tablă să scriu integrala și eu scriam întreg cuvântul, nu mă mai blocam când el se criza, ci îl provocam la un test de cultură generală, în neologisme, de-i bubuia capul și se bloca el. Rapid. Că tot era microbist. Ştiau ei că suntem liberi, dar habar n-aveau ce înseamnă asta… Erau și câțiva profesori luminați, care chiar se străduiau să scoată ceva bun din amalgamul acela nefast și, culmea, uneori chiar le ieșea! Am tot respectul pentru oamenii aceia, cum a fost profesoara mea de limba română sau profesorul de limba engleză, care, dincolo de tarele sistemului, au reușit să transmită pasiunea și înțelepciunea lor. Datorită lor am întrezărit o rază de speranță. Am înființat Clubul Nonconformiștilor. Eram o mână de oameni care cream. Orice. Dar cream, nu copiam! O altă rază de speranță care m-a ținut în priză în primii ani de liceu a fost că, în facultate, în sfârșit ai libertate. Și mă pregăteam asiduu pentru asta, sfidând orice normă, orice regulă. Nici măcar nu mai deschideam manualele! Citeam literatura de specialitate pe subiectul dat și veneam cu ceva nou sau măcar cu o concluzie nouă. Era un alt mod de a defula, după ani și ani de închistare într-un sistem rigid și abuziv. După mintea mea de atunci, mă pregăteam pentru facultate…

Ce șoc am avut când am început pregătirea propriu-zisă pentru facultate! Profesorii trăgeau de mine care-mai-de-care, să mă pregătesc cu ei. Filologie, filosofie, psihologie, Drept – peste tot, aceeași poveste: toceală frenetică. De ciudă și spre disperarea alor mei, cu care eram la cuțite, am dat la Teatru. Am zis că dacă tot e să învăț ceva pe de rost, măcar să am libertatea să interpretez eu cum vreau. Și iată-mă la Academia de Teatru și Film, la București, unde eram vreo cinci sute de candidate pe opt locuri. Și eu am avut și nesimțirea să mă pregătesc doar cu o prietenă, studentă în anul III. Am picat cu grație! A fost, însă, răgazul necesar și suficient să mă găsească o posibilă soluție la zbuciumul meu existențial: am cunoscut o fată, studentă, cu ochi în care se scălda tihnit infinitul. Și am zis că are ea ceva aparte, dar apoi i-am mai cunoscut o colegă, la fel, de o detașare fantastică de material! Am chestionat-o și mi-a povestit foarte încântată de facultatea ei, unde, culmea, chiar avea voie să viseze, să participe viu și activ și chiar să improvizeze. Bine, era un proiect al Universității București, în colaborare cu instituții străine, de studiu al psihopedagogiilor alternative. Nu mă încânta ideea de lucru cu copiii (a trebuit să îi meditez pe frații mei mai mici și a fost un fiasco total), dar libertatea de a crea mă atrăgea ca un magnet. Nici măcar nu am avut bibliografie pentru examen! Am avut doar câteva teme pe care am bătut câmpii cu grație vreo patru ore, la sfârșitul cărora profesorul căruia i-am dus lucrarea, văzându-mi încrâncenarea de pe chip, mi-a zis: „Domnișoară, pentru ce sunteți supărată? E o lumină de toamnă așa frumoasă afară!”. M-a cucerit definitiv! Sufletește. Au urmat ani fantastici de explorare a unor teritorii noi și de autodescoperire, în lumina a cine suntem noi și ce am ajuns să fim. L-am redescoperit pe Dumnezeu, studiind complexitatea lui incomensurabilă și intuind că noi ne-am îndepărtat de El și nu invers. Și a început reîntoarcerea Acasă.

