Consiliul Naţional al Cenzurii salvează Poporul de “Nimfomană”

1

Acum o săptămână, am fost la premiera Nimfomanei 1, film pe care milioane de oameni l-au aşteptat în sincron de când Von Trier a dat primele indicii că va apărea. Vineri seară, la două cinematografe din Bucureşti nu se mai găseau bilete, însă, cum a rulat într-un număr mare de săli, am găsit bilete cu 10 lei La Muzeul Ţăranului Român. Sala arhiplină a aşteptat genericul într-un comentariu continuu, ba că Ce? N-avem destul porno acasă?, ba că Von Trier a făcut numai filme despre femei chinuite. Nicio chicoteală aiurea, nicio pudoare rănită vocal în cele aproape două ore ale filmului care, deşi a fost ambalat în promisiunea orgasmului suprem, contrazice toate clişeele şi aşteptările despre sex.

 

nympho-620x350

 

Cum Von Trier n-a putut să taie din cele 5 ore ale cinemeditaţiei lui, pe 7 februarie ar fi trebuit să ruleze în aceleaşi cinematografe poate la fel de full partea a doua a epopeii Nymphomaniac. Ieri însă, Consiliul Naţional al Cinematografiei (CNC), instituţie contestată în nenumărate rânduri de profesionişti ai filmului, a anunţat din senin că interzice difuzarea celei de-a doua părţi în România, după ce comisia X a văzut filmul şi a decis că Poporul Român nu e pregătit pentru el.

Surprinzător pentru CNC & alte epave instituţionale, oamenii în carne, oase şi creier care făceau parte din publicul filmului, n-au schimbat canalul când li s-a spus că …. S-au revoltat, au comentat, au ironizat, au sancţionat. Membrii comisiei X şi-au pasat vina de la unii la alţii, iar când i-am sunat să-i întrebăm ce motive i-au făcut să ia decizia, ni s-a spus că nu e nimeni în incintă care să ne poată lămuri, dar că filmul va fi revăzut de Comisie. Cum însă Comisia nu s-a mai putut reuni ieri, din raţiuni birocratice, putem oricând presupune că adevăratul motiv al interzicerii acestui film sunt discuţiile prea numeroase despre pescuit. Sau că, după cum arăta cu umor cineva, din moment ce Eugen Şerbănescu, cel mai contestat director al CNC, este autorul cărţii După-amiaza cu o nimfomană pe vârful muntelui Parângar putea exista un conflict de interese tematice.

Faptul că România e singura ţară europeană care a interzis Nymphomaniac 2 populaţiei adulte e un paradox care spune multe despre discursul public asupra sexualităţii şi despre felul în care nişte indivizi subiectivi, cu vocea amplificată de autoritatea statului, înţeleg să reglementeze fluxul cultural. Paradox, pentru că spaţiul media românesc e sufocat de sexualitate slinoasă, e tabloidizat iremediabil şi înfăşurat în paietele mulate pe curbele silicoanelor, în gloss-ul care reliefează botoxul, în sclipiciul slipului care a renunţat de mult să mai acopere fesele supuse jurizării. E nevoie doar să deschid la întâmplare televizorul, lichefiat de sedativul în care toate canalele de emisie îmbălsămează minţile privitorilor, şi să dea buzna în cameră femei cu vocea stridentă, raportându-şi la microfon zecile de kilograme pierdute pentru a fi din nou în top şi în spotlight, operaţiile care le-au ajutat să scape de burţi; figuri ţipătoare, care se mângâie în faţa camerei, invitând operatorul să ghicească dacă sub rochia formală poartă sau nu chiloţei, tinere orbite de reflectoare disecându-şi ţăţeşte lipsa de libido lângă fotbalistul fierbinte, al cărui tată moare de foame undeva într-o gheretă uitată. Sexualitatea e banalizată pe prima pagină a ziarelor, crăcănată în media-circul vedetelor specializate în furnizarea eternă de nimic; e sexualitatea de plastic, în numele căreia se vând reclame şi virusuri care promit o siluetă de vis, un penis mai mare, sâni mai rotunzi, piele mai catifelată, apetit sexual mai gonflat. Ce e dincolo de pragul ăsta trece ignorant şi ipocrit în zona interzisului, în timp ce vulgaritatea se lăfăie, cu fiecare buton al telecomenzii, ca un zgomot de fond în casele tuturor.

