Confesiunea unui pirat

2

Într-o discuție purtata ieri cu un om pe care îl respect, acesta mi-a spus ca eu nu sunt pirat, ci politician. Că el trăiește viața ca un pirat, iar eu vreau doar sa fac politică și asta se vede din faptul că am avut legături cu partidele politice clasice. El făcea referire la următorul paragraf din prezentarea pe care am pregătit-o cu ocazia alegerilor din decembrie 2012: “Pentru mine (politica) a început în primul an de facultate, când am crezut că politica se face de către oameni inimoşi, şi m-am alăturat unui partid mic care avea trei reprezentanţi în Parlament şi un loc în care tineri ca şi mine se întâlneau şi îşi imaginau că fac politică şi contribuie la un viitor mai bun.”

 

 

de Cristian Bulumac, fondator al Partidului Pirat din România

 

”Am descoperit destul de repede că latura frumoasă este completată de obstrucţionismul şi respingerea generată de o clasă politică ce încă de pe atunci ne arăta fractura între politicieni şi cetăţeni. Era 1995 şi de atunci am adoptat o poziţie proprie în ceea ce priveşte interacţiunea cu sistemul politic: nu m-am mai implicat în viaţa vreunui partid, dar i-am ajutat pe toţi cei care îmi cereau o semnătură sau un gest pentru a depăşi barierele administrative ce erau înălţate de politicieni”.

Cred în continuare că schimbarea sistemului politic nu se face de la sine, ci doar prin deschiderea lui spre oameni și idei noi, iar Partidul Pirat este o forță care poate schimba ceva. Dar cu cine? Potrivit afirmațiilor interlocutorului meu, eu sunt ceea ce urăsc mai mult: politicienii. Să vedem de ce sunt azi aici și de ce suntem toți pirați:

Primul meu contact cu mediul IT a fost la sfarsitul anilor ’80, când vedeam primele calculatoare românești HC și învățam noțiuni de programare in BASIC. Cred că aveam 14 ani când am absolvit primul curs și învățasem să programez calculatorul să deseneze cercuri și să fac omuleți care se mișcau pe ecran. După ’90, am văzut primele PC-uri, IBM XT, cu sistem de operare  MS DOS, mouse și dischete de 5 inch. Primul meu calcutator a fost unul asamblat în România, în jurul unui procesor Pentium de 75Mhz, pentru care ai mei au plătit rate un an de zile. Îmi aduc aminte că, din cauza inflației și a cursului valutar, ultima rată a fost mai mare decât salariul și că în luna aceea părinții mei au trebuit să-și folosească ambele salarii pentru a acoperi rata.

Acel calculator a fost pentru mine punctul de cotitură. În a doua jumătate a anilor ’90, am învățat să programez în Assembler, am creat primul program experimental care se autoinstala și afișa un mesaj pe ecran fără a fi detectat de programele antivirus ale vremii, am depășit protecțiile software ale unor programe și m-am bucurat împreuna cu alții ca mine de primul Linux Slackware și prima pierdere de date ca urmare a partiționărilor greșite.

Tot cam pe atunci, Internetul începea să iasă din aria institutelor de cercetare și devenea accesibil omului de rând, în școli dar și acasă, prin linii telefonice, modemuri de 9600, într-o veșnică bătălie cu calitatea liniilor fixe și tarifele singurului operator public. În București era vremea PcNet si DNT, începea deschiderea spre ceea ce în alte țări se întâmplase deja cu ani în urmă. Îmi aduc aminte cu plăcere de emoția cu care asteptam ca o pagină de Internet să se încarce în Netscape Navigator, de utilizarea prin email a unor spiederi si gopheri de pe servere exotice din Japonia, pentru a găsi informațiile pe care le căutăm fără să stau prea mult conectat pe linia telefonică. În acele vremuri, Internetul pentru acasă era un lucru extraordinar, accesul era limitat de mulți factori, iar site-urile românești ca și inexistente.

Am avut atunci contact cu istoriile unor grupuri ca L0pht și Cult of the Dead Cow, povești depre Mitnick și cutii colorate, accesul la primele shelluri și domenii .gov și .mil, Internet și Fidonet, DefCon-uri mitologice și isprăvi de poveste.

A fi pirat atunci era mai puțin legat de Internet, ci mai mult de casetele audio vândute la colț de stradă. Eram un hacker în înțelesul corect al termenului, un român care dăduse peste o comoară de informație și absorbea tot ce putea. Cât despre copyright și licențe, nici prin cap nu îmi trecea că banii pe care îi dădeam pe casete nu se duc la artiști ci la “pirați”. Nici nu visam că pot cumpăra software în România, într-o vreme când nici o firmă nu oferea posibilitatea de a achiziționa software ca utilizator privat.

Era o singură piață, cea a piraților, cu o singură categorie de clienți: noi toți.

A venit apoi vremea rețelelor de cartier, a conexiunilor mai bune, a DC++ si a primelor torente. Unii dintre pirații care vindeau casete la colț de stradă au devenit producători de muzică. Au început să se vândă în magazine programe cu licență, iar piața s-a schimbat. Cumpărătorilor li s-au oferit mai multe alternative, iar ei s-au orientat după trei criterii: disponibilitate, calitate si preț. Descărcam muzică, dar cumpăram casete originale, o făceam pentru că simțeam că gestul meu avea o consecință pentru artist, că 1 ban din prețul casetei ajunge si la cel care a creat acea operă (așa credeam la momentul acela).