Am avut o mulțime de profesori dăruiți, din afară, care veneau cu o cu totul altă viziune asupra lumii, oameni care vedeau în fiecare copil o comoară care trebuie descoperită și valorificată și nu o tabula rasa care trebuie îndopată cu informații peste informații pe care să le reproducă întocmai. Am descoperit pedagogii valoroase, care mi-au schimbat opinia despre școală – în sensul că școala poate fi și bună! Am avut și profesori români de excepție care m-au învățat că există cuvinte fericite, că ele viețuiesc și m-au îndemnat să le caut. Sau Dan Puric, pentru că, da, este și un mare profesor, care ne-a învățat, printre altele, să imprimăm viața din noi cuvintelor, ca să fie ale noastre și să le dăm un preț. O feerie! Dar, ca orice minune, s-a spulberat repede: s-a sesizat Ministerul Educației că prea băteam câmpii și ne-a pus la punct cu anularea colaborării cu profesorii străini și cu înlocuirea lor cu ai noștri, cu manuale din care primele zeci de pagini erau apologia comunismului și restul, formă fără fond în limbaj de mobilă imobilă, care ne erau citite sistematic la fiecare curs. Cu greu m-am mobilizat să îmi închei studiile și să îmi dau licența. Nu în trei zile, ci în trei ani, prea puțin ca să nască o revoluție, dar suficient cât să îmi confirme intuițiile cele mai profunde și să îmi arate că se poate funcționa și altfel.

M-am pus serios pe treabă: după ce mi-am structurat bine o ideologie proprie, m-am încadrat în câmpul muncii și am încercat să o implementez în sistemul de învățământ de stat. M-am prins repede că e luptă cu morile de vânt (mentalitatea cadrelor didactice, rigiditatea sistemului și a programei de învățământ) și m-am îndreptat spre o școală privată. Aici, dezamăgirile au fost și mai mari, deopotrivă cu amăgirile… Alinând traume grave (divorțuri publice, televizate, manii, comportament compulsiv), am găsit înțelegere, apreciere și acceptare a părinților, insuficentă, însă, pentru a face față valurilor continue de respingere, adversitate și vehemență în mentalitatea îngustă, comunistă, a majorității cadrelor didactice, care izbeau nu doar în mine, ci îi intimidau și pe părinți. Și nu reușeam nicicum să corelez extremele astea, deși interesul material prima și banii veneau doar de la părinți, cutumele erau atât de adânci, încât nu mai conta nimic, trebuia să fie ca ei. Alinarea mea, în această perioadă, a fost că mi-am găsit jumătatea (un alt hop în împlinirea spirituală, credeam eu, dar mi-a trecut repede) și, astfel, am avut cu cine să împărtășesc greutatea acestei lupte. Soțul meu, un revoluționar înnăscut și el, a încercat vreo câteva facultăți până când s-a prins cum stă treaba și a devenit freelancer și inovator perpetuu, ceea ce este și în prezent.

Când am ajuns să fac atacuri de panică pe drumul de întoarcere de la muncă, am zis gata! și, împreuna cu soțul meu, ne-am vândut acoperișul de deasupra capului (o jumătate de garsonieră moștenită de soțul meu împreună cu fratele său, căruia îi plăteam noi chiria în altă parte), am închiriat un spațiu și am organizat un centru educațional – nebunia nebuniilor, în opinia cunoscuților. Era anul 2005, când grădinițele și scolile private răsăreau ca stelele într-o zi senină de vară, în condiții materiale mult mai bune decât cele pe care le aveam noi. Dar pentru noi nu afacerea conta, ci să demonstrăm, să ne demonstrăm că se poate face educație sănătoasă și în România. Și am reușit! Am văzut copii strălucind, odată ce erau abordați cum li se cuvine, copii care au înflorit după traume puternice (sinuciderea mamei sau divorțul părinților), copii etichetați cu diagnostice urâte (autism) care au revenit la viață atât de frumos, încât îi atrăgeau și pe alții în spectrul lor, copii stigmatizați (ADHD, Asperger), goniți dintr-o grădiniță într-alta, care la noi au devenit perfect integrați etc. Și nu că făceam noi ceva magic! Nu! Doar le îngăduiam sa fie ei înșiși. În tihnă și în libertate. Da, asta-i retrospectiva idilică. Au fost și lupte grele: lupta de a găsi colaboratori care să se identifice cu viziunea noastra; lupta de a ne găsi pacea în mijlocul furtunii pentru a lăsa loc naturalului să se manifeste; lupta de a-i face pe părinți să înțeleagă că orice copil învață natural, în ritmul propriu, nu trebuie să i se predea învățarea; lupta de a-i face pe părinți să accepte fără teamă orice fel de copii în mediul copilului lor și să înțeleagă că acesta e un beneficiu și nu un risc; lupta de a supraviețui financiar într-o societate consumistă; lupta cu un sistem corupt din rădăcină, când copilul educat sănătos se confruntă cu el, odată ce erau nevoiți să meargă la școală (de departe, asta a fost cea mai dureroasă!). Au fost și bătălii pierdute, dar războiul l-am câștigat: ne-am demonstrat că se poate! De asta nu mă văd făcând doar homeschooling!

