Ieri s-a încheiat la New York a noua ediţie MAKING WAVES, festivalul care a făcut loc filmului românesc în centrul New Yorkului. Sălile de cinema de la prestigiosul Film Society of Lincoln Center au fost pline, iar temele luate în discuţie de filme ca Al doilea joc de Corneliu Porumboiu, QED de Andrei Gruzsincki, Bucureşti, unde eşti? al lui Vlad Petri, Câinele japonez de Tudor Cristian Jurgiu sau Sunt o babă comunistă de Stere Gulea şi-au găsit locul nu doar în conştiinţa spectatorilor, ci şi în paginile unora din cele mai importante publicaţii americane.
Foto: Corina Şuteu, ilustraţie de Matei Branea
MAKING WAVES: New Romanian Cinema e un proiect cultural fără precedent. Pornit ca Festivalul de Film Românesc de la New York la Tribeca Cinemas, iniţiativă subvenţionată de statul român şi organizată de Institutul Cultural Român din New York (ICRNY), festivalul este, pentru al treilea an consecutiv, independent. El este posibil, în primul rând, cu ajutorul susţinătorilor şi donatorilor români şi străini, dar şi a participării în acest an a firmelor şi organizaţiilor profesionale din cinematografie: HBO, UCIN şi CNC.
Corina Şuteu are în spate o activitate extrem de bogată în ceea ce înseamnă formarea în management cultural, cooperare culturală şi politici culturale şi, de-a lungul timpului, a fost implicată în reformarea unor instituţii şi programe culturale româneşti, unele lansate şi în străinătate. În anii ’90, a fost director la UNITER şi la Theatrum Mundi, iar mai apoi a fondat ECUMEST, asociaţie pentru intermedierea şi acompanierea proceselor de democratizare prin politici culturale din sectorul cultural din România şi din Europa Centrală şi de Est. Est. A condus Masteratul Cultural European de la Dijon şi a fost preşedinte al Forumului European al Reţelelor Culturale al Consiliului Europei şi preşedinte al organizaţiei EUNIC New York, reţeaua institutelor culturale din Uniunea Europeană prezente în Statele Unite ale Americii. Recent, o cunoaştem pe Corina Şuteu ca fost director al Institutului Cultural Român din New York, în perioada 2006-2012, unde multe din sutele de evenimente pe care le-a iniţiat şi coordonat au stârnit controverse menite să scoată la iveală discrepanţa dintre o mentalitate osificată, în mare parte ancorată în reflexele unor politici culturale naţionale mai degrabă “decorative”, şi nevoia unei adaptări la pasul pieţei culturale globale. Unul dintre evenimentele iconice care au arătat cât de adâncă era şi, din păcate, încă este această prăpastie, a fost celebrul episod al “poneiului roz”, devenit fără îndoială un simbol al libertăţii de expresie şi al fragilităţii unei culturi înţelese (şi) ca teren de joc al politicii.
În 2006, Corina Şuteu, Oana Radu, pe atunci director adjunct la ICRNY, şi Mihai Chirilov, director artistic al Transilvania International Film Festival (TIFF Cluj), au înţeles că filmul românesc ajunsese la o anume maturizare şi trebuia conectat cu scena internaţională de cinema. Împreună, au conceput Festivalul de Film Românesc de la New York, organizat iniţial de Institutul Cultural Român din metropola americană. Evoluţia şi succesul festivalului au atras de la sine invitaţia de la Film Society of Lincoln Center (FSLC), unul dintre cele mai puternice nuclee culturale din New York, de a muta festivalul anual în centrul febril al oraşului. În 2012 însă, la un an după startul acestei colaborări, schimbările politice de la Bucureşti s-au reflectat dramatic şi în organizarea Institutului Cultural Român care a fost trecut, printr-o ordonanţă de urgenţă, sub tutela Senatului. În doar câteva luni, munca unei reţele de profesionişti în domeniul managementului cultural, a fost anulată. În acelaşi an însă, Corina Şuteu şi Oana Radu au demisionat de la ICRNY şi, alături de Mihai Chirilov, au fondat platforma informală Romanian Film Initiative, prin intermediul căreia au reinventat festivalul de film, devenit astfel MAKING WAVES: New Romanian Cinema. În doar câteva luni, modelul de funcţionare bazat exclusiv pe finanţarea statului român, a fost reformat de la zero şi, cu ajutorul unor organizaţii independente şi, în primul rând, al donaţiilor, filmele româneşti au ajuns din nou la Film Society of Lincoln Center. Dacă în 2012 şi 2013, festivalul s-a bazat pe campanii de crowdfunding, prin intermediul cărora s-au strâns cele mai mari sume înregistrare vreodată de vreun proiect cultural românesc, anul acesta susţinătorii au fost invitaţi să facă parte din Clubul Donatorilor. Am stat de vorbă cu Corina Şuteu, preşedintele MAKING WAVES, despre cum a evoluat piaţa culturală din România din anii ’90 şi până acum şi despre nevoia unei reforme radicale a modului în care gândim finanţările proiectelor culturale şi artistice.
