Crăciun cu tofu sau cu porc?

Nouă zile mai are Manfred de trăit. Eu plec de acasă când îl taie, spune doamna Sara, în timp ce încuie Biserica Albă din Viscri pe care o îngrijește, și pornește spre gospodărie ca să-l hrănească pe Manfred.  Porcul are abia un an, dar a ajuns deja la 180 de kilograme și urmează să fie sacrificat cu câteva săptămâni înainte de Crăciun. Până să se atașeze de viitoarea victimă, doamna Sara era o fană a mâncărilor din carne de porc tradiționale de Crăciun, dar nu știe cum o să fie în acest an să-l mănânce pe Manfred. “Avea șapte săptămâni când l-am luat, era un pitic. I-am dat mâncare numai făcută de mâna mea.

de Roxana Bucată

 

E deștept și curat ca lacrima”, spune doamna Sara, vizibil emoționată. Are în ogradă toate animalele, dar de niciunul nu s-a atașat ca de porc. Momentul inevitabil al tăierii o întristează: “Așa ceva nu-mi iartă Dumnezeu că-l tai.” În preajma Crăciunului, soarta porcului pe care până acum doamna Sara a considerat-o perfect normală, a pus-o pe gânduri. De acum încolo, e hotărâtă să nu mai cumpere porc, dar deocamdată are în față un Crăciun cu o dilemă. De la povestea doamnei Sara am pornit dezbaterea de azi, întrebându-ne dacă există un ”Crăciun adevărat” fără porc. Aceasta e întrebarea la care au răspuns participanții la dezbaterea de astăzi, unul dintre ei fiind vegetarian convins, iar celălalt…

[coloana]

De Crăciun, să trăiască porcii!

de Ionuț Ruscea, activist

Mi-e foarte greu să intru într-o discuţie despre carne în preajma Crăciunului. Pentru că discuţia nu e despre carne, de fapt, ci despre obiceiuri, despre tradiţie. Dar câţi dintre noi am tăiat un porc sau am asistat la tăierea unuia în mod tradiţional? Şi cum vi se pare mai „omenesc” să sacrifici un porc: să chemi vecinii să te ajute, să bei o ţuică şi să îţi sacrifici porcul pe care l-ai crescut un an întreg sau să îl taie altul pentru tine, în abatoare imense, în care cresc cu miile, fără să fi văzut lumina zilei nici măcar o dată, electrocutaţi, apoi trecuţi pe o bandă cu nişte lame ca de gater, apoi procesaţi de zeci de ori şi transportaţi mii de kilometri.

Pentru că nu pot să cresc şi să tai porci sau alte animale şi pentru că nu pot să-mi asigur o sursă sigură de carne, m-am hotărât să renunţ de tot la carne. Am văzut ce înseamnă industria, cum sunt tratate animalele, cu ce sunt hrănite şi ce conţin produsele din carne şi m-am hotărât că pot face altceva cu banii şi sănătatea mea. Mai mult, m-am ales şi cu o amprentă de carbon mult mai scăzută, una cu care am putea trăi toţi pe o singură planetă mult timp de acum încolo – vezi carbon footprint.

După cinci ani, îmi dau seama că viaţa mea nu s-a schimbat prea mult. Am aceeaşi greutate, sunt la fel de fericit şi chiar mă simt mai sănătos. E clar, nu mă simt ca românul în post. Am învăţat să fentez meniurile restaurantelor mixând garniturile, am învăţat să gătesc mai bine, mai sănătos şi mai des, am început să simt gusturile legumelor, care în trecut nu erau decât garnituri. Nu mai fac nazuri la mesele tradiţionale şi prefer să trec neobservat. Nu cred că Dumnezeu a lăsat animalele ca să le mâncăm noi. Sunt destule alte animale, care să mănânce alte animale, astfel încât să se formeze un lanţ trofic, un flux energetic. De asemenea, nu cred nici într-o lume de vegetarieni. Însă, ceea ce cred este că acel „Creator” ne-a dat nouă un pic de minte în plus, astfel încât să putem discerne când ceva nu e în regulă şi trebuie să luăm măsuri. Şi eu cred că nu e în regulă ca industria alimentară să fie controlată de câteva companii, sufocând astfel micii producători.

Mai cred  că nu e normal ca porcii din România să fie hrăniţi cu soia din America de Sud, unde se cultivă sacrificând mii de hectare de pădure tropicală. Şi oricum, consider că hrana trebuie să fie mai degrabă sănătoasă, nu cancerigenă – vezi incidenţe ale cancerului în relaţie cu consumul şi producţia de carne. În felul acesta am ales eu să iau măsuri. Am petrecut mai multe seri de Crăciun fără carne; cu sarmale, dar fără carne, şi în nici un caz cârnaţi de soia. Au fost seri minunate, cu colinde şi tot soiul. Ba chiar am făcut  o petrecere în care toţi invitaţii au gătit fără carne, şi uite aşa ne-am îndopat până dimineaţă. Singura diferenţă a fost că nu am ajuns la spital cu indigestii sau mai ştiu eu ce.