 

 

N-aș vrea să mă înțelegeți greșit! Cred, cu toată ființa mea, ca una care fac deja asta, că educația în familie, făcută sănătos, în înțelegerea procesului natural de învățare, bazat pe curiozitatea copilului, cu acceptarea unicității fiecărui copil, cu autoritate bazată pe dragoste necondiționată, cu flexibilitate și efervescență, este idealul suprem. Cred că aceasta este misiunea primordiala a părinților, mai ales a mamei, care e construită special pentru această sarcină. Cred că este mai important decât construirea celui mai frumos templu înălțat vreodată, pentru ca noi construim temple vii, care vor transforma vivace în bine omenirea. Dar ce facem cu copiii ai căror părinți, care au fost convinși că nu pot să creeze nimic, poate doar să reproducă („că doar nici copiii nu îi creăm, noi doar ne reproducem”…), nu au curajul să își asume această responsabilitate? Ce facem cu copiii ai căror părinți se simt neputincioși sub presiunea deloc neglijabilă a mediului și a societății? (Bunica mea și acum mai crede că eu nu-s mai presus de țigăncile care își țin copiii acasă; părinții mei au reintrat în criza mea adolescentină odată cu vârsta de școlarizare a copiilor noștri; mare parte din celelalte rude ne vorbesc pe la spate și își mai stabilesc câte un purtător de cuvânt care să ne mai pună la punct, să ne vină mințile la cap și să trimitem copiii la școală, ca toată lumea; de prieteni, nu mai zic, că au rămas foarte puțini).

Ce facem cu copiii ai căror părinți nu au încredere în ei înșiși și în copiii lor că pot duce la bun sfârșit un proiect așa de important și laborios? Ce facem cu copiii celor care își doresc altceva pentru copiii lor și, din varii motive, chiar nu pot să facă asta? (Fac referire aici la cei care au înțeles despre ce am vorbit până acum și deja cred că suntem câteva mii. Nu-i mai iau în calcul pe cei care încă mai cred că e prea scump să faci asta sau mai cred în carierismul mamei, în afara familiei sau mai cred în beneficiile sistemului – de genul „socializarea” sau „adaptarea la greutățile vietii”, deși nici copiii lor nu au nicio vină). Ce facem cu copiii fără părinți? Și ei au dreptul la o educație sănătoasă, în dragoste. Mai ales ei! De aceea cred că doar educația în familie nu este răspunsul. Nu este revoluția de care această țară are o așa acută nevoie ca să se termine odată tranziția asta rușinos de lungă.