Oana Radu, Corina Şuteu şi Mihai Chirilov. Foto: David Godlis
Cum arăta piaţa culturală din România anilor ’90, când ai fondat ECUMEST?
N-aş vorbi de o piaţă culturală, mai ales că noi nici acum nu avem o piaţă culturală în adevăratul sens al cuvântului. În 1995, sistemul cultural din România era foarte profund marcat de hiper-centralismul fostei administraţii comuniste. Exista o mare problemă de desprindere din zona unui centralism absolut în materie de cine şi cum decide asupra fondurilor pentru cultură, asupra noilor programe din teatre, operă ş.a.m.d.. Exista totodată şi o mare fragilitate a domeniului. Multe din instituţiile mari, subvenţionate de stat, pierduseră fonduri, iar legile descentralizării nu fuseseră definitivate – primele procese de transfer către administraţiile locale au început abia în 1995, pentru a fi reluate în anii 2000 şi finalizate la sfârşitul anilor 2000. În ’95, de-abia apăreau instituţiile culturale emergente: primele teatre şi cluburi independente, primele locuri de întâlnire interdisciplinare. Sistemul era dominat mai ales de persoane-resursă, care începuseră să aibă mobilitate europeană şi internaţională, de bursele Fundaţiei Soros, care au reprezentat o şansă imensă. Aceşti artişti, prin mişcarea lor, aduceau înapoi anumite practici de organizare şi programare, modele de funcţionare şi forme de gândire noi. Pe scurt, în 1995, ne aflam într-o desprindere greoaie şi dificilă, extraordinar de complexă, de un model închis, rigid, centralizat, spre modelele mai deschise.
Nu aveam instrumente administrative, prin care să poţi găsi resursele de funcţionare, iar mentalitatea oamenilor de cultură era una complet asistată. Anii ’90 au fost cei în care, de pildă, UNITER, unde am fost director, a fost o instituţie reformistă, trecând, printre altele, de la organizarea pe secţii, la organizarea pe program. Teatrul Naţional a trecut la rândul lui printr-o revoluţie, după ce Andrei Şerban a montat acolo Trilogia Antică, arătând un model complet nou de a face teatru, cu artistul în mijloc, nu cu administratorul care decide pentru artist. Această revoluţie nu s-a încheiat însă nici astăzi: noi avem, în continuare, mai multă administraţie decât artă în ceea ce facem instituţional, iar multe dintre instituţiile culturale au fost supuse unor reforme avortate, iar Ministerul Culturii a trecut prin etape – prea multe etape – mai mult sau mai puţin coerente de reorganizare.
Care crezi că e cea mai grea moştenire păstrată din acea perioadă?
Din păcate, în România şi în Europa se continuă un discurs păgubos în privinţa susţinerii culturii: cultura costă. Această convingere, potrivit căreia cultura costă mai mult decât aduce este un reziduu al influenţei majore a modelului francez, combinat cu discursul comunist, care prin asistarea exclusivistă a domeniului cultural i-a determinat pe artişti să creadă că această asistare trebuie să fie perenă şi închisă. Acest discurs a convins publicul că Partidul Comunist dădea foarte mult culturii – deci cultura costă. Aceste două lucruri au determinat ca în subconştientul colectiv să se instaleze o prejudecată complet falsă, care nu mai corespunde cu nimic lumii globalizate de astăzi. Investiţia în evenimente culturale de bună calitate este o investiţie în ţesutul societal, politic şi economic, care, la un anumit nivel, produce dezvoltare. Nu poţi crea capodopere dacă nu creezi şi foarte multe lucruri care eşuează. Dar ce se întâmplă în acest proces – dintre investiţie şi întoarcerea ei – este chiar legătura care construieşte, în fond, comunităţile. Această viziune e adoptată şi promovată de UNESCO, de pildă, care leagă, mai nou, cultura şi mediul, cultura şi dezvoltarea umană durabilă, cultura şi economia. Sper însă ca noua dinamică produsă de strategiile culturale a diverselor oraşe să contrazică acest discurs şi să arate că, de fapt, cultura aduce. Ea aduce, înainte de toate, context şi bunăstare individuală. Iar contextul este întotdeauna social, intelectual şi economic. Cultura creează liantul nepreţuit al comunităţilor şi, de fapt, bază pentru prosperitate.
