Confesiuni de pişcotar

Bafta mea în studenţie a fost că Iaşiul era un oraş cu pretenţie de pretenţie de cultură; în fiecare săptămînă se întîmplau cel puţin trei lansări de carte, două vernisaje şi alte conferinţe. La poeţi se mînca aşa-şi-aşa, uscăţele, alune, uneori tartine cu icre, dar se bea minunat; la prozatori la fel, numai că îşi făceau rar ieşirile în public, erau puţini şi creau lent; la pictori şi în special la sculptori se frigeau berbeci la proţap şi se turna ţuica din peturi de 2 litri.

de Dan Sociu

Arta conceptuală, instalaţiile şi performance începuseră (eram în anii 2000) să dea timid din fund, încă nu se dădea în ei cu granturi şi rezidenţe internaţionale. Capul conceptualilor era Matei Bejenaru, care încercase să se împrietenească şi cu noi, poeţii de la Club 8, ne-a pus o dată să-i vedem şmecheriile filmate şi pentru că nu ne manifestam cu respect, cum i-ar fi plăcut, i s-au umflat venele pe gît şi a urlat la noi. Căcănarilor!, striga, toţi poeţii sunt nişte căcănari! Chiolhanurile conceptualilor, ca şi arta lor, erau crîncen de plictisitoare. Se voiau occidentali şi rafinaţi şi nu tolerau animăleala boemă. Vorbeau, cu multă artă,  numai căcaturi, post-colonialism şi explorarea spaţiului urban. Înşirau pe podeaua galeriei cîteva sute de soldăţei de plastic, din care mai băgam noi în buzunare cînd nu erau atenţi, atîrnau un steag semnificativ şi lipeau pe perete un text îmbîrligat şi se aşteptau să facem oaaaau. Aranjau, în silă, o măsuţă cu cîteva peturi cu vin de la dozator, cu gust de parfum rusesc, şi stixuri şi pe la 8 seara ne dădeau afară.

Sefiştii aveau numai două sau trei adunări pe an, dar pe atunci majoritatea fandomului era compus din foşti ingineri intraţi în afaceri, chirurgi chinuiţi de imaginaţie, directori de fabrici de cauciuc care se rădeau în cap în concedii, ca să nu mai iasă din casă, îşi umpleau frigiderul cu sardine şi votcă şi boxau în tastaturi istorii contrafactuale cyberpunk (Dacii, care aveau supertehnologie, au cucerit Imperiul Roman şi acum lumea e condusă de ei, adică de noi, gen). La întîlnirile lor era Revelionul. Şi acum, cînd trăiesc pe picior mare, ca un băiat dulce ce sunt, şi am sub pat mai mult de trei cepe uscate, mi se întîmplă să salivez amintindu-mi de aburii argintii, umezi, care pluteau pe deasupra platourilor uriaşe cu crenvurşti groşi de la Zilele Quasar.

Mă mai nimeream şi pe la adunări corporatiste, cum a fost o seară de Magia Laptelui, organizată de DORNA, unde am aflat de la o femeie bătrînă de la ţară, în costum popular, cum se mulge o vacă şi am amestecat greşit dozele de alivenci, sendviciuri cu caşcaval, lapte bătut şi vin. Au fost, la un moment dat, pînă s-a eliberat toaleta, 5 minute de suspans pentru singura mea pereche de chiloţi, ruseşti, cu elastic de ăla pe care-l dregeai cu o agrafă cînd se rupea. Şi suspansul a revenit, replică după replică, pînă dimineaţă. Dormeam într-un loc fără budă în casă (şi fără lumină, apă, căldură), buda era în spate, printre găini şi cocoşi agresivi, îi lipseau cîteva scînduri şi cîte mai avea erau şubrede, într-o ladă din holul care dădea spre curtea din spate murise sufocat un cîine şi de o săptămînă partea aia de casă puţea înfiorător (încă nu descoperisem sursa duhorii, iar cînd am găsit în ladă colcăiala, ne-au mai luat, mie şi prietenilor cu care împărţeam casa, încă două-trei zile să ne hotărîm să-i dăm foc), eram beat, era iarna şi frig, în fine, n-aveam chef, nu puteam să ies de sub plapumă, nu de fiecare dată.