Nu sunt adepta rețetelor, nici măcar în bucătărie, de aceea nu o să propun un plan de revoluție aici, dar pot să vă spun ce am decis noi să facem. Ne pregătim să formăm o asociație a părinților care își doresc altceva pentru copiii lor și să ne ajutăm reciproc în a le oferi asta copiilor noștri și nu numai. Suntem în faza de finisare a unui spațiu adecvat unei astfel de acțiuni, în natură, la aproximativ 15 km de București. În această asociație, ne asumăm și resposabilitatea: odată părinte, întotdeauna părinte și pentru cât mai mulți copii care nu au parte de asta. Credem că împreună putem completa piesele lipsă și putem forma o entitate vie și sănătoasă, benefică nouă și copiilor noștri. Și nu e centrul educațional de care am vorbit mai devreme! Acela e din primul film, în care rolul meu a fost de supraviețuitor al unui scenariu defectuos și obscur, în care nu numai că nu am folosit adecvat talanții încredințați, dar i-am și risipit în vântul unor circumstanțe total potrivnice și într-o nevoie neîmplinită de înțelepciune.

 

Emilia, Mihai și cei trei copii ai lor

 

Odată cu victoria vieții mele, confirmarea ideologiei mele de abordare a copilului, m-am confruntat cu cea mai mare dezamăgire – am realizat că împlinirea spirituală nu a venit la pachet și nici măcar o avansare, ceva, dimpotrivă, m-am simțit mai goala ca oricând. Șoc si declic esențial: nu trebuie să faci nimic ca să te apropii de Dumnezeu și să îi câștigi dragostea! El ne iubește deja! Doar a murit pentru noi. Trebuie doar să acceptăm asta și să trăim ca atare. E o informație 100% sigură, primită direct de la Sursă. Nemaiavând încotro (că nu știam ce să mai vreau… jumătatea mi-o găsisem, împlinită profesional eram, copii nu aveam, dar nici nu voiam, dacă nu îmi găseam echilibrul interior, pentru că intuiam că nu iei asta de la un copil, ci asta trebuie să îi oferi), am acceptat și…funcționează! Experimentez iubirea necondiționată a lui Dumnezeu și Îl iubesc cu toată viața mea. Am încredere deplină în El şi ştiu că planul Lui pentru viaţa mea este desăvârşit de bun, chiar dacă nu înţeleg totul imediat, învăţ să umblu pe apă. Prima lecţie din această serie a fost închiderea centrului educaţional la scurt timp după ce i L-am încredinţat. Mi-a luat o vreme să accept asta, încă o vreme să înţeleg, dar roadele ascultării abia acum le degust, după ani în care m-am dedicat cu totul darurilor minunate pe care Tata mi le-a încredinţat. Creștem împreună, parcurgând „cursul” (nefacultativ, de astă-dată) al fiecărui copil, perfecționându-ne în dragoste, bucurie, pace, răbdare, blândețe, bunătate, autocontrol și alte materii pe care nu le-am învățat nici în familie, nici la școală. Acesta e filmul cel nou, cu mine în rol de copil iubit necondiționat și mamă care urmează modelul Tatălui. Și acesta e cel adevărat. Celelalte sunt distorsionări ale adevărului, din cauza îndepărtării de lumină.

Experimentând beneficiile educării propriilor mei copii, visez acum ca fiecare părinte să aibă parte de asta! Unul, din fiecare familie, implicat direct, se-nțelege, nu fac utopii aici, dar cred că educația adevărată, care contează și care rămâne, se face în familie. Cred că așa a lăsat Dumnezeu lucrurile: ucenicul să fie ca învățătorul lui, și cu cine ar trebui să semene copiii noștri, dacă nu cu părinții lor, primordial. Am convingerea că procesul de învățare al fiecărui copil se întâmplă prin credință. Cum crede că semnul grafic al lui A identifică sunetul A, tot astfel crede și restul noianului de informații care vine spre el și, când începe să le supună analizei și sintezei, operează doar cu ce a rămas în dosarele memoriei. Cine poate gestiona cel mai bine acest proces dacă nu o mamă grijulie sau o persoană apropiată, cu același sistem de valori, în continuă colaborare cu părinții?  Am realizat că, pe cât de amplu și de variat e procesul educațional, există doar două direcții de bază pe care putem merge: prezentându-le lumea în care s-au născut și pe noi înșine fie drept o apariție din neant, fie drept creația lui Dumnezeu. Și a trebuit să alegem.