Vorbim deja de 25 de ani de tranziţie economică, politică, socială. În ceea ce priveşte cultura, crezi că tranziţia României s-a încheiat sau este încă un proces deschis?
A existat o tranziţie, dar eu cred profund că s-a încheiat odată cu anii Băsescu. Nu cred că e meritul exclusiv al felului în care regimul Băsescu a desenat şi condus lucrurile, dar este meritul acestei perioade. Ultimii ani au fost încheierea tranziţiei dinspre o societate rigidă şi centralizată înspre o societate în care artele emergente şi-au găsit o voce, în care civismul şi arta au început să se combine, în care s-a maturizat o generaţie globalizată în România. Efectul simbolic al acestei maturizări este preocuparea pe care o au azi diverse oraşe din România să candideze pentru capitala culturală europeană şi să-şi dezvolte o strategie culturală. Administraţiile locale încep să se preocupe totodată şi de proces, nu doar de eveniment. Ce e important în acest moment, după părerea mea, e să nu ne întoarcem înapoi: dinspre proces, înspre evenimentele fixe, sărbătorile populare şi marile mese electorale cu aşa-zis conţinut cultural.
Deschiderea celei de-a noua ediţii Making Waves la Film Society of Lincoln Center. Foto: Rudolf Costin
Când ai ajuns la conducerea ICRNY, care au fost cele mai importante lucruri de care ai ţinut cont pentru a poziţiona pe harta culturală şi artistică a unui oraş extrem de variat, o ţară ca România?
ICR-ul lui Horia-Roman Patapievici avea, îaninte de toate, o filosofie cu anumite linii directoare extrem de moderne, una dintre ele fiind conectarea producţiei naţionale în cultură cu pieţele externe, în sensul de a expune valori naţionale care, la un moment dat, vor atrage atenţia asupra unui context mai larg al culturii din România. La New York, veneam cu reală experienţă în domeniu şi aveam o mare cunoaştere în domeniul cooperării culturale. Primele două lucruri care m-au interesat, odată ce am ajuns director ICRNY, au fost să contrazic imaginea exclusiv folclorizantă care exista despre România şi să nu mai vin cu lucruri improvizate, prezentate exlcusiv în faţa acelei diaspore care rămâne un fel de mică Românie în interiorul celeilalte ţări. Am vrut să “deprăfuiesc” imaginea despre o Românie mică, veche, undeva în fundul Europei şi să arăt că suntem o ţară conectată, cu artişti conectaţi la vibraţia actuală. Un alt scop pe care l-am avut a fost să creez expresia unei mari diversităţi de ofertă: să ofer şi artă contemporană şi aniversarea lui Norman Manea, să participăm şi la festivalurile de literatură şi la cele de artă tradiţională, dar şi la cele de film. Totodată, am vrut să participăm şi la evenimente tipice New Yorkului şi Americii, cum ar fi Comic Con sau New York Film Festival, unde să expun americanii la experienţa creativă din România.
Care ar fi câteva repere dintre cele mai importante evenimente pe care le-ai iniţiat şi coordonat la ICR NY?
Am avut multe momente de real succes, dintre care pot să menţionez aducerea Pavilionului României de la Veneţia la Renaissance Society din Chicago, invitarea Galeriei Plan B, în 2006 şi 2007, la Armory Show, participarea la PEN World Voices şi Making Waves: New Romanian Cinema, care a dus filmul românesc în centrul New Yorkului. Chiar şi expoziţia în jurul căreia s-a creat marele scandal cu poneiul roz a fost realizată de artişti ale căror decoruri de teatru au câştigat apoi, prin Marina Drăghici, scenografa care i-a invitat, marele Tony Award pe Broadway. Am realizat conferinţe internaţionale în colaborare cu Vladimir Tismăneanu, NYU, Columbia University şi CUNY NY, am susţinut foarte mult campaniile de Oscar pentru propunerile din partea României şi am participat cât am putut de amplu la mişcarea de arte vizuale, am colaborat cu un număr incredibil de mare de artişti, de la Cristian Mungiu, Dan Perjovschi, la Dan Lungu, de la Mircea Cărtărescu, la Gabriela Adameşteanu şi la Gianina Cărbunariu. Am susţinut intens artişti români care trăiesc la New York, cum sunt Saviana Stănescu sau Lucian Ban, şi am avut o dezvoltare spectaculoasă a Academiei Itinerante Andrei Şerban, care a permis unor tineri artişti să lucreze în regim de rezidenţă cu Andrei Şerban şi să creeaze la una dintre ediţii un spectacol cu Spovedanie la Tanacu, romanul Tatianei Niculescu Bran. Încă sper să pot relansa acest proiect extrem de important, al Academiei Itinerante. Pe scurt, au fost şapte ani foarte plini. Mai mult, ar trebui să spun că în tot acest timp, am lucrat în echipă alături de oameni ca Ştefania Ferchedău, Cristian Neagoe, Silvia Antigona Rogozea, Anca Drăgoi, Andra Cătălina Stoica, Ştefan Peca şi Luiza Vasiliu. Dacă ne uităm în jur, toţi aceşti oameni sunt foarte activi şi implicaţi în proiecte şi organizaţii şi cred că, într-un fel, experienţa newyorkeză le-a adus tuturor câte ceva.