Când am ieşit de la prima parte a Nimfomanei, am avut parte de cea mai clinică reflecţie asupra sexului. Von Trier, expert în reciclat stereotipuri şi tabuuri, şi-a jucat cartea sexului / pornografiei în cu totul alţi termeni decât ni se livrează, de regulă, istoriile despre sex. Îl expune detaşat, eliberat de aura complexelor, de panica infiltrată subtil, cu fiecare chestionar despre prestaţia sexuală completat în nenumărate glossy-uri virtuale, de promisiunea dragostei eterne, chiar şi de excitaţia pe care putem conta oricând, animalic. Pentru cei nu doar contrariaţi de ciudăţenia asta alinenantă, ci şi plătiţi să evalueze un conţinut artistic în aritmetica simplă a organelor genitale – câte penisuri făţişe, câte vulve explicite, câte acte sexuale ilustrate, nu mimate caricatural ca pe Hallmark –, Nymphomaniac e un obiect extraterestru, deci tabu, în faţa căruia ochii Poporului trebuie astupaţi cu orice preţ.

Dincolo de şedinţa de terapie sexuală naţională pe care o înlesneşte controversa din jurul filmului, decizia CNC – iniţiale pe care jurnalistul Cristian Neagoe le-a atribuit, mai degrabă, Consiliului Naţional al Cenzurii – readuce în prim plan o formă de cenzură căreia era cât pe-aci să-i uităm gustul: cenzura în artă. Nu mai pun la socoteală faptul că din comisia X, portavoce pentru Newspeak-ul instituţional, fac parte, în majoritate, oameni fără prea mari tangenţe cu cinema-ul şi artele în general, însă cel puţin două prezenţe din „juraţii” CNC trebuie pomeniţi. Tudorel Butoi, psiholog criminalist – probabil aţi mai auzit de el, este vestit că „a intrat în mintea lui Cristian Cioacă”, în cazul Elodia – a făcut la un moment dat o declaraţie „de manual”, în ceea ce priveşte ilustrarea misoginismului provincial. Sfătuindu-le pe femei cum să se ferească de violatori, dl. Butoi se pronunţă: Comportamentul ăsta de leliţă balcanică, din păcate, cu excepţia acestor victime, care nu au dat dovadă de el, este caracteristic piţipoancelor şi ele devin victime pentru că sunt victime de tip provocator marea majoritate din ele.”Celălalt nume intens invocat în povestea CNC versus Nymphomaniac e cel al Cristinei Dochianu, prezentatoare de ştiri sportive şi membră a comisiei X, celebră pentru un pictorial în Playboy. Desigur, nu apariţia în Playboy e problematică, iar atacurile îndreptate asupra ei, care consideră capacitatea de judecată şi apariţia în Playboy incompatibile, reproduc aceeaşi gândire viciată. Problematice sunt dublele standarde din ştampila instituţiei pe care Dochianu o reprezintă în cazul ăsta. Atâta vreme cât o femeie e liberă să-şi exploreze corpul şi imaginea după bunul plac, iar un pictorial nud într-o revistă de bărbaţi e o carte de vizită larg acceptată şi o rampă de lansare, şi Charlotte Gainsborg ar fi fost la fel de îndreptăţită să-şi deruleze pe ecran jurnalul de nimfomană depresivă. De ce suntem dispuşi să vedem o prăpastie aşa de mare între trupul gol al unei femei, afişat într-o revistă şi explorarea sexuală a unei femei, pe un ecran de cinema?

 

546997_10151159524839531_1300082558_n

602528_10151159524759531_1775302107_n

 

Toate acestea ar putea fi simple broderii pe marginea unui singur argument de bază: cenzura, în general, şi cenzura în artă sunt ele însele sunt practici pe care, trebuie să-i convingem pe cei care ne reprezintă, societatea a luptat mult să le depăşească. Ele aparţin unui trecut distopic, în care Comitetul pentru Presă și Tipărituri, de pildă, filtra prin maşinăria kafkiană fiecare operă de artă intrată în circuitul de consum autohton. Am avut ocazia, acum aceva vreme, să intru timp de o oră în pielea unui cenzor credincios din România anilor 1957-1960, care, cu ştampilele şi fişa de observaţie în mână, decidea ce poezie e prea mistică, ce compozitor prea suspect, ce scriitor nu-şi iubeşte destul Conducătorul şi, implicit, ce întorsătură vor lua carierele artiştilor din spate. La expoziţia Atelierului 35 concepută de Alexandru Berceanu, am găsit şi selecţii din arhivele Cenzurii (foto), care arată cum în birouri prost iluminate, printre munţi de hârţoage, nişte oameni oarecare taie, elimină şi castrează cultură, spre binele Poporului. Cenzura nu e altceva decât hăituirea unor fantasme care tulbură prea tare zonele erogene ale establishment-ului, până la panică.