Din punct de vedere legislativ, în secolul 21, când cele mai ciudate minorități au libertate și drepturi, cred că se impune a fi considerată îndreptățită libertatea deplină a părinților de a alege sau de a face educația copiilor lor. Cred că într-o societate liberă este normal să existe alternative educative viabile, bazate pe curriculum-uri variate sau personalizate și dreptul total la alegere. În condițiile de mai sus, o testare centralizată este vădit superfluă și total neavenită, așadar domnii și doamnele din minister au mai mult timp să se ocupe realmente de minoritățile care chiar au nevoie de sprijin în educarea copiilor lor și nu doar prin legi absurde care restricționează și pe cei care vor să facă mai mult în acest domeniu, și care nu mai sunt puțini!

Date fiind condițiile actuale, noi ne-am înscris copiii la o școală-umbrelă americană, cu un curriculum bazat pe morala și virtuțile creștine (Accelerated Christian Education – „School Of Tomorrow”), cu accent pe dezvoltarea spirituală, dar foarte bine structurat și din punct de vedere academic, pretabil ideii noastre, de a putea face educație într-o comunitate restrânsă, de câteva familii, în care părinții pot fi interschimbabili, pentru că acest curriculum încurajează copiii să devină autodidacți de îndată ce învață să scrie și să citească, pregătindu-i devreme și activ pentru viața reală (concret, în cazul nostru, cu Iais-Simon s-a întâmplat asta la șapte ani, după ce a învățat să scrie/citească în limba engleză). Da, lucrăm în limba engleză și, în paralel, și în limba română, pentru că, deocamdată, nu există încă un curriculum românesc care să satisfacă cerințele noastre, dar lucrăm la asta. Curriculumul este acreditat, astfel că, la sfârșitul celor 12 nivele de studiu (spun nivele și nu ani pentru că, în acest sistem, copilul are libertatea să meargă în ritmul propriu, în funcție de aptitudinile proprii, în condițiile asigurării unui echilibru academic – un minim din celelalte materii, mai puțin preferate), elevul poate să își aleagă una dintre numeroasele universități cu care școala este în colaborare. Da, există riscul ca, odată copilul format într-o altă limbă și într-o altă cultură, atâția ani, să își dorească să fie parte a acelei culturi, deși noi le cultivăm naționalismul și misiunea lor de a face ceva bun pentru țara în care s-au născut, dar acesta este un risc infim în raport cu beneficiile și poate să apară și pentru cei formați în sistemul românesc (preponderent, zic eu, din cauza deficiențelor de relaționare în cadrul familiei, cauzate de programul încărcat al copiilor și al părinților). Din punct de vedere financiar, costul manualelor, al supervizării și al asistenței este, în medie, 450 lire sterline pe an (sunt reprezentați și în Europa de Christian Education Europe, Institutul T.E.A.C.H, cu sediul general în Marea Britanie). Pentru următorii copii, costurile scad simțitor, pentru că o parte din manuale se pot refolosi.

