Inter Milano ne scoate copiii din canale

“Sună cineva, nu răspunzi, dă-l dracu’”, îi spune un băiat de 10 ani lui Sergio Dalla Ca’ di Dio, în fața unei săli de fotbal din Sectorul 4. Băiatul îi pasează un telefon mobil lui Sergio, care îl atenționează: “Se spune te rog frumos”. Italianul intră în sală cu o geantă uriașă atârnată de umăr, din care scoate o sacoșă de rafie. Din sacoșa de rafie împarte echipamente pe care le spală acasă unui grup de băieți zgomotoși, majoritatea veniți din stradă. “Cumi chiamă?”, îl întreabă Sergio pe unul din ei. “Poți să joci, dar nu mai am [echipamente], trebuie să aduc data viitoare. Eu nu știam că voi veți veni astăzi”. Trei copii noi s-au înscris lunea trecută în echipa InterCampus – un program social pe care F.C. Internazionale Milano îl derulează în 25 de țări.

 

de Ionuț Dulămiță

 

În România, proiectul se desfășoară în cinci orașe: București, Brașov, Tulcea, Slatina și Râmnicu Vâlcea, având scopul de a crește gradul de incluziune socială prin fotbal a copiilor străzii și a celor aflați în situații de risc. În București, programul este derulat de Fundația Parada, din care face parte și Sergio, un ONG pus în slujba copiilor, tinerilor și familiilor care locuiesc pe stradă. Parada are un centru de zi unde copiii săraci, cei fără părinți și cei ai străzii au acces la mâncare, igienă, spălat rufe, educație, asistență socială și medicală. “Copiii care se duc la școală sunt ajutați să-și facă temele”, spune Sergio. “Cei care nu merg la școală, pot merge acolo și învăța puțină matematică sau limba română”. Printre altele, fundația mai are și o unitate mobilă care străbate străzile pe timp de noapte și le oferă copiilor mâncare, asistență socială și sanitară, precum și sprijin psihologic.

Datele oficiale din 2011 susțin că între 800 și 1.200 de copii trăiesc pe străzile din București. Dintre aceștia, 45 vin lunea și miercurea în sala din Sectorul 4, unde joacă fotbal pe o mochetă cârpită cu nisip. Vârsta lor e cuprinsă între 4 și 14 ani. Trei antrenori, dintre care unul e Sergio Dalla Ca’ di Dio, îi supraveghează și îi învață jocul în echipă. Clubul sportiv Inter Milano asigură echipamentele copiilor și salariile antrenorilor, de restul trebuie să se ocupe asociația locală ce derulează proiectul (Parada). Copiii vin din Centrul de plasament “Pinocchio”, din Centrul “Sfântul Marcelino”, din Ferentari, scări de bloc, boscheți sau canale.

George, de exemplu, un băiat de 14 ani, nu se înțelege cu părinții lui din Popești Leordeni, județul Ilfov, “și neavând sprijin din partea lor”, spune Silviu, unul dintre antrenori, “a găsit un sprijin din partea copiilor de pe stradă și și-a făcut un fel de familie în canalul din Mihai Bravu”. Altul locuiește cu părinții lângă gura de metrou din Grozăvești, în două corturi. Alții au fost părăsiți de familie și chiar dacă unii au reușit să-și cunoască părinții, aceștia nu au posibilitatea materială de a-i susține. “Mai sunt câțiva copii noi care au venit din Ferentari, care nu au o situație financiară foarte bună, iar părinții nu-i îndrumă către educație”.

În prima rundă de antrenament, George îi înmânează un jalon altui băiat, care îl dă la rândul său mai departe. E vorba de așa-zisa etapă fără minge, în care copiii fac diverse exerciții în interiorul unui pătrat. Antrenamentul e împărțit pe mai multe etape. În prima intervine și mingea, pe care grupuri de câte patru băieți o plimbă individual cu piciorul în pătrat. Unii au tricouri pe care le-au fost inscripționate numele. E vorba de cei care au venit constant în ultimele 8 luni, de când a început proiectul, și care au voie să le ia cu ei. Echipamentele pentru cei fără acces la mașină de spălat sau care nu vin constant la sală sunt aduse de antrenori, care le spală la ei acasă. “Din ce am auzit de la copii”, spune Silviu, “unii, după ce au primit echipamente, s-au dus să le vândă ca să-şi ia aurolac”. Așa a apărut o regulă în cadrul proiectului: cei care vin constant și demonstrează că sunt de încredere, primesc și ei echipamente permanente. “E şi o chestie de responsabilizare”, spune Sergio.

Una dintre marile probleme din cadrul proiectului este, de altfel, incosecvența copiilor. Cei care trăiesc în stradă vin când vor ei, spun antrenorii, alții când pot. “Sunt părinți care le spun ce-ți trebuie ție fotbal, du-te la cerșit”, spune Silviu. De cealaltă parte, băieții de la Centrul “Sfântul Marcelino” au o situație mai liniștită, se duc la școală, așa că vin la sală în fiecare miercuri dimineață. Scopul proiectului este să adune cât mai mulți la un loc și să-i unească prin fotbal. Despre asta e vorba în etapa a doua a antrenamentului, în care băieții sunt înșirați pe mai multe rânduri, față în față, ocolesc cu mingea trei jaloane, se opresc într-un careun și-i pasează băiatului din față. “Plecați când vă spun eu și vă opriți la jumate”, le strigă Silviu. “Ți-am zis să pleci când îți spun eu!”. Unii dintre copii își pierd răbdarea, pornesc înainte de start, ratează jaloane sau șutează peste coechipierul din față în loc să paseze.