Rețelele de cartier și DC++ au creat, din punctul meu de vedere, o revoluție. Au contribuit la răspândirea noțiunii “a împărți”, a da și celorlalți ceea ce tu ai, a pune la dispoziție fără să ceri ceva pentru asta. De aici au apărut noii pirați, cei care puneau accesul liber mai presus de latura financiară. Cei care nu făceau un profit de pe urma programelor, muzicii sau filmelor puse la dispoziția altora. Și imediat a venit și represiunea. Represiunea din partea unui sistem care nu accepta gratuitatea, nu accepta într-ajutorarea și nu putea permite libertatea de expresie. Ni se spunea că trăim într-o “democrație originală” și că trebuie să devenim un stat de drept și o societate capitalistă ca la carte.

A fi pirat a devenit o etichetă pe care unii dintre noi o purtau cu mândrie, în timp ce alții se uitau cum în presă se promovau raziile la utilizatorii de DC++ și showuri mediatice cu buldozere distrugând CD-uri. Pirateria “comercială” se îndrepta spre uitare, în timp ce fiecare utilizator de calculator cu conexiune la Internet devenea, uneori fără să stie, pirat.

Și cu cât represiunea împotriva “contrafacerilor” se întețea, cu atât se întărea un nou model de gândire, bazat, ca și în trecut, pe disponibilitatea produsului, calitatea și prețul acestuia. Într-o lume conectată la Internet, românii nu aveau posibilitatea de a obține “legal” multe dintre lucrurile normale într-o societate civilizată. Revolta creștea și românii realizau că, fără știrea lor, cineva a impus legi care acum le sunt potrivnice, iar dinspre marile puteri economice vin “indrumări” spre o legislație și mai restrictivă.

Ajungem în anii 2000 și mă regasiți dezamăgit de clasa politică, cu aceeași atitudine de hacker care vrea sa schimbe ceva, dar și cu o etichetă de pirat lipită de cei care, din dorința de a ne categorisi, sorta, măsura și controla, lucrează doar cu categorii, ignorând faptul că suntem ființe, oameni, nu obiecte. Luptam încă de atunci cu armele care îmi erau permise:  semnătura, votul și comunicarea. Internetul devenise un veritabil câmp de bătălie, cu torrente și adversarii lor, cu site-uri si DDOS-uri. Cam pe atunci cream primele site-uri și baze de date și îmi dădeam seama că cei care vin din urmă au din ce în ce mai puține opțiuni. Că libertatea se restrânge, că presiunea economică a făcut sistemul aparent democratic să cedeze și că accesul la informație de calitate este strangulat.

Tehnologia avansase incredibil de repede, cunoștiințele mele de programare erau aproape inutile deja și începeam să le privesc ca pe un moment din trecut, într-o perspectivă istorică, avusesem alte calculatoare asamblate de mine din componente, stiam mult mai multe despre rețele și modul în care interacțiunea cu ele ne schimbă viața.

Apariția în Suedia a unei mișcări care muta acțiunea de revoltă sau protest, exprimate prin intermediul societății civile, în arena politică, mi-a arătat că cei care gândeau ca mine pot alege o metodă de implicare diferită.  Mi-a arătat că în România avem nevoie să ne trezim ca societate, să ne organizăm și să luptăm prin toate mijloacele pentru ideile noastre, mi-a arătat că este nevoie ca fiecare să aleagă modul prin care vrea să acționeze pentru a schimba ceva. Așa cum alții au înființat ONG-uri, așa cum alții se reunesc în mișcări civice pentru cartierul lor, în 2009, eu am lansat un website chemându-i pe cei care doreau să lupte pentru libertate pe o cale diferită.

Cât despre a fi sau a nu fi pirat, pot spune că toți suntem pirați. Cine s-a născut  în România, cine a trecut prin sistemul nostru educațional, cine a pus mâna pe un calculator, este pirat. Poartă conștient sau fără să știe o etichetă de care ar trebui să fie mândru.

A fi pirat nu este un mod de viață, nu este o caracteristică și nici nu arată o calitate sau un defect al ființei umane.  A fi pirat român este o stare naturală, în care am fost puși prin nașterea pe aceste locuri, o stare care se reflectă  în manifestările zilnice, care nu depinde de o etichetă și nu conferă o valoare mai mare sau mai mică decât pur si simplu a fi om.

Eu sunt pirat.


2 comentarii

  1. De cand m-am nascut si pana azi am cumparat un singur program si l-am cumparat ca imi trebuia urgent sa il folosesc. Nu pot sa spun ca toate programele care le folosesc sunt gratuite 😀 pot sa spun ca le-am imprumutat un pic. Nu pot sa spun ca sunt mandru de asta insa eu cred ca e o necesitate. Sistemul te obliga sa fii pirat. Nu iti da alta alternativa.

  2. Pingback: Confesiunea unui pirat |

Reply To Horatiu Cancel Reply

Advertisment ad adsense adlogger