Într-adevăr, e greu pentru părinţi să se obişnuiască şi întotdeauna o să-ţi întindă vreun ciolan asigurându-se că nu vrei. Cred că e mai puţin importantă mâncarea pe care o pui în farfurie, mai important e cum a ajuns acolo, cine a gătit-o, şi în ziua de azi, cel mai important e cui plăteşti pentru ea. Crăciun fericit!

[coloana]

Cu sau fără porc, trebuie să mâncăm responsabil

de Nicolae Rogoz, specialist în comunicare

În timpurile noastre, observăm o puternică polarizare socială în ceea ce priveşte abordarea modului de a te hrăni. Pe de o parte, generaţia fast-food, pe de altă parte “faraonii stomacului”, oameni care cheltuie averi întregi pe o masă gătită şi/sau servită în condiţii excepţionale.

Când vine vorba de mâncare, dar mai ales de relaţia omului modern cu această activitate, îmi vine în minte o scenă din “Bucket List” între Jack Nicholson şi Morgan Freeman. Eu îi spun scena cafelei: Nicholson, mare mahăr, îşi aduce un alambic complex în care fierbe o cafea ce valorează greutatea ei în aur, iar pe de altă parte Morgan Freeman, care joacă rolul unui mecanic, îi răspunde la invitaţia celui dintâi de a servi din extraordinara cafea: “No, thanks, i’m an instant coffee guy”. Scena asta, scoasă din contextul filmului şi interpretată separat, ilustrează perfect starea de fapt a societăţii cu privire la relaţia omului modern cu ritualul hrănirii.

Pe de o parte, mare parte din societate se hrăneşte în condiţii foarte joase şi aici nu mă refer doar la alimente, ci şi la condiţiile de desfăşurare a ritualului, bucătarii reduse pentru pregătirea şi servirea hranei, tacâmuri sau locuri de luat masa neadecvate. pe de altă parte, observăm apariţia unei minorităţi sociale, care-şi face simţită prezenţa din ce în ce mai mult care duce fenomenul la cealaltă extremă, cea a luxului.

Astfel, avem societatea de consum, în care totul e standardizat, produs, livrat şi comercializat în cantităţi industriale, totul se face repede şi uşor, iar masa în sine devine o altă instanţă a alienării. Pe de altă parte, mişcările care duc la extrem calitatea şi impactul industriei agroalimentare asupra mediului înconjurător şi fac o formă de cult pentru alimentaţie, adoptând tot felul de reţete şi diete New Age-iste, care uneori se dovedesc a fi contrariul a ceea ce promit.

În ciuda originilor sale umile, tofu pentru mine este reprezentantul unei bucătarii exotice şi neaccesibile maselor (şi aici nu mă refer la bucata de tofu, ci la tot ritualul şi ustensilele necesare pentru a pune în valoare acea bucată de tofu). Când mă gândesc la carnea de porc, pe de altă parte, îmi vin în minte halele imense ale unui abator vizitat în urmă cu ceva vreme, pline de guiţători despicaţi, încărcaţi în camioane şi distribuiţi prin hypermarketuri. La destinaţie, carcasele erau tăiate cu nişte circulare şi nu ştiai dacă acolo este vorba de hrană ori de combustibil pentru locomotive.

Nici o tabără, nici alta nu cred că au dreptate, planeta asta nu poate evolua nici cu o producţie agroindustrială de tip intensiv, însă nici să produci ceva foarte scump pentru puţini nu reprezintă o soluţie. Răspunsul cred că e undeva la mijloc: o producţie mai inteligentă şi un consum mai responsabil. Cred că, indiferent de opţiunea fiecăruia pentru o dietă preponderent vegetariană, ori una în care carnea rămâne un element important, fundamentale sunt ritualul şi calitatea acestuia. Prin construcţia mea, sunt un omnivor şi niciodată nu mi-am pus problema renunţării la carne, nu aş da niciodată o muşchi bine pătruns aşezat într-un pat de salată neaoşă, pe o bucată de tofu, oricât de exotic şi extraordinar ar putea părea acesta din urmă. În ceea ce mă priveşte, fie că e vorba de porc ori tofu, rămân fidel dictonului italienesc conform căruia: “La picola cuccina fa la casa grande”.

[coloana]