“Ușor-ușor își pierd atenția și vor să joace, sunt gălăgioși”, spune Sergio. Mai ales cei care vin din stradă. Așa că antrenorii fac eforturi să le câștige atenția copiilor. Cătălin, educator social la “Sfântul Marcelino” și unul dintre antrenorii InterCampus, încearcă asta și printr-un exercițiu al culorilor. În cea de-a treia etapă de antrenament, cea în care se șutează la poartă, băieții sunt dispuși pe două rânduri, în fața unor jaloane de culoare roșie, respectiv albastră. Cătălin are în mână două jaloane, iar când ridică unul albastru, trebuie să pornească spre poartă primul băiat din rândul căruia i-a fost desemnată culoarea respectivă. “Vrei să joci, atunci respectă-mă!”, îi strigă antrenorul unuia dintre copii. “Mulţi dintre ei, poate peste jumătate, nu ştiu culorile”, spune Cătălin. “Nu ştiu care e stângul, care e dreptul”.

 

 

Majoritatea copiilor vor să joace direct fotbal, însă antrenorii vor să-i responsabilizeze, să-i învețe respectul și munca în echipă, pe care nu le pot deprinde în centrele de plasament. “Acolo nu li se acordă atenţie, nu există îndeajuns personal care să aibă grijă de ei”, spune Silviu, care lucrează cu copiii din centrele de plasament prin Asociația Segment. Înainte de asta, doi băieți mărunți s-au desprins din șir și au început să-și care pumni și picioare. Sergio l-a luat deoparte pe cel care a început scandalul și i-a explicat frumos că nu e bine ce-a făcut. Copilul a încercat să se întoarcă în rând, dar Sergio l-a cuprins de subsiori și l-a tras din nou deoparte să vorbească. “Aici nu se țipă”, îi explică antrenorul italian. “Dacă vrei să vorbim frumos noi doi, dacă nu, lași tricoul și pleci”. “Nu mă lasă la rând”, se plânge copilul.

“La început pur şi simplu nu se putea lucra cu ei”, spune Cătălin, educatorul social de la Sfântul Marcelino. “Nu conştientizau că trebuie să parcurgem etapele astea. Pentru ei antrenamentul de fotbal e fotbalul. Cei de la Sfântul Marcelino sunt mult mai disciplinaţi. Știu că îi pot pedepsi, ca într-o familie. Nu ai voie la televizor, chestii din astea”. La începutul proiectului, copiii se băteau des între ei. Acum se întâmplă mai rar, semn că proiectul începe să dea roade. Cu timpul, băieții au început să se domolească și să asculte. Un rol important în acest sens l-a avut și Marius, un fost copil al străzii în vârstă de 18 ani, liderul grupului de la Pinocchio, care vine și acum la sală deși a schimbat centrul de copii cu unul pentru tineri.

Marius a ajuns în stradă după ce mama lui s-a recăsătorit. Noul ei soț consuma mult alcool, așa că se iscau des certuri între ei. Odată a lovit-o, Marius a intervenit și l-a bruscat pe tatăl său vitreg, mama s-a supărat și i-a spus băoatului să părăsească locuința. “OK, plec. Mi-am făcut bagajul și am plecat. O perioadă am stat în stradă, prin scări de bloc, prin parcuri, printre mulți care se drogau, dar n-am încercat niciodată să mă droghez. Erau mulţi care trăgeau la ţigară, la seringă, trăgeau prafuri pe nas şi ziceau încearcă, că te simţi OK. La un moment dat, începusem să stau cu mulți care furau, iar eu credeam că-i bine și încercam și eu. Apoi am renunțat și am ajuns în centru”. Mama lui Marius a încercat să-l ia din nou acasă, însă băiatul a refuzat. A reluat însă legătura cu ea după ce a aflat că e bolnavă de cancer. “A fost ca o palmă dată, pentru că era singurul lucru pe care-l mai aveam. Chiar dacă am frați, sunt căsătoriți, au familiile lor”. Acum, băiatul de 18 ani își caută un loc de muncă și continuă să vină alături de copiii din centrul Pinocchio, pentru că ascultă de el. “Hai domnu’, lăsați-l să joace”, intervine un băiat în discuția noastră. La un moment dat, şefa centrului Pinocchio i-a propus un loc de voluntar pentru această influență.

Sunt mulţi care consumă (n.r. dintre copiii care vin la sală). Dintre cei care vin cu mine, doar unul consumă, bronz. La început, am fost 62-63 de copii. Unii consumau droguri, iar asta a fost foarte greu. La un moment dat, au început să vină aici, se obişnuiseră cu noi, noi cu ei, nu veneau drograţi, dar au renunţat pentru droguri. Încerc să nu-i mai las să se ducă în stradă pe cei care au stat cu mine în centru, să consume sau să stea prin canale. Vreau să-i ajut pentru că am văzut prin ce au trecut mulţi prieteni de-ai mei. În ultimii ani, mi-au murit câţiva prieteni foarte buni.

După antrenament, urmează momentul mult așteptat: un meci de fotbal propriu-zis, în timpul căruia copiii sunt îndemnați constant: “Pase, jucați în pase!”. “La meciul final, de obicei, când au mingea, vor doar să șuteze, așa că îi învățăm ca după trei atingeri să dea mingea mai departe”, spune Sergio. Membrul Fundației Parada speră să atragă pe viitor și o serie de voluntari care să-i ajute pe cei trei antrenori să-i țină pe copii în frâu, să obțină gratuit o sală de la primărie și să întocmească câte un dosar pentru fiecare din ei. Deocamdată, doar cei care vin constant la sală au așa ceva. “Cu timpul, vrem să avem şi un psiholog sau un mediator care să fie prezent aici”, mai spune Sergio. Italianul speră că le va putea oferi copiilor și o masă după meciul de fotbal. Dar pentru asta e nevoie de fonduri.