O zi de școală obișnuită, acum, este cam așa: după micul dejun, Iais-Simon se retrage în birou și își stabilește și notează obiectivele pentru ziua respectivă, după ce se roagă pentru asta și apoi purcede la treabă. Are deja o rutină formată (începe cu studiul Bibliei și continuă cu ce îi pare mai greu și, apoi, cu materiile favorite – lucrăm pe câte două – trei domenii, cam bi/tri-săptămânal), dar avem flexibilitate. Până acum nu s-a întâmplat să nu facă minimul necesar lunar, dat înspre orientare. Dimpotrivă, în aproximativ un an și jumătate, de când lucrăm pe manuale, a ajuns la nivelul 4 la Math, 3 la English, Science și Social Studies și 2 la Bible, Word Building și Literature & Creative Writting. În limba română, mergem la liber, fără manuale clasice, ajutându-ne doar de auxiliarele pe care le-am găsit mai interesante. Aija este în faza în care este foarte interesată de scris și citit, așa că ne mai jucăm cu litere și cifre, dar, de când s-a încălzit afară, suntem mai mult prin curte sau în parc, unde cântăm, dansăm și ne jucăm. Când Iais termină (11-12, în funcție de ora la care începe, adică 8-9, cam 3 sesiuni a câte 40 de minute, cu pauze de 10 minute între ele), vine și el în parc. Ne întoarcem acasă pe la 1-2 pentru prânz, asta dacă nu facem picnic în parc și după-amiaza avem activități (tenis – marțea și joia, Clubul Copiilor, pe care îl organizăm noi, miercurea, vinerea – muzică, şi, în curând, pian). Restul după-amiezelor sunt libere. Libere de lecții, de stres și de constrângeri de orice fel. Deși, de multe ori facem treaba prin casă și curte, pentru că se adună destule, dacă în rest suntem mai mult plecați, o facem cu bucurie. Soțul meu mă susține și este implicat activ: tehnica, agricultura și excursiile sunt ariile lui curriculare.

Probabil, la fel ca mai toți prietenii și toate cunoștințele noastre, ați putea crede că acest scenariu este inventat (mai ales dacă aveți deja copiii la școală). Ei s-au convins loco sau discutând cu copilul, văzând că el chiar preferă să stea să își facă lecțiile decât să vină în parc. Bine, odată ajuns în parc, cu greu îl mai smulg de acolo. Dar a doua zi o luăm de la capăt. Dacă în vreo zi avem o activitate programată mai devreme (muzeu, piesă de teatru), se trezește singur, cu noaptea în cap și cu noi, ceilalți, dormind, și își face lecțiile. Vă invităm și pe voi  și vă mai invităm să încercați și voi acasă. Nu dăunează! 🙂

Un copil învață cu o dragoste și pasiune greu de stăvilit, dacă nu este virusat de filosofii și găselnițe moderne, de genul: „Smulge-l cât mai devreme din sânul familiei, ca să devină independent și descurcăreț, pune-l la un loc cu alți 30 de copii, unul mai stingher și mai frustrat ca altul, ca să socializeze si lasă-l pe mâna dascălului, că doar e specializat să instruiască, să educe și să iubească 30 de copii deodată, când tu de-abia faci față la 2-3; dă-i cât mai multe sarcini, în cât mai multe domenii, când tu, ca adult, faci același lucru, în același domeniu, zilnic și tot ți-e greu; ține-l la școală de dimineața până seara, că așa fac oamenii mari; nu-i îngădui să greșească, că, uite, x și y cât sunt de cuminți și de deștepți și cum o să facă el față mai târziu junglei; gata cu joaca, că acum ești mare, ai început școala, trebuie să te pregătești pentru examenele vieții!”… și altele de felul acesta.

Provocări? Au fost (mai ales la început, când era și mezinul mai mic și mai solicitant și, probabil, eram și eu mai stresată și copleșită – doar ce ma învățasem să fiu casnică și gospodină, iar postura de dascăl, coroborată, îmi părea o sarcină în plus și nu însărcinarea esențială; mi-am și luat un ajutor în gospodărie, o vreme, acum nu mai avem) și mai sunt (controversele cu cei dragi – pe când am crezut că s-au mai potolit, după ce Iais a fost la niște concursuri naționale și s-au mândrit cu rezultatele lui, au luat-o de la capăt și m-au întristat profund). Nu suntem singuri, însă. Știm că Dumnezeu este de partea noastră, deci ce ne poate sta împotrivă?! Dar știți care e frumusețea provocărilor acestora? Că tocmai copiii mă scot din ele.

