Cool Trivia: Meşterul Manole şi vânzătorii de umbre

Obiceiul îngropării de vie a unei persoane la temelia unei clădiri e un ritual pre-creştin întâlnit în istoria şi mitologia multor popoare, cu precădere în zona balcanică şi în Mongolia Interioară (astăzi provincie chineză). Cea mai veche consemnare a acestui obicei se întâlneşte în Cartea lui Jin, un volum oficial de istorie chinez, compilat în anul 648 d.Hr. de către istorici de curte ai dinastiei Tang, care prezintă istoria întregii dinastii Jin.

de Mihai-Alexandru Ilioaia

În zona Balcanilor (şi în România) încă se practică un ritual asemănător, redus la nivel simbolic, prin furatul şi îngropatul umbrei unui om ori măsurarea sa cu o sfoară şi îngropatul acestei măsuri la temelia unei clădiri importante.

În Cartea lui Jin se vorbeşte de construirea oraşului Tongwancheng, capitala hunilor, în timpul expansiunii maxime a Imperiului Hun, fondat în 419. În această scriere este relatat cum Helian Bobo, fondatorul oraşului, l-a angajat pe arhitectul Chi-gan Ali să supravegheze construcţia noii capitale. Despre Chi-gan Ali se spune că ar fi fost un arhitect bun, dar un om foarte crud, care, pentru a asigura calitatea zidurilor protectoare ale cetăţii, încerca să găurească fiecare zid în parte, iar dacă reuşea, constructorul care lucrase la zidul găurit era ucis şi îngropat în el. Legende similare există atât în Caucaz, cât şi în Ungaria (Kőműves Kelemen), România (Meşterul Manole ), Bulgaria, Grecia, Macedonia etc. În versiunile sud-europene, îngroparea la temelie nu mai are loc ca pedeapsă, ci ca protecţie pentru continuarea în siguranţă a construcţiei, mai ales după un şir de ghinioane. În unele versiuni ale legendei, nota de tragism este augmentată prin sacrificarea nu a constructorului, ci a soţiei sale, uneori gravidă, sacrificiul fiind astfel al unui inocent.

În zona Balcanilor (şi în România) încă se practică un ritual asemănător cu cel din legenda de mai sus, redus la nivel simbolic, prin furatul şi îngropatul umbrei unui om ori măsurarea sa cu o sfoară şi îngropatul acestei măsuri la temelia unei clădiri importante. O adiţie mai nouă o reprezintă îngroparea la temelia casei a unei fotografii reprezentând o persoană. Indiferent de metodă, scopul e acelaşi – protejarea construcţiei casei de piedici şi ghinioane. Deşi sacrificiul nu mai este uman în sensul îngropării fizice a trupului, persoana a cărei reprezentare simbolică a fost îngropată va muri în viitorul apropiat. De asta se întâmplă mai des ca cei care sunt „îngropaţi” să fie bătrâni, bolnavi sau să se ofere voluntar pentru sacrificiu. Ritual clar pre-creştin – unii cercetători şi istorici susţin că toate versiunile de legendă se trag din maghiară, ea fiind adusă de unguri din Caucaz atunci când au migrat în Europa -, obiceiul a împrumutat valenţe creştine în anumite aspecte, brodându-se pe mitologia şi credinţele deja existente în fiecare zonă în parte.

Deşi în cadrul creştinătăţii sacrificiile, atât umane cât şi de altă natură, sunt mult mai abundente în Vechiul Testament, Noul Testament atribuie de asemenea un rol important sacrificiului, atât prin învăţăturile lui Iisus, care îndeamnă la post, penitenţă şi renunţarea la bunurile materiale în favoarea intrării în Rai, cât şi prin însăşi esenţa creştinătăţii, sacrificarea fiului lui Dumnezeu pe cruce pentru mântuirea întregii lumi. Se vede aşadar că sacrificiul trebuie să fie direct proporţional cu dimensiunea actului dorit. Absolvirea întregii lumi de păcatul originar cere sacrificarea unui avatar al divinităţii, Agnus Dei (Mielul Domnului), nimic mai prejos de atât nefiind de ajuns. Nu e astfel de neînţeles de ce, deşi de-a lungul timpului sacrificiul uman s-a transformat în sacrificiu simbolic, a rămas în continuare strict legat de fiinţa umană, folosindu-se umbre sau măsuri ale omului, dar niciodată ofrande materiale (grâne, băuturi etc.) şi nici animale. Asta denotă importanţa construcţiei, ce poate fi protejată doar prin sacrificarea unei fiinţe înzestrate cu suflet.

Conform lui Karl Meuli, specialist în studiul sacrificiilor animale, diferenţa principală dintre sacrificiul animal sau material şi cel uman este că, în cazul celor dintâi, sacrificiul are rolul de a returna naturii sau zeilor o parte din grânele, vânatul sau orice alt bun material folosit, pe când în cadrul sacrificiului uman, viaţa este oferită, adeseori în schimbul unui serviciu, ca într-un fel de târg. Îmblânzirea treptată a sacrificiului prin trecerea de la sacrificiu uman către sacrificiu simbolic urmăreşte o tendinţă globală a religiilor de detaşare de crime ritualice. În Iudaism, de exemplu, Akedah – testarea lui Avram de către Iahve prin cererea sacrificării fiului său Isac – este văzută  ca fiind o interzicere a sacrificiului uman, iar blót-ul practicat în cadrul păgânismului nordic, deşi constând în principal din sacrificiu animal, a fost înlocuit cu sacrificiu simbolic odată cu contactul cu creştinismul. Reducţia poate fi şi internă, anumite persoane oferindu-se de bunăvoie să fie îngropate. Această practică poate proveni de asemenea din tradiţia creştină a sacrificiului de sine, de la post, sihăstrie, castitate, martiriu, sacrificiu de sine în folosul comunităţii.