La Bucureşti e Sodoma şi Gomorra pişcotărelii. Sunt, mai întîi, pişcotarii lumpeni, bătrînelele cu pălării interbelice care-şi umplu sacoşele de Cora cu mîncare şi băutură, dai peste ei peste tot, de la parangheliile de la MNAC pînă la înmormîntările de la Uniunea Scriitorilor. Pe urmă, în ordine ierarhică, vin ziariştii. De cîte ori vedeţi pe stradă oameni cu o şapcă Coca Cola şi un tricou roşu pe care scrie Institutul Cultural Român, să ştiţi că sunt ziarişti. Cei de la TVR sau Radio România nu iartă niciodată nimic. Presarii de cotidian se ţin într-un colţ, cu farfuriile şi paharele pe braţe, şi comentează sarcastic. Poziţia lor marginală e o declaraţie subtilă de independenţă – ei sunt acolo, beau şi mănîncă, dar aia nu e lumea lor. E vorba de ziariştii mărunţi, rechinii sunt invitaţi să pişcotărească în stil mare în Noua Zeelandă. O vreme am fost combinat cu o piariţă şi pişcotăream împreună la partyuri gen Playboy sau B24 Fun. Nu-mi amintesc mai nimic de la petrecerile alea, pentru că aveau open bar şi erau atîtea feluri de băutură pe care nu le încercasem. Ţin minte că îmi frecam îndelung degetele cu săpun la toaletă ca să dispară atît de obsesivul miros de sushi şi că le povesteam entuziasmat vipurilor feminine cum mă masturbam cînd le vedeam performînd la televizor. Ca mascul Beta ce sunt, fără iaht şi herghelie, nădejdea mea toată e în declaraţii sincere de dragoste, numai că rareori se întîmpla ca vreuneia dintre vipese să-i cad cu tronc după ce îmi deschideam astfel inima în faţa ei. Femeile nu văd cu ochi buni onania, nici cînd e un omagiu personal, cred că le face puţin geloase şi concluzia asta amară m-a împiedicat acum două luni să-i mărturisesc în public, la o lansare de carte, Geaninei Corondan că mi-aş fi luat-o serios la mînă de cîte ori îşi înmuia ea picioruşul în Marea Neagră, numai că la 7 cînd era Meteo se uitau ai mei la televizor.

Pişcotăreala supremă, în sens simbolic, nu cantitativ, a fost pentru mine un vernisaj unde lucrările artistice erau de mîncat şi de băut, iar artistele şi curatoarele foarte sexy şi prietenoase. O alta a fost o acţiune a unei bătrîne acţioniste austriece, care şi-a scos 1 litru jumate de sînge, a făcut cîrnaţi cu el, i-a pus pe grătar în galerie şi ni i-a servit cu bere.
Se zice că esticii se calcă pe picioare lîngă bufet, la cockteiluri. Că aşa îi şi detectezi, pe care-l vezi că face multe drumuri la bufet cu farfuria goală sau ţine două pahare şi trei farfurii în mîini sau blochează accesul la brînzeturi fine sau mănîncă direct de pe platouri, ăla e bulgar sau român sau din Bangladesh. Nu e adevărat, toată lumea face aşa, cele mai mari genii ale lumii sunt la bază pişcotari. L-am văzut pe Salman Rushdie, escortat de 5 fotomodele, curăţînd ca o lăcustă un platou de prosciutto (l-am văzut şi pişîndu-se pe acoperiş, după nişte conducte, pentru că buda Institutului Maghiar din NY era înfundată – un brînci scurt şi aş fi avut acum cu 11 milioane de dolari mai mult în cont). L-am văzut pe Chuck Palahniuk încercînd să bage doi weisswurşti deodată în gură. Am negociat ultima porţie de salată de cartofi cu primul negru laureat al premiului Nobel pentru literatură (l-am lăsat pe el să ia mai mult). L-am văzut pe Ministrul de Externe al Germaniei înjurîndu-se şi scuipîndu-se cu o femeie însărcinată pentru o tartină cu somon. Am mîncat „pizdulici” la restaurantul Nicoreşti, la o pişcotăreală ICR, cu Herta Muller şi au fost foarte bune (e o plăcere să te îmbeţi cu doamna Muller, are umor gros, de cocălar simpatic, se suie pe genunchii femeilor şi cîntă).

Şi, ca să închei pe un ton indignat-interogativ, de editorial la Adevărul (e totuşi un articol, e nevoie de o concluzie), ce altceva e această generaţie de aplicanţi la proiecte europene decît o generaţie de pişcotari? E o înţelegere tacită între noi toţi, ăştia, aplică şi mergi pe burtă, dacă te întreabă cineva cu ce te ocupi, zi şi tu că faci artă comunitară, salvezi mediul şi clădirile istorice. Trebuie să mîncăm şi noi de undeva şi dacă ţine, cît mai ţine, cît o să mai aibă ăia bani de dat pe flyere, broşuri şi campanii de conştientizare, foarte bine.

Dar hai să fim un pic pe bune şi să n-o mai ardem cu Monumentul Voluntarului şi alte auto-sugeri. E strident, frate.

SORINEL PUSTIU – DULCE ESTI BAIATULE found on YouClubVideo