 

 

Când, mai la început, m-am descurajat, la un moment dat, că mi se părea că nu mă ocup suficient de ei, cu toate solicitările mezinului și ale gospodăriei și am zis „cum o sa îi ajut eu pe alții, dacă nici de voi nu pot să mă ocup cum trebuie?”, cel mare mi-a răspuns: „Lasă, mami, că nici lui Moise nu i-a fost ușor să-i scoată pe israeliți din Egipt, dar tot au ajuns în țara promisă”. Iar fetița mi-a mulțumit atât de cald și de înduioșător că fac asta pentru ei, mai ales după ce a discutat cu prietenii care merg la școală, că toate umbrele s-au spulberat! Nu că nu mai încearcă uneori să mă cuprindă, dar nu mai au nicio putere. Și-apoi, când vedem cu câte greutăți se confruntă cei care sunt în sistem, realizez că nouă ne e muuult mai ușor și… prindem aripi. În concluzie: favoarea de a te bucura neîncetat de dragostea copiilor, bucuria de a-i însoți pas cu pas în descoperirea lumii și a Universului, emoția împărtășirii reușitelor și eșecurilor lor, tihna de a-i ști aproape, în siguranță, privilegiul de a fi parte activă în împlinirea destinului lor sunt doar o parte din mărgăritarele ce le deținem și sunt neprețuite.

 

Foto familia Sașa: arhiva personală a familiei

 

Din aceeași serie:

Școlile ar trebui să fie ca niște biblioteci, nu ca niște închisori

“Copiii educați acasă sunt obișnuiți de mici să ia decizii, să fie responsabili, să meargă pe drumul ales de ei”

„Copilul educat acasă nu stă în casă. Termenul de homeschooling s-ar traduce mai bine prin educaţie de casă: tradiţională, curată, cu ingrediente naturale”

„Educaţia nu poate fi realizată în absenţa libertăţii şi a respectului deplin pentru personalitatea fiecăruia”

Educaţia obligatorie nu înseamnă şcolarizare obligatorie

Viaţa ca o simulare

Alegerea viitorului pentru copilul unui downshifter: şcoala în sistem sau educaţia acasă?

Şcoala de acasă le surâde cititorilor

Mai are valoare şcoala românească? Şcoala de stat vs Homeschooling

De ce îmi învăţ copiii acasă


6 comentarii

  1. Pacat ca n-ai citit si evolutia speciilor de Darwin cand erai mica (National Geografic era mai greu de gasit atunci), si ca va inchinati la zei despre care au povestit unii acum 2000 de ani intr-o carte. Chiar puteti mai mult (ca va credeti destepti, supradotati, nu?) decat sa va inchinati la niste fiinte suprarealiste, indiferent ca se cheama Dumnezeu, Christos, Ra, Buddha sau Allah. Mai grav este ca si pe copii ii prostiti in acelasi mod, dar ce mai conteaza cata vreme sunteti cu totii fericiti? Si uite-asa punem botu’ la la alte mizerii ce ni le rezerva altii in viata, crezand intr-o inchipuita mantuire.
    In rest, sanatosi sa fiti si numa’ de bine.

  2. Alin, mai reciteste o data ultima fraza (concluzia) si vezi daca este vreo legatura intre ce ai scris tu (concluzia ta) si concluzia autorului. Este mai usor sa ii judecam pe ceilalti dupa calapodul nostru decat sa culegem perlele sau sau invatam din experientele altora, mai diferiti decat noi. Fiti fericiti!

  3. O intrebare doamnei Sasa:
    nonconformismul este uneori benefic, alteori nu. Depinde caror norme nu ne conformam. Scoala oficiala la noi este un ,,pat al lui Procust”, am simtit asta pe sufletele noastre si pe mintile copiilor nostri.Aici sunt in rezonanta cu initiativa dumneavoastra de a va instrui si forma copiii asa cum considerati mai bine.
    Ati vorbit despre Dumnezeu. Nonconformismul domniei voastre se repercuta si in relatia cu El sub forma unei religii personale, originale? Sau faceti parte totusi dintr-o grupare religioasa ale carei reguli le respectati ?

  4. m-a impresionat abordarea voastra. Nu voi reusi sa copii f. multe din cele spuse, dar voi introduce rugaciunea de multumire dimineata, si insista pe activitatile pe care copilul le adora, directionandu-le instructiv.

Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger