“Copiii sunt oameni. Merită să fie trataţi cu demnitate şi respect”

Seria despre educaţia acasă pe care v-am propus-o, de ceva vreme, în fiecare joi, pe TOTB, ne-a condus înspre descoperirea unor oameni cu poveşti extrem de interesante despre homeschooling, nu doar peste ocean, acolo unde acest lucru nu mai este privit drept ceva ieşit din comun, ci şi aici, la noi, unde am găsit o comunitate în creştere de părinţi care practică (ori sunt interesaţi de) educaţia acasă. Nu am încheiat interviurile cu astfel de părinţi (iar, pe viitor, sperăm să vă putem oferi şi interviuri cu copii educaţi acasă), dar astăzi ne oprim asupra câtorva fragmente (preluate şi traduse cu acordul autoarei) din gândurile lui Idzie Desmarais, o tânără din Canada, care a fost (şi este) unschooled şi a devenit o voce importantă în mişcarea unschooling din America de Nord.

La final, vă propunem şi extrase dintr-un manifest al adolescenţei, inspirat de scrierile lui John Holt: The Teenage Liberation Handbook: How to Quit School and Get a Real Life and Education, publicat în anul 1991 de Grace Llewellyn.

Idzie este o fată de 22 de ani, pasionată de gătit şi de educaţie liberă, un domeniu despre care scrie, pe blogul ei, cu argumente şi obiectivitate sau despre care vorbeşte la conferinţele ori evenimentele la care este invitată; o tânără care face parte din “minoritatea minorităţii”, dacă îi putem spune astfel: între copiii educaţi acasă (homeschooled), procentul celor înscrişi la o şcoală-umbrelă sau educaţi după o anumită metodă sau programă foarte flexibile, este mai mare; este mai mic, se pare, procentul celor unschooled, adică total neşcoliţi, lăsaţi să înveţe şi să se dezvolte după ritmul lor, în funcţie de interesele şi pasiunile manifestate şi nu după o anumită structură. (Nu demult, am scris despre diferenţa dintre homeschooling şi unschooling, aici.) Idzie locuieşte în Montreal, Quebec, Canada, împreună cu părinţii, sora ei, cu cele două pisici şi câinele familiei. Se descrie singură ca fiind “scriitoare, visătoare, bucătar şi radicală. Plănuiesc ca, într-o bună zi, să mă mut într-o casă veche, undeva în mediul rural, sălbatic şi să ajut la formarea unei mici comunităţi acolo, cu prieteni de gaşcă, pisici, câini, capre şi grădini”.

Tânăra (foto) mărturiseşte că nici ea, nici sora ei nu au mers vreodată la şcoală. “Am mers şase luni la grădiniţă, atât, apoi m-am retras (…). Am crescut urmându-mi pasiunile şi înţelegând lucrurile în ritmul meu. În perioada de adolescenţă târzie, am devenit în mod special interesată de acest tip de educaţie numit unschooling, cel urmat şi de mine; am început să citesc tot ce găseam despre asta şi despre educaţia liberă, să merg la conferinţe pe tema aceasta şi să scriu blogul I’m Unschooled. Yes, I Can Write. M-am implicat în mişcarea pentru educaţie liberă din oraşul meu şi din America de Nord. Consider unschooling-ul ca fiind o parte importantă a vieţii mele şi cred că ideile găsite în această filosofie de viaţă pot fi instrumente foarte puternice pentru transformarea personală şi socială. (…) Iubesc mâncarea. Serios, o ador! Mă interesează tot ce ţine de creşterea sănătoasă a hranei, de împărţirea hranei, de pieţele ţăranilor; îmi place să gătesc şi să mănânc, dar şi să încerc restaurante noi; sunt vegetariană, de la vârsta de 8 ani, dar acum nu mai sunt atât de convinsă că voi fi vegetariană pentru tot restul vieţii mele, cum eram înainte – însă şi dacă voi începe să mănânc carne, voi fi foarte selectivă”, scrie Idzie.

“Spiritualitatea mea se leagă de realizarea faptului că viaţa valorează la fel, indiferent de forma ei, că natura, Pământul, sunt sacre; (…) uneori mă descriu ca fiind păgână, alteori mă consider a fi animistă. (…) Apreciez onestitatea şi autenticitatea şi îmi împărtăşesc greutăţile şi experienţele prin care trec prin scris”, mai scrie, despre ea, tânăra canadiancă, despre care puteţi citi mai multe pe site-ul ei, Idziedesmarais.com sau pe pagina ei de Facebook. “Sora mea şi cu mine am învăţat, aproape toată viaţa, fără să mergem la şcoală şi nu credem că suntem excepţionale pentru că am putut face asta. Da, am făcut, amândouă, multe lucruri de care suntem mândre: am vorbit în faţa unor mulţimi de oameni şi am gătit pentru alţi oameni (eu), iar Emilie a cântat (la tobe) în faţa publicului şi ar obţinut mai multe centuri în Ninjitsu. Blogul meu şi lobby-ul în domeniul unschooling-ului au atras multă atenţie lumii, aşa că pot înţelege de ce aceste activităţi sunt considerate impresionante, dar pentru mine nu sunt altfel decât normale. Nu am făcut o mulţime de lucruri, cum ar fi să călătoresc altundeva decât în America de Nord, să fac autostopul ori turul ţării cu autobuzul; nu mi-am început o afacere proprie şi nici nu stă lumea la coadă să mă angajeze pentru o slujbă. Dar sunt alte lucruri la care mă pricep”, mărturiseşte Idzie, vorbind despre faptul că percepţia oamenilor este că trebuie să fii un mic geniu pentru a putea învăţa singur, acasă. În fapt – scrie ea – oricine poate învăţa singur, acasă sau prin lume; pe blogul ei, găsiţi o serie de argumente în acest sens.

Cel mai recent articol de pe blogul lui Idzie atrage atenţia asupra unui lucru poate de multe ori uitat de lumea adultă: copiii sunt oameni. Nu altceva. Şi ar trebui să fie trataţi ca atare. Gândurile de mai jos şi le-a notat stând la o masă cu materiale despre educaţia liberă, la târgul de carte Montreal Anarchist Bookfair, în timp ce privea cum oamenii treceau şi nu prea arătau interes pentru oferta prezentată pe masă.

“Cultura noastră nu pune mare preţ pe copii sau, dacă face asta, o face numai în moduri limitate şi nu am văzut vreo diferenţă, în acest sens, nici în comunităţile mai radicale pe care le-am cunoscut.

(…) Oamenii adoră să vorbească despre copii, despre creşterea copiilor şi despre educaţie. Toată lumea este expertă în aceste subiecte, mai ales când vine vorba de copiii-din-ziua-de-azi-şi-lipsa-lor-de-respect sau de cât de rău stau părinţii la capitolul “cum să fii părinte” (parenting – n.a.) ori de eşecul profesorilor de a-i învăţa ce trebuie pe copii. Dar, când vine vorba despre a discuta de aspectele practice ale educaţiei sau ale “parenting-ului”, apare o prăpastie uriaşă. Odată ce se trece de critica generalizată, vag adresată, se pare că totul se lasă în mâinile părinţilor – doar ei sunt cei cărora ar trebui să le pese, nu? Acest gen de atitudine mi se pare că face parte din lipsa de consideraţie generală faţă de copii a culturii noastre. Toată lumea este de acord că, într-adevăr, copiii sunt importanţi – “sunt viitorul nostru!” – dar, nu ştiu de ce, nimeni nu vrea să îi vadă în public, decât dacă se comportă exemplar, nu plâng niciodată, nu ţipă şi nu incomodează pe nimeni. Nimeni nu vrea să îi vadă pe Facebook (“de ce pun părinţii atât de multe poze cu mucoşii lor cei mici?”) ori să interacţioneze cu ei în vreun fel (“pur şi simplu nu îmi plac copiii!”). Se pare că oamenii nu vor să trateze copiii cu respect şi amabilitate, ca şi când ar fi persoane autonome, care merită mai mult decât primesc.

Pentru ca modul în care sunt trataţi copiii să se schimbe, adulţii trebuie să priceapă următoarele lucruri:

Copiii sunt oameni. Da, este evident, dar se pare că trebuie amintit şi subliniat. Toţi oamenii merită să fie trataţi cu minimă demnitate, amabilitate şi minim respect pentru persoana lor. Copiii sunt un grup cu nevoi diferite faţă de adulţi, asta e clar, dar acest lucru nu le schimbă valoarea sau dreptul de a fi bine trataţi. Asta înseamnă doar că anumite medii trebuie să facă eforturi mai mari pentru a întruni nevoile copiilor, nu doar nevoile adulţilor.

Dacă te declari împotriva opresiunii de orice fel, dar apoi spui că urăşti copiii, atunci nu prea te opui oricărei forme de opresiune. De ce? Deoarece şi copiii suferă de diverse forme de opresiune. Sunt copii de culoare, fete, copii cu dizabilităţi, copii gay, copii transsexuali… Copilăria este afectată în mod direct de identitatea copilului, ca şi de identitatea familiei lui şi de experienţele acesteia.

Binele copiilor stă în mâinile noastre. Indiferent dacă ai copii, îţi doreşti copii sau nu vrei niciodată copii, indiferent că eşti tânăr sau bătrân, indiferent cât timp petreci sau nu în compania copiilor, depinde de noi toţi să analizăm modul în care copiii sunt trataţi şi priviţi de societatea noastră (şi modul în care fiecare dintre noi îi tratează şi îi priveşte) şi să colaborăm în orice fel posibil pentru a crea un mediu mai sigur şi mai ospitalier pentru copii.

Ceea ce am spus mai sus se traduce prin: să ne pese de copii, de părinţi sau de cei care îngrijesc copiii şi să ne pese de educaţie. Asta înseamnă o implicare personală mai puternică, poate însemna să te educi pe tine însuţi în legătură cu sistemul de educaţie şi cu alternativele educaţionale, să înveţi despre ele sau poate însemna şi numai să fii mai amabil cu părinţii hărţuiţi din cauza felului în care îşi cresc copiii sau chiar cu copiii.

Nu consider că toată lumea trebuie să manifeste genul de interes pe care îl manifest eu (pentru unschooling şi educaţie liberă) sau că o persoană care nu are copii ar trebui să fie la fel de implicată precum un părinte (pentru că nu va fi), dar consider, în schimb, că noi toţi ar trebui să fim îngrijoraţi de felul în care alţi oameni sunt trataţi. Noi toţi ar trebui să ne dorim şi să luptăm pentru o lume care tratează pe oricine cu demnitate şi respect şi unde nevoile importante ale fiecăruia pot fi întrunite. Consider că, atunci când vorbim despre revoluţie la un târg de carte anarhist, ori despre modalităţi de îmbunătăţire a serviciilor la centrul comunitar local, ori despre lumea ideală din viziunea noastră, împărtăşind-o prietenilor, ar trebui să nu uităm că şi copiii trebuie incluşi în conversaţiile cu pricina, atât ca “obiect” al discuţiei, cât şi ca participanţi la discuţie”.

Pentru că a pornit pe drumul curajos al explicării unschooling-ului şi pentru alţii, Idzie a fost de multe ori pusă în situaţia de a oferi argumente care să susţină această alegere de educaţie pentru viaţă. Şi, fiindcă i s-a tot spus că este încă prea tânără ca să înţeleagă ce consecinţe ar putea avea această alegere asupra viitorului ei, a realizat o serie de interviuri cu persoane unschooled (din SUA, în principal), ajunse la vârsta de (aproape sau peste) 30 de ani, cu slujbe, preocupări care le aduc stabilitate financiară, dar le lasă şi să îşi urmeze pasiunile, unele cu familii sau cel puţin într-o relaţie, persoane care au răspuns întrebărilor despre ce a însemnat, pentru ele, să fie unschooled şi cum le-a fost influenţată viaţa de acest mod liber de educaţie. Iată câteva gânduri decupate din aceste interviuri cu unschooleri adulţi (pe care le puteţi citi integral aici):

“Partea cea mai dificilă a fost să nu mă simt “normal”. Nu cunoşteam pe nimeni altcineva care să fie unschooled, aşa că am avut impresia, venită din partea societăţii, că mama mea era iresponsabilă, nebună şi total neconvenţională”.

“Unschooling-ul m-a învăţat să fiu automotivat şi să fac numai ceea ce mă face fericit. Nimeni, niciodată, nu mi-a spus că munca nu trebuie să fie şi distractivă, aşa că am căutat şi păstrat numai acele slujbe care mi-au plăcut”.

“Cel mai bun lucru la unschooling este libertatea! Libertatea minţii: libertatea de a citi orice vrei, să faci ce îţi place, să te împrieteneşti cu oricine doreşti, să îţi urmezi visurile şi să pui totul sub semnul întrebării. Libertatea de a avea timpul tău şi de a urmări scopurile dorite de tine. Libertatea de a-ţi trăi viaţa în mod real, în loc să te tot pregăteşti pentru a o trăi”.

“Probabil cel mai rău lucru asociat unschooling-ului constă în ignoranţa oamenilor şi în lipsa de deschidere a minţilor acestora. Şcolile ne fac să credem că nu putem învăţa sau nu putem avea succes fără ele şi este greu să le spui oamenilor care gândesc aşa că… tu nu mergi la şcoală”.

“La început, probabil te va speria, ca părinte. Te vei întreba dacă nu cumva îţi strici copiii. Creează oportunităţi pentru ei! Fii deschis şi sincer cu ei! Unschooling-ul va fi şi pentru tine o aventură, aşa cum va fi pentru copiii tăi. Priveşte experienţa asta ca o învăţare continuă şi pentru tine!”.

În aşteptarea unui interviu cu Idzie (care a promis să răspundă întrebărilor TOTB de îndată ce are agenda puţin mai liberă, între târguri de carte şi conferinţe), iată câteva fragmente şi dintr-o lectură recomandată, inspirată de cărţile lui John Holt: manifestul pentru adolescenţi The Teenage Liberation Handbook (foto mai jos), publicat în 1991, în SUA (care se referă la societatea americană de la acel moment, dar nu şi-a pierdut actualitatea). Cartea încurajează adolescenţii să renunţe la şcoala full-time şi să îşi lase curiozitatea să îi ghideze în procesul de educaţie, ne spune Wikipedia. Cartea poate fi găsită aici, iar mai jos sunt câteva fragmente din acest manifest pentru educaţie liberă:

“O societate matură sănătoasă ar recunoaşte frumuseţea tinereţii, ar scrie nişte poezii bune despre ea şi, apoi, nu s-ar mai concentra prea mult asupra ei. Cu siguranţă, există activităţi mult mai productive în viaţă decât să faci o fixaţie pentru obrajii purpurii pe care nu îi vei mai avea niciodată. Dar cum noi nu avem o societate matură sănătoasă, ne agităm la maxim pe tema asta, creăm un cult al oamenilor tineri şi frumoşi din reviste şi pedepsim adolescenţii din viaţa reală spunându-le că sunt urâţi. Ba, mai mult, în cazul în care tu, ca adolescent, realizezi că eşti frumos, noi ne asigurăm că nu o să apreciezi asta niciodată, spunându-ţi că eşti confuz şi prea emotiv în aceşti ani traumatizaţi pentru tine şi doamne-fereşte să iei vreo decizie în ceea ce te priveşte, să te eliberezi şi să trăieşti din plin experienţele vieţii! Transformăm puterea adolescenţei într-o slăbiciune, o boală. Iar profesorii stau în cancelaria lor şi râd de tine pe la spate. “Ce drăguţă, biata Kristy, care nu se vede cum arată în fusta ei magenta!”. Iar asta vine de la oameni supraponderali, intraţi în rutina vieţii, desprinşi de visurile lor, nesiguri şi cel puţin la fel de imperfecţi precum subiectul conversaţiei lor. “Mulţumesc lui Dumnezeu că nu mai am vârsta asta!”, spune doamna Wallace, aplecându-i bărbia dublă peste birou. (…) Da, şcoala este o instituţie căreia trebuie să îi supravieţuieşti, dar adolescenţa este ceva trecător”.

“Vă forţăm să vă comportaţi mai infantil decât v-o cere vârsta şi vă luăm, legal, abilitatea de a vă controla viaţa. Enciclopedia World Book spune astfel: “Cei mai mulţi adolescenţi se maturizează, din punct de vedere psihic, în ritmul impus de societatea în care trăiesc. Drept urmare, adolescenţa, din punct de vedere psihologic, durează, în mod normal, cel puţin cât durează perioada dependenţei legale”. O limitare biologică a independenţei adolescenţei nu există, fireşte: în alte timpuri şi alte locuri, adolescenţii s-au căsătorit, au crescut copii, au avut slujbe, au condus afaceri sau, uneori, chiar ţări întregi”.

“Şcoala nu este singurul inamic în lupta împotriva adolescenţei. Dar este substitutul letal al societăţii noastre pentru experienţa dezvoltării personale. Este modul prin care vă răpim timpul, în aşa fel încât voi să nu exploraţi, pe cont propriu, adevărul. Este locul în care învăţaţi să fiţi pasivi, în loc să fiţi activi. Renunţarea la şcoală nu vă va garanta o adolescenţă sănătoasă şi în vervă, dar, cel puţin, va scoate din viaţa voastră cel mai mare obstacol din calea dezvoltării. (…) Şcolile – şi societatea pe care o reprezintă – merg şi mai departe de a vă bloca tendinţele vizionare. Vă mutilează, bătându-şi joc de voi, de parcă n-aţi fi pe deplin oameni, ci aţi fi “noii negri”. De ce? Probabil pentru că fiecare societate ierarhică are nevoie de nişte “negri” cu care să se ia la trântă şi pe care să îi pună la pământ, iar femeile şi persoanele afro-americane s-au săturat de asta şi nu mai acceptă”.

“Scopul căutării oricărei experienţe vizionare este de a vedea, a înţelege. (…) Unul din motivele principale pentru care multe culturi vechi îşi călăuzeau tinerii înspre şi prin experienţe vizionare este acela că tinerii nu sunt îngrijoraţi. Ei nu îşi fac griji că viziunile lor le vor arăta lucruri oribile despre societate. Dacă este ceva rău în ceea ce li se înfăţişează, vor să ştie şi să îndrepte situaţia. Dar, în cultura noastră, este valabil exact opusul. Când ai o casă murdară, nu oferi o lupă musafirilor, probabil nici nu deschizi draperiile să intre lumina! (…) Dacă am alege să mergem pe mâna viziunii adolescenţilor, democraţia probabil că ar fi revigorată, dar puterea producţiei şi a consumerismului de masă, precum şi cea a “cursei şobolanilor”, s-ar reduce considerabil. Am vedea că mult prea mult din ceea ce acceptăm a fi realitate este, de fapt, blasfemie la adresa adevăratei realităţi. Din moment ce societatea noastră consumeristă şi-a pierdut echilibrul în relaţia cu restul universului, viziunea tinerilor asupra ei n-ar pune-o într-o lumină tocmai favorabilă. Aţi înţeles? Statele Unite ale Americii nu îşi invită tinerii să aibă viziune pentru că astfel de viziuni ar forţa o schimbare majoră”.

“Nicio forţă a ignoranţei şi obtuzităţii nu este suficient de tare, însă, încât să vă oprească să visaţi, să căutaţi. Eternitatea, divinitatea, cum vreţi să îi spuneţi, este mai puternică. Îşi va croi drum în voi, deşi trebuie să lupte cu şcoala şi alte îngrădiri ale societăţii. Artiştii, scriitorii, aceştia sunt cei care ne scot la lumină licăriri ale adevărului, dar, când şcoala ne face cunoştinţă cu ei, aproape că le distruge puterea de influenţă. (…) Şcolile, ca şi mulţi părinţi, mint foarte mult, spunându-vă că sunteţi rupţi de realitate. Adevărul este că sunteţi rupţi de aşteptările şi tiparele unei societăţi false, industrializate, rezultat al acţiunilor oamenilor. Dar sunteţi legaţi de realitatea care contează. Uitaţi-vă la Calea Lactee într-o noapte şi gândiţi-vă la asta. Veţi şti adevărul”.