Copiii citesc ce văd la televizor

1

Din ce se vede în topurile de vînzări ale editurilor, putem spune că a dispărut literatura pentru copii românească. Dacă înainte de 1990 copiii și adolescenții citeau cam tot atîtea cărți românești cîte străine, acum e evidentă dominația autorilor din afară. Înainte de 90, nu era scriitor să nu scrie la un moment dat, pentru bani, și o carte pentru copii. Mulți dintre ei se făceau de rîs – erau pedanți fără umor,  n-aveau talent la asta, chiar dacă aveau ei înșiși copii. Poate că li se părea ușor, cum li se pare și acum unora dar să scrii pentru cei mici e altceva decît să scrii pentru critica literară.

 

 

de Dan Sociu

 

Totuși, rateurile, inevitabile într-o producție de masă, erau compensate de enorm de multe reușite. Aș putea umple articolul numai cu titlurile cărților bune pe care și le amintesc cu plăcere adulții de acum, de la bineînțeles Cireșarii la Cipi, piticul uriaș, Alunel învață medicina, cărțile cu fotbal ale lui Eugen Barbu, alea de aventuri ale lui Mușatescu plus revistele cu benzi desenate și așa mai departe. Ilustrațiile erau excelente, probabil influențate de școala rusă de ilustratori, considerată și acum de fani și specialiști poate cea mai bună din lume.

Acum găsim două tipuri principale de cărți pentru copii – basmele clasice și produsele televiziunii. Basmele și poveștile se editează pentru că nu costă mai nimic, în afara costurilor de producție, celelalte pentru că sînt cool. Editorii români sînt obsedați de tot ce e occidental. Cele mai vîndute în prezent sînt jurnalele de copii ciudați sau dorky kids. E vorba de personaje timide care aspiră să fie primite în găștile copiilor cool, să aibă o viață aventuroasă și glam, genul de poveste pe care o vezi pe canalele tv Disney sau în filme. Cealaltă tendință e fantasy, la fel de influențată de televiziune.

Nu ar fi neapărat o problemă cu astfel de povești, deși imaginarul lor e limitat și ideologia din subtext e una tristă, cumva o proiecție narcisică a aspirațiilor sociale ale părinților. Problema e că editorii n-au curaj. Cei 1000-1500 de euro dați pe drepturi de autor plus cîteva sute pentru traducere ar putea fi investiți în încurajarea autorilor români să încerce și această specie literară. Aceștia ar putea să aducă un aer proaspăt, dincolo de clișeele TV. Ar putea să autohtonizeze poveștile, să introducă mărci ale realului contemporan românesc. Altfel, riscul e să avem copii bovarici, cărora li se pare că lumea în care trăiesc e mult inferioară celei occidentale – și astfel să avem adulți bovarici, obsedați să-și adapteze viața la schemele vestice, disprețuitori față de tot ce e local. Se poate găsi aventură și poezie și între blocurile noastre, cum au găsit-o autorii de dinainte de 90. Nu cred că un copil ar respinge noutatea, că n-ar vrea decît recognoscibilul din prefabricatele TV.


Un comentariu

Leave A Reply