Potrivit legii, sunt interzise spre proiecţie publică filme care conţin: a) scene care prezintă explicit actul sexual; b) scene care prezintă modalităţi de satisfacere a dorinţelor sexuale şi de divertisment sexual; c) scene cu conţinut excesiv de cruzime sau sadism; d) filme pornografice. Cum despre sadism nu mă pot pronunţa, probabil că Nymphomaniac pică la punctul d), din moment ce, dacă s-ar interzice toate filmele care nu respectă primele trei condiţii, cinematografele ar avea un program drastic redus. Însă, dacă etichetăm filmul lui Von Trier drept pornografie, ar trebui să înţelegem că prima parte a fost difuzată fără ca membrii comisiei X să fi evaluat filmul. Dacă Nimphomaniac 1 a rulat public, înseamnă că el a îndeplinit toate condiţiile, însă el nu e decât prima parte dintr-o operă mai extinsă, despre care presupunem că e coerentă şi consistentă cu sine. Altfel, nu-mi pot imagina cum un film este şi nu este pornografic în acelaşi timp.

Ca şi în comunism însă, când cenzorii mergeau în fiecare zi cu servieta la birou, ironia face să ne trezim în faţa aceleiaşi alternative: contrabanda de cultură. Oricât ar fi fost de vigilent ochiul paranoic din Panopticon, ideile îşi au căile lor nedectabile de hacking şi informaţia a circulat „pe sub mână”, imprimată pe diferite suporturi: pe benzi de magnetofon sau casete audio, prin VHS-uri sau samizdat. În 2014 însă, reţeaua e mai specializată ca oricând să livreze informaţia aproape oriunde şi oricând, iar partajarea sau, mai bine zis, împărtăşirea (sharing) de conţinut e noul mod prin care comunitatea conectată îşi consumă şi produce cultura. Interzicerea Nimfomanei, dincolo de faptul că aduce un bum de faimă filmului, e îndemnul imediat la „piratare.” Atâta vreme cât filmului îi este refuzat circuitul oficial, el va începe numaidecât să se răspândească în laptopuri, PC-uri, iPhone-uri şi tablete, multiplicându-se pe ecranele portabile atomizate. CNC ar trebui să primească o medalie de onoare de la The Pirate Bay, dar şi un şut de la contabilul lui Von Trier.

UPDATE ora 20: Comisia de rating din cadrul CNC a revăzut filmul şi a decis că acesta poate intra în cinematografe. Nu ştim ce anume le-a schimbat perspectiva, ştim doar că a primit clasificarea “I.M.- 18” (interzis minorilor) şi că directorul CNC, Mihai Kogălniceanu, a declarat că, pe timpul mandatului său, nu va exista cenzură.


Un comentariu

  1. Întrebare: de ce nu luaţi în considerare un truc de publicitate? Nu ştiu cum au fost încasările pentru prima parte, dar cu siguranţă dacă nu au fost mulţumitoare, partea a doua trebuia să stârnească puţin zumzet…
    Este părerea mea, pe care mi-am format-o aflând aseară de schimbarea deciziei CNC.
    În altă ordine de idei, această versiune din două părţi a filmului nu este agreată de regizor, fiind deja cenzurată. Versiunea integrală va fi difuzată la un festival de film (Berlin, daca nu ma insel). Prin urmare cenzura există nu doar în România ci face parte din viaţă. Dacă era “vertical”, regizorul nu ar fi acceptat acest compromis doar pentru a îi fi difuzată pelicula la mall. Ar fi rămas un film underground, cu proiecţii în săli închise, cu public selecţionat şi cu lansare pe DVD în cele din urmă. Şi piratare la greu, după cum şi dumneavoastră aţi scris.
    Vă rog să nu mă înţelegeţi greşit, sunt împotriva cenzurii.
    Dar nu pot fi de acord cu “să dăm publicului ceea ce cere”, că de aia e plin prime time’ul de toate creaturile care articulează cu greu silabe agramate, dar mizează totul pe dilema în care aruncă telespectatorii abrutizaţi: “poartă sau nu chiloţi?”.
    Vă mulţumesc pentru articolul documentat.

Reply To Ionuţ Cancel Reply

Advertisment ad adsense adlogger