Care ar fi unul din principalele tale regrete legate de deznodământul poveştii cu Institutul Cultural Român?
Faptul că niciodată nu s-a revenit, după ce a trecut 2012, asupra a ceea s-a întâmplat de fapt la ICR, ci s-a continuat abuziv şi calomnios pe ideea că s-au aruncat bani în vânt şi că s-a cheltuit preferenţial din banii statului, ceea ce este pur şi simplu un neadevăr foarte grav. După plecarea lui Patapievici şi venirea lui Marga la conducerea ICR, am fost cu toţii supuşi unei serii de calomnii foarte insistente, care m-au vizat pe mine şi pe colegii mei. Despre mine s-a scris, printre altele, pe site-ul ICR, că am furat logistica instituţiei – ce poate fi mai ridicol şi mai trist de atât? Despre artişti ca Dan Perjovschi şi Lia Perjovschi ori despre Mihai Chirilov s-a spus că au profitat de banii Institutului şi multe alte asemenea lucuri. Ce mă deranjează profund este că, după ce, de pildă, Curtea de Conturi nu a constatat nicio neregulă financiară şi după ce rapoartele nu au înregistrat nicio problemă administrativă în timpul mandatului lui Horia-Roman Patapievici, nu s-a făcut niciodată o retractare a calomniilor şi Institutul Cultural Român, ca instituţie, nu a retras niciodată public aceste acuzaţii complet false.
Nimeni nu va compensa niciodată investiţia de pasiune şi de totală inspiraţie, competenţă şi dedicaţie pe care a demonstrat-o atât de excepţional H.-R.Patapievici în acest post şi asta e grav pentru o ţară care vrea să fie văzută ca o ţară care îşi respectă valorile.
Primele două ediţii din MAKING WAVES au fost realizate prin campanii de crowdfunding. Crezi că, pe fondul unor mecanisme de finanţare publice complet deficitare în România, a lipsei de interes real pentru politicile culturale şi a lipsei de transparenţă din partea multor instituţii, finanţările din partea publicului pot fi o soluţie?
Cred că ne aflăm într-o logică de participare concretă, financiară, pentru a susţine evenimente culturale, care se va individualiza din ce în ce mai mult. Cred că responsabilitatea pentru ce vrem să susţinem financiar pe scena artistică şi culturală va reveni din ce în ce mai mult individului, gata să se implice mult mai mult. În America, de pildă, crowdfundingul este o modalitate majoră de susţinere a filmului independent şi a multor proiecte de design – există numeroase proiecte care, pe Kickstarter, au strâns milioane de dolari de la oameni. Acest lucru e posibil însă momentan doar în America, unde există o cultură a donaţiei: dacă doreşti să creezi ceva în spaţiul public, trebuie ca tu, personal, să investeşti în asta. Desigur, în SUA ai şi instrumentele legale prin care poţi face donaţii, mult mai interesante şi mai încurajatoare decât în Europa.
În ceea ce priveşte Europa, cred că se vor întâmpla două lucruri: în primul rând, toate aceste forme alternative de finanţare se vor impune din ce în ce mai mult. Uniunea Europeană are, de pildă, în acest moment, un grup de reflecţie asupra crowdfunding-ului. Personal, în acest moment lucrez la un studiu pentru Uniunea Europeană, legat de noile spaţii de inovaţie şi creativitate culturală în Europa, multe dintre ele fiind susţinute şi prin finanţări directe de la public. În Europa, s-a atins o limită a fostului model de politici culturale. Nu mai putem funcţiona cu aceleaşi politici culturale, pentru simplul motiv că paradigma de susţinere a artelor s-a schimbat radical. Modul de funcţionare la nivel regional, naţional şi global, precum şi consumul individual, s-au schimbat fundamental şi atunci domeniile rigide de investiţie nu se mai aplică. Susţinerea artelor de către ministere sau agenţii guvernamentale va trebui să-şi regândească modelul de subvenţionare în mod radical, în următorii zece ani. Iar această schimbare, cred eu, va merge mână în mână cu o dorinţă de participare directă din partea consumatorului. Ne îndreptăm spre un asemenea incubator pentru noi modele de susţinere a artelor pe care poate că nici măcar nu ni-l putem reprezenta azi.