În primii ani ai facultății de Medicină, studenții învață anatomia omului cu ajutorul cadavrelor. Corpul uman, care, pentru restul cetățenilor, inclusiv proprii lui posesori, rămâne ermetic închis în propria lui piele, e larg deschis celor ce vor să învețe. Pentru mediciniștii, cadavrul este mai mult decât o unealtă de studiu practic, este un rit al trecerii, și asta din două motive.
1. E un spațiu interzis celorlalți oameni, un tabu sacralizat transcultural. Medicina a fost mereu atașată, deschis sau camuflat, de un oarecare aer sacerdotal.
2. Mai important, e versiunea peiorativă a tuturor suferințelor și bolilor. Un cadavru este un semnal empatic important pentru cel ce-l privește, ce spune: pericol, suferință, moarte, mult mai elocvent decât cuvintele. Pe undeva, există teorema nescrisă că, dacă studentul își ține firea și mintea ageră în preajma unui cadavru, o va face în preajma oricărei suferințe a altuia. Cadavrul de la anatomie este așadar prima noastră lecție de empatie.
E însă o lecție cu două tăișuri. Nescrisă și nerostită, ea poate căpăta formulări diferite în conștiințele noastre.
În cazul nefericit, învățăm să nu ne pese prea tare. Că omul e o mașinărie extraordinară și ca să meșterești la ea trebuie să te dezinvestești de sentimentele pe care le ai de obicei față de oamenii care nu-ți sunt pacienți. Că nu e treaba ta, de medic, să te intereseze într-un mod subiectiv, empatic, temerile și suferințele pacientului. Deși o anume detașare e în mod sigur necesară în medicină, nepăsarea, insensibilitatea în fața suferinței este atât de îndoielnică moralmente vorbind, încât bănuiesc că este unul dintre motivele pentru care cadavrul a devenit, de-a lungul erelor, un tabu cvasi-sacru. Dacă tratăm moartea celorlalți cu ușurință, încotro ne îndreptăm, ca specie?
În cazul fericit, lecția este însă mult mai nuanțată. Stăpânirea de sine în fața bolii și morții înseamnă de fapt dominarea propriei suferințe, pentru că cea a seamănului este mult mai importantă. Este omenesc, firesc și moral să-ți pese de un om bolnav mai mult și altfel decât îți pasă de o mașinărie stricată.
Într-o însemnare mai veche scrisesem ceva despre contagiunea afectivă, sentimentele negative orientate spre sine, prin opoziție față de compasiune și înțelegere, laturi benefice ale empatiei și altruismului. Și mai scrisesem și despre tulburările de anxietate văzute ca un exces al primelor, în dauna ultimelor. Canalele de comunicare a suferinței sunt astăzi mult mai multe, nu e nevoie prezența ei fizică. Informația despre suferință, de toate calitățile și liber-circulantă în media, vine cu reacții adverse, este o mare generatoare de anxietate. Cadavrul e o primă pregătire a studenților la medicină împotriva valului de anxietate care riscă să însoțească, simbolic, tot ce vor vedea și învăța în deceniul de ucenicie care urmează. Pregătire care însă nu se termină niciodată în cursul carierei și care este conținută în orice educație medicală reală.
Nu cred că trebuie să ne opunem, de principiu, unei expoziții cum e The Human Body de la Muzeul Antipa. Da, ne putem teme de lecția greșită, de anecdotic și senzațional (“hai să vedem niște cadavre!”), și, s-o recunoaștem, multă lume vizitează expoziția din motive greșite. E o temere justificată, deși banalizarea nefastă a suferinței și morții se întâmplă deja din abundență peste tot, în toată imageria violentă pe care o încasăm deja încă din copilărie și de care nu ne putem ascunde. Ce nu se justifică este temerea instinctivă, primară, de interiorul tainic al corpului. Nu e nimic înspăimântător sau sinistru acolo. Nimic care să merite să fie veșnic ascuns, accesibil cunoașterii doar anumitor bresle.
Lecția corectă, adică beneficiile unei educații medicale reale pentru toată lumea, nu doar pentru medici, atârnă cu mult mai greu în balanță. O viață mai liberă, mai ușurată de obsesiile angoasante pe care misterele corpului le exercită uneori, ar fi doar un beneficiu secundar.
Foto: Rembrandt, Lecția de anatomie
Acest articol a fost preluat de pe site-ul specialistului în psihiatrie Vlad Stroescu.