Un aspect care deosebeşte considerabil obiceiul balcanic al îngropatului umbrei de sacrificiile din alte culturi este sacrificarea ritualică a unei persoane bolnave sau bătrâne. Atât în religia musulmană, cât şi în cea ebraică există reguli stricte despre ceea ce se sacrifică – cel mai adesea animalul. Acesta trebuie să fie perfect, ba chiar să fie aleasă cea mai bună parte pentru sacrificiu. În caz contrar, în cazul unui animal bolnav sau al unor bucate de care oricum nu mai este nevoie, sacrificiul nu va fi primit de către divinitate, existând chiar riscul unui efect contrar, atragerea ghinionului printr-un astfel de fals sacrificiu. Acest aspect duce la tensiuni politice contemporane, legea musulmană menţionând clar că animalul sacrificat trebuie să fie sănătos şi în stare de conştienţă atunci când este sacrificat conform tradiţiei Dhabīhah, ceea ce contravine regulilor din multe ţări vestice, care cer ca animalele sacrificate pentru consum să fie induse într-o stare de inconştienţă înainte de tăiere, pentru a evita o moarte dureroasă.

Faptul că sacrificarea simbolică a unei persoane bolnave sau bătrâne este considerată ca acceptabilă în acest ritual al îngropări umbrei se poate explica prin faptul că este un sacrificiu al sufletului, nu al trupului, caz în care sufletul unui bătrân bolnav şi al unui tânăr sănătos au aceeaşi valoare, boala şi vârsta fiind însuşiri prin excelenţă ale trupului, nicidecum ale sufletului nemuritor, imun la astfel de flageluri. Observaţia folcloristului John Cuthbert Lauson, conform căreia, în Grecia, zidirea umbrei era chiar mai eficientă decât zidirea trupului, pare să aibă aceeaşi explicaţie, sacrificiul fiind redus la forma sa cea mai pură. Trupul, considerat doar un instrument al sufletului, era eliminat din tranzacţie. Aceeaşi explicaţie poate fi folosită şi în cazurile moderne de îngropare a fotografiei unei persoane la temelie, cu atât mai mult cu cât în rândul occidentalilor, de la începutul erei fotografiei şi până în zilele noastre, în rândul societăţilor izolate, care au avut contact limitat cu tehnologia modernă,  există o anumită şovăială de a fi pozaţi, în baza credinţei conform căreia fotografia este capabilă să fure sufletul celui fotografiat şi să-l captureaze înăuntrul camerei.

Interesant este cum sufletul este oferit ca sacrificiu total. Posesorul umbrei moare la terminarea construcţiei sau la un anumit interval simbolic (40 de zile – durata dintre Învierea lui Iisus şi Înălţare, perioada pe care o petrece sufletul pe Pământ după moartea trupului, semnificând cumva că separarea trupului de suflet se face de fapt la îngroparea umbrei, cele 40 de zile fiind doar o perioada de tranziţie – sau un an, unitate primară de calculare a timpului, simbolizând în acelaşi timp un ciclu complet), după care sufletul nu mai are contacte cu lumea fizică, spre deosebire de alte culturi în care sufletul se poate transforma într-un spirit protector al locului (în Şintoism, de exemplu, un membru decedat al familiei devine un ujigami, spirit ce protejează casa şi familia şi e venerat atât ca strămoş, cât şi ca divinitate locală).

Restrângerea practicării obiceiului doar în cazul clădirilor importante poate avea ca motiv evoluţia mijloacelor de construcţie până în punctul în care ridicarea unei simple case devine un act banal şi fără încărcătură spirituală, practicarea ritualului în acest caz riscând să ducă la rutină, la desacralizarea şi perimarea morală a actului prin repetarea sa frecventă şi mecanică. Deşi ritualul a fost îmblânzit, ajungând dintr-un ritual sângeros pre-creştin o superstiţie aducătoare de noroc, este încă prezent în comunităţile rurale. De curând, un locuitor din Buciumul de Sus, judeţul Mureş, l-a dat în judecată pe unul dintre vecinii săi, acuzându-l pe acesta că ar fi furat umbra tatălui său pentru a o zidi la temelia casei – tatăl reclamantului a murit la un an după îngroparea umbrei sale.

Referinţe:

Louis A. Berman,  The Akedah: The Binding of Isaac (1997)

Thomas A. DuBois, Nordic Religions in the Viking Age (1999)

Mircea Eliade, Comentarii la Legenda Meşterului Manole (1943)

Iwai Hiroshi, Kami in Folk Religion: Ujigami

Karl Meuli, Griechische Opferbräuche (1946)

Borbala Obrusanszky, Tongwancheng, the city of Southern Huns (2009)

Foto: Flickr/dichohecho